Abusive character of unilateral variable interest rate clauses lacking transparent calculation criteria in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- 1. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută cu privire la clauza de la art. 1.3 lit. a) (comision acordare credit) din contractul de credit nr. x din data de 2 iunie 2008 şi să se dispună restituirea sumei de 2006,8 euro (sumă încasată în baza acestei clauze) şi achitarea dobânzii legale, începând cu data plăţii, până la data restituirii;

- 2. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută cu privire la clauza de la art. 1.3 lit. c) (comision conversie) din acelaşi contract;

- 3. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută cu privire la clauzele de la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.3 şi art. 5.4 din acelaşi contract, cu privire la modul de calcul al dobânzii şi să fie obligată pârâta la restituirea sumei încasate cu titlu de dobândă;

- 4. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută cu privire la clauza de la art. 6.3 (clauza de risc valutar) din acelaşi contract, cu consecinţa îngheţării cursului de schimb la valoarea din momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe toată perioada de valabilitate a contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 2506 din data de 5 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, instanţă pe rolul căreia a fost înregistrat dosarul, sub numărul x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 11830 din data de 28 noiembrie 2018, Judecătoria Sectorului 2, secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti - secţie civilă.

Judecând conflictul negativ de competenţă astfel ivit, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat sentinţa nr. 140 din data de 21 decembrie 2018 în dosarul nr. x/2018, stabilind competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţi în favoarea secţiei a VI- a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 442 din 25 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută cu privire la clauzele de la art. 1.3 lit. a) (comision acordare credit), art. 1.3 lit. c) (comision conversie) şi art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 (numai în ceea ce priveşte posibilitatea revizuirii marjei băncii) din contractul de credit nr. x din data de 2 iunie 2008 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2006,8 euro, achitată cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală calculată faţă de această sumă, începând cu data 2 iunie 2008, până la restituirea integrală a debitului principal, respingând, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând anularea, în parte, a acesteia, în sensul admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a formulat apel incident, prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub numărul de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 1402 din 23 septembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 442 din 25 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 1.3 lit. c) privind comisionul de conversie.

A menţinut, în rest, sentinţa apelată.

A obligat apelanţii-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1042 din 23 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 februarie 2020.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă (denumită si "Banca") a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1584 şi 1578 C. civ. din 1864, ale art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, cu referire la împrejurarea că, prin decizia recurată, au fost modificate substanţial obligaţiile intimaţilor, în sensul modificării modului de calcul al dobânzii.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că intimaţii-reclamanţi au avut iniţiativa încheierii contractului de credit şi dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă.

În ceea ce priveşte justificarea caracterului variabil al dobânzii, preferat de consumatori, recurenta a precizat că, potrivit contractului de credit, dobânda variază în funcţie de indicele de referinţă şi marja Băncii.

Ulterior alinierii contractului de credit noilor prevederi legislative ce au urmat O.U.G. nr. 50/2010, rata dobânzii a fost stabilită în funcţie de indicele de referinţă LIBOR Ia 3 luni, la care s-a adăugat marja fixă a Băncii, despre care recurenta a susţinut că nu mai poate fi modificată, decât urmare unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

A arătat că agrearea unei dobânzi cu caracter variabil, raportat la criteriul descris în contractul de credit (indicele de referinţă şi marja Băncii), corespunde întru totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii contractului de credit.

Precizând că, în anul 2010, contractul de credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, a considerat că problema caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă s-ar putea pune, ipotetic, numai până în anul 2010 (anterior modificării contractului de credit).

În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond faptul că "nu poate fi considerat acceptat tacit actul adiţional de aliniere la cerinţele O.U.G. nr. 50/2010, cată vreme nu s-a făcut dovada informării împrumutatei despre modificările aduse de acesta", întrucât, în realitate, informarea reclamanţilor din prezenta cauză (şi a tuturor clienţilor Băncii) s-a realizat, potrivit art. 11 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010, prin afişarea notificării în unităţile teritoriale ale Băncii, la loc vizibil, prin postarea notificării pe site-ul Băncii, prin circularea textului sumarizat al notificării pe chitanţele emise de ATM-urile Băncii şi pe aplicaţia de D..

A arătat că, înainte de expirarea perioadei prevăzute pentru implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a întocmit actele adiţionale de aliniere, pe care clienţii Băncii erau invitaţi să le studieze şi care vizau modificări referitoare la următoarele clauze:

• clauza, privind rata dobânzii/dobânda aferentă creditului (rata dobânzii a.fost stabilită în funcţie de indicele de referinţă agreat prin contract, la care se. adaugă marja fixă a Băncii de la momentul alinierii, în acord cu art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, pe toată perioada derulării contractului de credit);

• clauza privind marja Băncii (în actele adiţionale s-a stipulat că Banca poate modifica valoarea marjei fixe menţionate în actele adiţionale, doar ca urmare a unor modificări legislative care impun în mod expres acest lucru).

În plus:

a) s-a eliminat comisionul de rambursare anticipată a creditului;

b) s-au modificat prevederile privind dobânda penalizatoare ce putea fi percepută de Bancă pentru anumite situaţii speciale;

c) s-a introdus un comision unic pentru serviciile prestate la cererea împrumutatului de 30 EUR sau echivalent în RON, perceput la momentul încheierii actului adiţional cu privire la serviciul solicitat.

Deoarece intimaţii-reclamanţi nu au notificat recurenta privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, conform art. II alin. (2) din acest act normativ, actul adiţional de aliniere a fost acceptat tacit.

Ca urmare, modificările operate în temeiul actelui adiţional de aliniere au fost în mod legal aplicate, contractul de credit fiind aliniat la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi modificat implicit.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 7 pct. 15 şi 95 din acelaşi act normativ, recurenta a arătat că în textul O.U.G. nr. 50/2010 nu exista o prevedere expresă referitoare la obligaţia recurentei de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale, existând doar obligaţia de diligenţă privind informarea consumatorilor, nu şi obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Bancă, în vederea semnării actului adiţional de aliniere.

Astfel, conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale de aliniere este considerată acceptare tacită de către consumator.

Prin raportare la prevederile art. 970 din C. civ. din 1864, recurenta a considerat că a acţionat cu bună-credinţă cu privire la obligaţia de diligenţă privind informarea consumatorilor, recurgând la multiple canale de informare, potrivit normelor legale, în corelare şi cu strategia şi resursele sale în acest sens.

În plus, conform principiului echilibrului prestaţiilor contractuale, recurenta a apreciat că şi consumatorul are obligaţia de informare continuă, pe durata relaţiei de afaceri cu Banca, referitor la orice aspecte cu incidenţă asupra relaţiei client - Bancă, prin modalităţile de informare puse la dispoziţie consumatorilor de Bancă şi menţionate în Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta a susţinut că şi-a îndeplinit în mod corect şi complet obligaţiile de a-şi informa clienţii privind aducerea contractelor lor în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

A mai susţinut că preţul unui serviciu (aşa cum sunt costurile asociate obiectului contractului) nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, clauzele fiind exprimate clar şi inteligibil, iar o interpretare contrară contravine dreptului european.

A invocat dispoziţiile art. 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), potrivit cărora "directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale, competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele" şi a menţionat că, în încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislaţia din România, Legea nr. 193/2000 a realizat o traducere eronată a alin. (2) al articolului 4 al directivei, situaţie în care instanţa trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al directivei, care instituie obligaţia ca acele clauze privitoare la preţul unui serviciu (dobânda şi comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

A făcut referire la decizia nr. 485/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în care s-a reţinut că:

"Reclamarea situaţiei de fapt făcută de recurenţi la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înţeles modul în care se stabileşte întinderea obligaţiei lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată. Elemente esenţiale ale contractului au fost înţelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la semnarea împrumutului, iar în condiţiile m care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete-şi opace. Reglementarea contractuală a unei dobânzi variabile nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR. Art. 948 pot 3 coroborat cu art. 964 din vechiul C. civ., nu sunt temeiuri care să interzică acest mod de determinare a dobânzii variabile într-un contract de credit. Prin simpla referire la aceste articole, se acceptă de către împrumutaţi că dobânda este o componentă esenţială a preţului creditului, punându-se problema aplicării primei condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000."

Pentru aceste motive a solicitat instanţei să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Totodată, a considerat recurenta că dispoziţiile contractuale analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Făcând referire la textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi la decizii de speţă pronunţate de secţia a II-a Civiă a Înaltei Curţi (decizia civilă nr. 558/2017, decizia nr. 485/2017, amintită anterior), recurenta a susţinut că niciuna dintre condiţiile cumulative prevăzute de textul legal menţionat nu este îndeplinită în cauză.

Cu privire la condiţia clauzei ne-negociate cu consumatorul, a arătat că aceasta nu este îndeplinită în speţă, deoarece intimaţii erau liberi să refuze încheierea contractului în condiţiile propuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci.

A subliniat că prevederile clauzelor contestate de reclamant: (i) sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil); (ii) au fost însuşite de către împrumutat prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 din C. civ. din 1864 şi (iii) au constituit un element determinant la formarea voinţei. de a contracta.

Totodată, a considerat că nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiţii pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive, condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ.

A arătat că noţiunea de "dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deţine poziţia de supremaţie la încheierea contractului, iar în privinţa criteriului bunei-credinţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 970 C. civ., a susţinut că această poziţie contractuală reprezintă acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, noţiunea fiind clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive.

În acest sens, a arătat că dispoziţiile art. 4-7 ale Legii nr. 363/2007 conturează conduita consumatorului mediu şi sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei, instanţa trebuie să analizeze conduita sa prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, iar, în speţă, intimaţii-reclamanţii nu au făcut dovada unor astfel de practici, pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) din C. civ.

În ceea ce priveşte criteriul echilibrului contractual, a considerat, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 al Directivei 93/13/CEE, care reglementează noţiunea de "dezechilibru semnificativ", că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-1 priveşte sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

A precizat că, în cauza de faţă, o astfel de dovadă nu a fost produsă şi, de altfel, nici nu ar putea fi produsă, ţinând cont de împrejurarea că intimaţii-reclamanţii au cunoscut, încă de la momentul încheierii contractului de credit, termenii în care acesta urma să se deruleze.

În concluzie, recurenta a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca stipulaţiile contractuale denunţate de către reclamanţi să fie considerate abuzive.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat "excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs", întrucât criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subisidar, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimaţii-reclamanţi au depus un punct de vedere asupra raportului întocmit, prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 martie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:

Recursul pendinte priveşte soluţia dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor de la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit numai în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a revizui în mod unilateral marja, ca element component al dobânzii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând o aplicare greşită prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează dobânda, având în vedere că acestea au fost redactate în mod clar şi inteligibil, nefiind astfel necesare explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul evoluţiei dobânzii prevăzute de art. 5.1, art. 5.4 din contractul de credit.

Aşadar, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 5. 1 coroborată cu art. 5.4 din contractul de credit nr. x/02.06.2008, se constată că soluţia de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute de către cele două instanţe este legală şi temeinică.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, Libor la 3 luni şi marja de 4,9 puncte procentuale pe an.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Iar clauza de la art. 5.4 din contractul de credit, prevede că indicele de referinţă (în funcţie de care poate varia dobânda) este o informaţie publică şi că revine împrumutatului obligaţia de a urmări fluctuaţiile acestui indice şi a de a se prezenta la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare, iar în cazul modificării marjei, banca va comunica împrumutatului prin scrisoare noua rată a dobânzii şi graficul de rambursare aferent care va fi considerat acceptat automat de către acesta.

Clauzele de la art. 1.2, referitoare la caracterul variabil al dobânzii şi cele prevăzute la art. 5.1 şi 5.4 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit nr. x/02.06.2008, au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Aceasta deoarece, conform precizărilor pârâtei, marja băncii din componenţa dobânzii a fost majorată de la 4,9 p.p. la 6,9 p.p., la data de 22 mai 2009, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă scrisoarea prin care reclamanţii să fi fost informaţi cu privire la noua rată a dobânzii, conform art. 5.4 teza a doua din contract.

Nu poate fi primită critica recurentei - pârâte privitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în forma în vigoare anterior datei de 02.01.2011, potrivit cărora:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Cu privire la teza acceptării tacite a actului adiţional prin care pârâta a susţinut că s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu se poate considera că instituţia creditoare a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adiţional, în al cărei conţinut se menţiona valoarea ratei dobânzii pentru creditele cu dobândă revizuibilă/variabilă ca fiind Rd=Libor 3 luni + marja băncii pentru credite în CHF, marja fiind determinată ca diferenţă între valoarea ratei dobânzii variabile în vigoare la momentul aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi valoarea indicelui de referinţă valabil la acelaşi moment.

Nu se poate aprecia că raţionamentul instanţei de apel ar fi viciat de greşeli de interpretare a textului legal anterior redat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligaţia de diligenţă pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiţionale), cu o obligaţie de rezultat (recepţionarea notificării), căci a depune toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, i-a fost efectiv făcută cunoscută acestuia, consumatorul semnând sau nu, ulterior, actul adiţional.

Despre o obligaţie de rezultat, în sensul invocat de recurenta - pârâtă, s-ar putea vorbi numai dacă instanţa de apel ar fi reţinut în sarcina creditoarei obligaţia de a obţine semnarea actului adiţional de către consumatori, premisă nerealizată în cauză.

Cât priveşte distincţia pe care Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori o face prin art. II alin. (2) între încheierea expresă a actului adiţional - caz în care nu este posibilă denunţarea - şi actele adiţionale considerate acceptate tacit, care pot fi denunţate, susţinerile recurentei, deşi corecte, nu pot avea nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate în apel, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu ne aflăm în prezenţa unui act adiţional însuşit tacit.

Este de subliniat faptul că toate constatările factuale ale instanţei de apel şi evaluarea probelor administrate reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 şi de art. 5.1, 5.4 din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii, context, în care se reţine că, clauzele în discuţie sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.

Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Recurenta se prevalează de actul adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 din 17.09.2010, susţinând că în cuprinsul acestuia a fost prezentată modalitatea de calcul a dobânzii, faptul că este guvernată de art. 371 din O.U.G. nr. 50/2010 şi că a înlocuit dispoziţiile convenite iniţial de către părţi, în condiţiile în care în faţa instanţelor de fond nu a făcut dovada probatorie, astfel că susţinerile sale nu au fost primite.

Totodată, susţinerile recurentei-pârâte care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditului acordat şi a dreptului său de a o revizui în mod unilateral, precum şi cele referitoare la faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să limiteze sau să interzică modalitatea de clacul a dobânzii variabile nu pot fi primite.

Echilibrul contractual care trebuie verificat de instanţă în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este unul juridic, iar nu economic.

Instanţa de judecată nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unor nevoi şi a utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecinţă, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în modificarea ratei dobânzii.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o implicit şi în mod intenţionat de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a reclamanţilor şi fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la înmânarea unui grafic de rambursare şi că reclamanţii au posibilitatea de a denunţa contractul de credit nu este de natură a exclude incidenţa prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a celor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, obligaţia de transparenţă a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesară a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puţin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecinţele economice în ceea ce priveşte patrimoniul reclamanţilor.

Critica, potrivit căreia, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi din lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă se constată, de asemenea că este nefondată.

Totodată, se constată că nu poate fi reţinută apărarea recurentei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat, se constată că nu a fost depusă notificarea de majorare a marjei cu 2 puncte procentuale, astfel că nu rezultă care a fost motivaţia întemeiată care a condus la majorarea ratelor de dobândă, respectiv mecanismul care să justifice noul procent de marjă.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, întrucât cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care se susţine că au fost greşit aplicate prevederile art. 970 C. civ. raportat la dispoziţiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

Astfel, art. 970 din C. civ. din 1864 se referă la efectele convenţiilor şi nu la buna-credinţă, iar noţiunea de bună-credinţă în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată şi raportat la jurisprudenţa europeană, nu numai la dispoziţiile C. civ.. Or, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reţinut că relativ la problema cerinţei de bună-credinţă, se impune a se verifica dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuţie în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reţinut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credinţe nu a fost respectat tocmai pentru că revizuirea ratei dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu şi în favoarea consumatorului.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul recurenţilor-reclamanţi, prin mărirea marjei de la 4,9% la 6,9%, acest fapt fiind de natură a determina creşterea dobânzii stabilite iniţial prin contractul de credit.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1402 din 23 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1402 din 23 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.