Currency clause in foreign currency credit contract excluded from abusive clauses control as reflection of monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2015 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi SUCURSALA PLOIEŞTI A C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale, nulitatea acestora şi restituirea sumelor reţinute abuziv cu ocazia derulării contractului de credit x/11.12.2007, respectiv:

A. clauza de la art. 1.2 şi clauza de la art. 5.1 din contract ce privesc posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3% pe an convenită la semnarea contractului;

B. clauza de la art. 1.3 lit. a) prin care s-a perceput la data semnării contractului de comision de acordare credit de 9108 CHF, reţinut din limita creditului acordat;

C. clauza de la art. 1.3 lit. c), conform căreia se stabileşte şi se percepe de către bancă, un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditorului;

D. clauza de la art. 4.2, respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora banca condiţionează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate agreată de către bancă;

E. clauza de la art. 5.5 şi clauza de la art. 7.2 din contract conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile şi comisioanele aferente, în caz că nu sunt de acord cu majorarea marjei dobânzii (făcută în mod unilateral de către bancă), considerând că există acordul tacit în cazul în care în termen de 30 de zile nu declară că nu acceptă noile niveluri ale dobânzii, respectiv în cazul în care împrumutatul nu remediază, în mod satisfăcător pentru bancă, unul din cazurile de neîndeplinire prevăzute la art. 7.1;

F. clauza de la art. 6.3 din contract, conform căreia banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului;

G. clauza de la art. 7.1 din contract-cazuri de neîndeplinire, lit. m) şi n) unde sunt folosite expresiile "în opinia băncii" şi "orice modificare negativă a situaţiei împrumutatului";

H. clauza din actele adiţionale 1,2,3 şi 4 care prevede că se completează cu art. 1.3 din contractul de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.06.2016, pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul reclamanţilor, formulată de către COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR.

Prin sentinţa civilă nr. 1615 din 15 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor, s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 11.12.2007:

- art. 1.2 şi art. 5.1 ce privesc posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3% pe an convenită la semnarea contractului;

- art. 1.3 lit. a) - comision de acordare credit;

- art. 13 lit. c) - comision de conversie;

- art. 4.2 şi art. 4.3 - societăţi de asigurare agreate în prealabil de bancă;

- art. 5.5 şi art. 7.2 - conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile şi comisioanele aferente;

- art. 6.3-banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului;

- art. 7.1 lit. m) şi n);

- art. 1.3 din actele adiţionale 1, 2, 3 şi 4.

A obligat pârâta la adaptarea contractului de credit; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 42.757,84 CHF plătită cu titlu de dobândă în perioada 22.05.2009-09.09.2014, a sumei de 113,65 CHF plătită cu titlu de dobândă calculată aferentă unei luni calendaristice, a sumei de 10.249,98 CHF şi de 150 EURO plătite cu titlu de comision de acordare şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis cererea de intervenţie voluntară formulată de Comisariatul Regional Pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia; s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 1.000 RON reprezentând majorare onorariu expert contabil D..

Prin decizia nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins apelul formulat de pârâta C. S.A., împotriva încheierii din data de 08.06.2016 şi a sentinţei nr. 1615 din data de 15 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Prahova, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B., s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de 42.757,84 CHF, 10249,98 CHF şi 150 EURO, precum şi pentru suma de 113,65 CHF până la data restituirii efective. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., pârâta C. S.A. şi intervenientul COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, modificarea (casarea) în parte a deciziei, în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind conversia creditului din CHF în RON, la valoarea cursului de schimb, valabil la data contractării creditului, precum şi obligarea băncii pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel, în mod eronat, a considerat că, în speţă, nu se impune şi admiterea capătului de cerere privind conversia creditului, concluzionând că, în acest caz, ar fi aplicabil art. 969 C. civ., iar nu legislaţia specială din domeniul protecţiei consumatorilor şi nici teoria impreviziunii, şi că reclamanţii puteau prevedea schimbări semnificative ale cursului de schimb. Cu privire la cheltuieli, instanţa de apel nici măcar nu s-a pronunţat.

Cum, în speţă, banca şi-a impus voinţa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil (şi nenegociat), recurenţii consideră că art. 969 C. civ. din 1864 nu îşi găseşte aplicarea în totalitatea consecinţelor sale, mai ales ca acest text legal trebuie corectat prin rapoarte la art. 5 C. civ. 1864.

Arată că, prin Legea nr. 193/2000, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii.

Totodată, faptul că acest contract a fost executat, ca atare, de către recurenţi nu echivalează cu acceptarea, în integralitate, a conţinutului acestuia din moment ce el conţine clauze abuzive.

Recurenţii-reclamanţi, invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3), art. 4 alin. (6), precum şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, susţin că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii: nu a fost negociată direct cu consumatorul; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Convenţia de credit încheiată de părţi are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, între reclamanţi şi bancă existând o evidentă poziţie de inegalitate economică.

Pe de altă parte, potrivit celor statuate de Curtea Europeană de Justiţie (în dosarul C-186/16 a CJUE - Cauza Andriciuc), recurenţii susţin că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil, presupune faptul că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente în cunoştinţă de cauză; astfel, o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceea în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, trebuie să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare, fiind de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare în această privinţă.

Prin urmare, având în vedere că banca nu a respectat aceste cerinţe, recurenţii consideră că se impune conversia creditului, la cursul valabil în momentul contractării creditului.

De asemenea, arată că potrivit pct. 50 din considerentele deciziei CJUE în cauza Andriciuc, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile.

Pe de altă parte, banca trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

Banca este un profesionist al riscului şi a cunoscut sau trebuia să cunoască evoluţia viitoare a CHF, având în vedere atât faptul că CHF se afla în 2006-2007 la un minim istoric, evoluţia în sensul valorizării fiind de aşteptat pentru orice bancă, dar şi faptul că a cunoscut sau trebuia să cunoască, în calitate de profesionist al riscului, faptul că CHF este o monedă de refugiu în perioade de criză economică, ceea ce denotă o apreciere foarte previzibilă în perioada următoare.

Contrar reţinerii instanţei de apel, recurenţii-reclamanţi apreciază că, în speţă este aplicabilă şi teoria impreviziunii (art. 1271 din noul C. civ.), fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (2) al acestui articol, referitoare la impreviziune, obligaţia reclamanţilor privind plata ratelor, asumată în raport cu banca, devenind excesiv de oneroasă.

Arată că, potrivit pct. 119 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi are competenta si obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

În speţă, recurenţii susţin că obligaţia lor a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON româneşti la o valoare mai mare cu peste 100% decât la cea de la data încheierii contractului de credit, datorita unei schimbări excepţionale a împrejurărilor - aspect ce face vădit injustă obligarea acestora la executarea obligaţiei în continuare în această modalitate.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului său şi a apelului formulat de reclamanţi numai în ceea ce priveşte motivul de apel privind obligarea la plata dobânzii legale, către instanţa de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a menţiona în considerente motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Recurenta - pârâtă apreciază că decizia atacată nu respectă exigenţele stabilite de lege în acest sens.

Astfel, cu privire la motivul de apel formulat de reclamanţi şi admis de instanţa de apel, acesta a reţinut în pagina 30 doar faptul că acesta este fondat "în sensul că, prima instanţă a omis să acorde reclamanţilor dobânda legală pentru sumele acordate prin sentinţă, ca urmare a constatării nulităţii absolute a unor clauze contractuale".

Consideră că instanţa de apel nu a analizat deloc apărările pârâtei privind acest motiv de apel, ci a reţinut motive străine de cele cu care a fost învestită şi, în plus, a apreciat greşit că omisiunea de a se pronunţa pe un capăt de cerere poate avea drept consecinţă admiterea apelului, în condiţiile în care în caz de omisiune de a se pronunţa, reclamanţii aveau la dispoziţie procedura completării hotărârii şi nu pe cea a apelului.

Cu privire la motivul de apel al pârâtei, referitor la admiterea in principiu a cererii de intervenţie accesorie, susţine că instanţa de apel nu a arătat care este interesul propriu al intervenientei pentru a interveni în susţinerea apărării reclamanţilor.

Totodată, cu privire la motivul de apel al recurentei-pârâte privind variabilitatea marjei din cuprinsul formulei de calcul a dobânzii, instanţa de apel a reţinut că clauza contractuală nu ar fi clară şi predictibilă, rezultând o majorare unilaterală a dobânzii în defavoarea consumatorilor, respectiv a marjei de la 4,3% la 6,3%; motivarea este lapidară şi pur formală, nefiind aptă sa răspundă cerinţelor privind motivarea unei soluţii; astfel, clauza găsită abuzivă nu relevă creşterea reţinută de instanţa de apel, iar instanţa de apel nu a analizat deloc criticile pârâtei privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici a efectelor actului adiţional de aliniere a contractului la O.U.G. nr. 50/2010; în plus, pretinsa încălcare a dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992 reţinute ca temei nu ar putea conduce la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor, care se apreciază raportat la alt act normativ; aşadar soluţia este pronunţată şi în baza unor motive străine de natura cauzei.

Cu privire la motivul de apel al recurentei-pârâte privind comisionul de acordare, arată că instanţa de apel a reţinut doar că banca ar fi perceput pentru aceeaşi prestaţie, respectiv acordarea creditului, şi dobânda şi comision de acordare, acesta din urmă nefiind obiectiv în derularea contractului.

Cu privire la motivul de apel al pârâtei privind comisionul de conversie, susţine că instanţa de apel a reţinut doar că e abuziv pentru că reclamanţii ar fi fost obligaţi la achitarea acestuia în lipsa unei contraprestaţii, ceea ce ar conduce la un dezechilibru semnificativ; or, instanţa de apel nu a analizat motivele de apel şi nici clauza propriu-zisă, căci dacă ar fi procedat astfel ar fi constatat că acest comision nu a fost perceput reclamanţilor; comisionul de conversie s ar fi aplicat numai dacă reclamanţii ar fi cerut conversia creditului în altă monedă, ceea ce nu au făcut.

Cu privire la motivul de apel al pârâtei privind comisionul de restructurare/reeşalonare, prima instanţă a reţinut doar că noţiunea de comision nu se justifică, ceea ce reprezintă un motiv străin de pricină; instanţa de apel trebuia să analizeze dacă clauza care reglementa acest comision a fost negociată, dacă prin ea însăşi ar putea crea un dezechilibru şi dacă acesta a fost sau nu semnificativă; însă instanţa a reţinut că clauza nu era clară şi predictibilă în condiţiile în care aceste clauze indica în concret valoarea comisionului.

Cu privire la motivul de apel privind clauza pretins abuzivă de la art. 7.2 din contract, arată că instanţa de apel a reţinut doar că motivul este nefondat, fără a explica în vreun fel de ce.

Cu privire la motivul de apel privind clauza pretins abuzivă de la art. 6.3 din contract, susţine că instanţa de apel a reţinut doar ca acesta este nefondat pentru că nu s-ar fi dovedit negocierea, însă prin motivele de apel, recurenta a arătat că trebuie îndeplinite cumulativ toate cerinţele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000; prin urmare, şi cu privire la acest aspect decizia recurată este nemotivată.

Constatând astfel că nu se poate face un control judiciar cu privire la raţiunile care au condus la pronunţarea soluţiei din apel, recurenta-pârâtă susţine că se impune casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare către instanţa de apel pentru ca aceasta să efectueze o reală judecată a apelurilor cu care a fost învestită.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că soluţiile pronunţate în apel sunt rezultatul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material.

O primă critică subsumată acestui motiv de recurs, se referă la faptul că încheierea din data de 08.06.2016 este netemeinică, întrucât cererea de intervenţie accesorie a Comisariatului Regional pentru Protecţia Consumatorilor este lipsită de interes, faţă de dispoziţiile art. 61 C. proc. civ.

În opinia recurentei, hotărârea pronunţată în prezenta cauză este lipsită de interes pentru Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor, cât timp E. au decis să-şi valorifice drepturile printr-un demers propriu în instanţă, renunţând la protecţia drepturilor lor prin intermediul Comisariatului.

Lipsa de interes este susţinută inclusiv prin raportare la Procedura generală ANPC privind soluţionarea petiţiilor consumatorilor, în care prin art. 4.1 alin. (11) este reglementată obligaţia Comisariatului Regional pentru Protecţia Consumatorilor de a clasa petiţiile formulate de către consumatori atunci când aceştia decid să-şi valorifice drepturile în instanţă, nicidecum de a susţine acţiunile întreprinse ce către consumatori.

Recurenta-pârâtă formulează critici privind greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor 1.2 şi 5.1 privind variabilitatea marjei.

Cu privire la legalitatea clauzelor 1.2 şi 5.1 privind posibilitatea Băncii de a modifica marja, anterior alinierii Contractului la O.U.G. nr. 50/2010, consideră că soluţia instanţelor de fond este nelegală, întrucât modificarea marjei nu era interzisă de legislaţia în vigoare la acel moment, iar această posibilitate a fost convenită în mod expres de părţi prin semnarea Contractului de Credit şi asumarea clauzelor 1.2., 5.1 şi 5.4.

Banca nu a impus împrumutaţilor aceste clauze, fiind acceptate de aceştia potrivit declaraţiei concretizate prin clauza 11.2 teza finală din Contract.

Arată că instanţa de apel a ignorat tocmai această prevedere cu titlu de excepţie, care prevede că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative: să existe o motivaţie întemeiată pentru această modificare şi furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se impune a fi reţinut inclusiv că dispoziţia referită nu pune nicio condiţie cu privire la necesitatea existentei motivului întemeiat în Contract, ci doar ca respectiva motivaţie să existe. Ceea ce trebuie prevăzut în Contract este doar posibilitatea profesionistului de a modifica rata dobânzii, ceea ce s-a şi agreat prin contractul dedus judecăţii.

Consideră că, în cauză, au fost îndeplinite condiţiile excepţionale menţionate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către împrumutaţi, iar art. 5 din Contract în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv.

De asemenea, potrivit notificării transmise intimaţilor cu privire la modificarea marjei, care este în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când Banca a fost nevoită să majoreze dobânda, împrumutaţii au avut opţiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare Băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii (şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului fie de la recurentă, fie de la o altă bancă, fără plata vreunui comision pentru rambursare anticipată), întocmai cum prevăd dispoziţiile legale.

Or, acest fapt nu s-a întâmplat, intimaţii nu au denunţat revizuirea marjei, ci au ales continuarea relaţiilor contractuale cu Banca, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca a aliniat Contractul la noua legislaţie, marja devenind fixă la valoarea existentă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Nu în ultimul rând, în susţinerea legalităţii clauzelor 1.2 şi 5.1 şi a comportamentului corect al Băncii în ceea ce priveşte modificarea marjei şi apoi îngheţarea sa la valoarea de la date intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă invocă hotărârile judecătoreşti pronunţate de către instanţele din Bucureşti în dosarul nr. x/2010, ce a avut ca obiect plângerea băncii împotriva Procesului-verbal de sancţionare emis de ANPC la sesizarea unuia dintre clienţii Băncii cu privire la care a fost operată revizuirea marjei în luna mai 2009.

În acest context, se impune reformarea casarea soluţiei în ceea ce priveşte obligarea C. la restituirea sumei de 42.757,84 CHF şi 113,65 CHF percepute cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor reţinute ca fiind abuzive.

Referitor la efectele actului adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă susţine că a depus toate diligenţele pentru informarea împrumutaţilor cu privire la alinierea contractului la dispoziţiile ordonanţei.

Conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţei, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile sale şi să poată face dovada că au depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

Susţine că în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 nu există o prevedere expresă referitoare la obligaţia Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale prin care se transpuneau prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010, cu consecinţa modificării implicite a Contractului de credit.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă (pag. 9 din sentinţa apelată), Banca are doar obligaţia de diligentă, privind informarea consumatorilor şi nu obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Banca, în vederea semnării actului adiţional de aliniere, obligaţie pe care a îndeplinit-o.

Or, în acest context, arată că unul dintre principiile fundamentale de drept este acela că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adiţional de aliniere (care transpune practic dispoziţiile obligatorii din acest act normativ), este considerată acceptare tacită de către consumator.

Astfel, în îndeplinirea obligaţiei sale de diligentă, Banca a procedat la transmiterea către împrumutaţi a notificării prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 (privind informarea clienţilor despre alinierea Contractelor de credit la prevederile ordonanţei şi invitarea acestora la sediul Băncii pentru a primi informaţii suplimentare şi a semna actele adiţionale de aliniere).

Faţă de împrejurarea că împrumutaţii nu au notificat Banca privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 la Contract în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, faţă de art. II alin. (2) din acest act normativ şi în considerarea argumentelor anterior prezentate, modificările operate în temeiul actului adiţional au fost în mod legal aplicate, Contractul fiind aliniat în mod tacit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.

Recurenta-pârâtă mai susţine şi faptul că, în mod eronat, a fost reţinut caracterul abuziv al comisioanelor de acordare, de conversie şi de restructurare, având în vedere că perceperea lor este justificată prin prisma serviciilor furnizate de bancă, rezultând din cuprinsul clauzelor.

Clauza 1.3 privind comisioanele de acordare - lit. a) şi de conversie - lit. c) constituie Condiţii contractuale despre care împrumutaţii au luat cunoştinţă la data semnării Contractului, putând influenţa perceperea şi valoarea acestor comisioane.

Comisionul de acordare reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de Bancă în vederea punerii la dispoziţie a creditului şi a menţinerii structurii acestuia, costuri separate de bandă, şi anume: costuri privind punerea creditului la dispoziţia împrumutaţilor şi angajarea unui ofiţer de credit pentru supravegherea împrumutului.

Arată că, fiind perceput pentru alt serviciu decât cel de acordare a unei sume de bani cu împrumut, contrar celor reţinute de prima instanţă şi de instanţa de apel, comisioanele de acordare şi cel de conversie au fost reglementat în Contract separat de dobândă, având o arie proprie de acoperire.

Aşadar, clauza care reglementează comisionul de acordare nu poate fi apreciată ca fiind abuzivă, având în vedere că reprezintă contraprestaţia serviciului de analizare a documentaţiei de creditare, fiind stabilit în mod clar şi neechivoc prin contract, iar valoarea sa a fost prevăzută în mod clar şi inteligibil, încă de la data semnării contractului.

Mai mult, susţine că acest comision de acordare era permis de legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului, fiind menţinut şi ulterior după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar modul de calcul al acestuia este legal şi corect.

În ceea ce priveşte comisionul de conversie si restructurare, instanţele anterioare au reţinut faptul că perceperea sa este justificată de operarea modificărilor altor condiţii de (de exemplu, prelungirea perioadei de creditare, acordarea unor perioade de graţiei), după cum rezultă din chiar enumerarea cuprinsă în clauza 1.3 lit. c) din Contract, elemente ce presupuneau destabilizarea previziunilor sale economice efectuate de Bancă la acordării creditului, astfel că pentru menţinerea unui echilibru între venituri atrase şi credite acordate, perceperea unui comision de conversie are o logică financiară.

De altfel, ulterior, comisioanele de restructurare credit şi de conversie aplicabile la scadenţa ratei de credit au fost subsumate unui comision unic, stabilit în sumă forfetară, odată cu alinierea Contractului de credit la O.U.G. nr. 50/2013. Ca urmare, aceste comisioane sunt permise inclusiv de legislaţia actuală.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impune reformarea sentinţei apelate inclusiv în ceea ce priveşte obligarea băncii la restituirea sumelor percepute cu titlu de comisioane, în baza clauzelor reţinute ca fiind abuzive.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor 4.2 şi 4.3 privind încheierea contractelor de asigurare cu un asigurător agreat în prealabil de bancă.

Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora "împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător", reţinute de instanţa de apel au în vedere o cu totul altă situaţie decât realitatea dedusă judecăţii.

Arată că banca nu a urmărit impunerea unui anume asigurător, precum a reţinut prima instanţă, ci exclusiv garantarea încasării despăgubirii la care era îndreptăţită în temeiul subrogaţiei reale cu titlu particular, în eventualitatea producerii riscurilor asigurate cu privire la bunul asigurat, viaţa persoanei asigurate.

Clauza 7.2 privind cazurile de neîndeplinire a fost neîntemeiat apreciată drept abuzivă, susţine recurenta.

Prevederile art. 7 reprezintă clauze contractuale stabilite de părţi în momentul încheierii Contractului de credit, al căror scop principal acela de a asigura Banca de recuperarea sumei împrumutate în situaţia în care împrumutaţii nu pot/nu vor putea să îşi mai onoreze obligaţiile contractuale.

Chiar din conţinutul prevederilor art. 7.2, în conformitate cu normele comunitare, se menţionează că Banca va notifica în scris clientul cu privire la intervenţia cazului de neîndeplinire, iar acesta are un termen de 30 de zile de a remedia cazul de neîndeplinire, astfel încât Banca să poată aprecia că nu există riscul încetării relaţiilor contractuale.

Prevederile art. 7.1. şi ale art. 7.2 sunt redactate în mod clar şi inteligibil, detaliind fiecare situaţie în parte în care intervine mecanismul rezolutoriu, împrumutaţii putându-le înţelege conţinutul şi efectele încă de la data semnării Contractului.

Clauza 7 asigură previzibilitatea executării Contractului, părţile reglementând şi comportamentul permis acestora în situaţia în care s-ar concretiza un risc de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Mai mult, chiar normele dreptului comun - C. civ. - prevăd rezilierea contractului în cazul neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor uneia dintre părţi. Practic, clauzele 7.1 şi an 7.2 din Contract prevăd paşi suplimentari pe care Banca trebuie să îi parcurgă înainte de a-şi exercita acest drept, tocmai pentru a da posibilitatea împrumutaţilor să remedieze orice potenţiala problemă. Ca urmare, aceste clauze responsabilizează ambele părţi ale Contractului.

Suplimentar, aceste clauze anticipează reglementările din noul C. civ. privind executarea contractelor cu bună credinţă şi identificarea unor soluţii de remediere în detrimentul unei soluţii mai drastice.

În final, recurenta-pârâtă învederează că anularea ipotetică a prevederilor art. 7.2 din Contract ar duce la imposibilitatea Băncii de a mai putea urmări debitorul/debitorii care nu-şi mai execută obligaţiile asumate contractual (fapt ce i-ar putea încuraja să nu-şi mai execute obligaţiile contractuale).

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei 6.3 în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a utiliza cursul său de schimb în situaţia în care debitează conturile împrumutaţilor.

Susţine că aplicarea de către banca recurentă a cursului propriu de schimb ca urmare a debitării conturilor intimaţilor deschise în alte valute la bancă se realiza exclusiv în situaţia în care nu exista disponibil în contul curent ÎN CHF aparţinând împrumutaţilor, situaţie în care printr-o operaţiune de schimb valutar efectuată de Bancă contravaloarea ratei (în CHF) era trasă din contul deschis într-o valută diferită de CHF.

De altfel, în condiţiile în care operaţiunea de schimb valutar era realizată de către Banca ca urmare a mandatului expres primit în acest sens din partea împrumutaţilor, un alt curs de schimb la care să fie realizată respectiva operaţiune, altul decât cel practicat de Bancă în ziua respectiva nici nu este cu putinţă.

Clauza este formulată într-o manieră clară, inteligibilă, putând fi înţeleasă încă de la bun început chiar şi de o persoană cu cunoştinţe economice minime, astfel că împrumutat i puteau şi trebuiau să aibă reprezentarea consecinţelor acesteia încă de la semnarea Contractului, fiind exclusă deci crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din Contract din cauza acestei prevederi.

În mod greşit prima instanţă face trimitere la raţionamentul CJUE în cauza Kasler C-26/13.

Arată că, în speţă, banca a acordat împrumutaţilor o sumă în CHF, transferând aceasta sumă de CHF în contul deschis pe numele acestora în CHF, iar contractual a stabilit ca restituirea creditului prin plata unor rate lunare să se facă tot în CHF, potrivit principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod nelegal s-a procedat la analiza clauzelor contestate din perspectiva caracterului abuziv; elementele de cost al creditului sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, potrivit Directivei 93/13.

În esenţă, consideră soluţia primei instanţe ca fiind nelegală, judecătorul fondului fiind obligat să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului caracterului abuziv acele clauze care se referă la componentele sau caracteristicile costului creditului (i.e., dobânda, comisioanele şi clauzele care reglementează suportarea costurilor în funcţie de modalităţile în care creditul este rambursat).

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că în mod nelegal s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor contestate, din perspectiva legii nr. 193/2000, deoarece nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în lipsa unei contraprestaţii dreptului corelativ al Băncii de a percepe capitalul împrumutat şi dobânda bancară.

Astfel, la momentul semnării Contractului de Credit intimaţii au considerat creditul în CHF cu dobândă variabilă a fi mai avantajos prin prisma unor considerente de oportunitate proprii.

Banca a oferit toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind caracteristicile creditelor, inclusiv informaţiile privind nivelul şi modalitatea de variaţie a dobânzii, categorii de venituri eligibile şi gradul maxim de îndatorare, comisioane aplicabile şi orice alte informaţii relevante solicitate de împrumutaţi.

Banca putea prevedea doar că există riscul să apară fenomene economice care să îi afecteze activitatea de creditare şi costurile de finanţare, fără a putea indica cu exactitate că astfel de fenomene vor apărea, sau când, sau în ce măsură vor putea fi gestionate fără a afecta ratele dobânzilor în contractele de credit.

Ca urmare, Banca a prevăzut această posibilitate şi a inserat în contractele de credit clauze care să o anticipeze, dând posibilitatea clienţilor să aleagă fie credite cu dobândă variabilă, în care acest risc exista, fie credite cu dobândă fixă, în care clienţii achitau aceeaşi dobândă, indiferent de variaţiile pieţei financiar-bancare; obligaţia nu a rămas fără cauză, nu şi-a pierdut identitatea, astfel încât Contractul să fie desfiinţat, ci a devenit doar mai oneroasă pentru o parte, fără ca cocontractantul său să aibă vreo culpă pentru această schimbare de situaţie, care a fost generată de schimbarea condiţiilor economice internaţionale şi de criza financiară globală.

Prin memoriul de recurs, recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea (casarea), în parte a deciziei, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii reclamanţilor.

Recurentul susţine că, în mod eronat, instanţa de apel, a considerat că, în speţă, nu se impune şi admiterea capătului de cerere al reclamanţilor privind conversia creditului, concluzionând că, în acest caz, ar fi aplicabil art. 969 C. civ. şi nu legislaţia specială din domeniul protecţiei consumatorilor şi nici teoria impreviziunii şi că, reclamanţii, puteau prevedea schimbări semnificative ale cursului de schimb.

Definiţia contractului ca acord de voinţă (art. 969 C. civ., invocat de instanţa de apel) şi reuniune de interese se potriveşte doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniştii nu sunt contracte negociate.

Susţine că legislaţia referitoare la clauzele abuzive este o aplicaţie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o faţetă specifică legislaţiei protecţiei consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual originar şi care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor pârtilor, ceea ce presupune o justă repartiţie între părţi a sarcinilor, riscurilor şi profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părţilor, conţinutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigenţelor principiului proporţionalităţii şi principiului coerentei, părţile fiind datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să îşi atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.

Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, sistemul judiciar având nu doar dreptul ci şi obligaţia de a constata chiar şi din oficiu această nulitate.

Cum, în speţă, banca şi-a impus voinţa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil (şi nenegociat), art. 969 C. civ. din 1864 nu îşi găseşte aplicarea în totalitatea consecinţelor sale, mai ales ca acest text legal trebuie corectat prin rapoarte la art. 5 C. civ. de la 1864.

CJUE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C -240/98), ca protecţia conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional sa aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura in care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existenţa, în prealabil, a unui contract semnat de către cele două părţi care si-au produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic ca executarea, pentru un anumit interval de timp, a obligaţiilor asumate de către consumator, nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

Arată că, prin Legea nr. 193/2000, s-a stabilit, în mod expres, competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii.

Totodată, faptul că acest contract a fost executat, ca atare, de către recurenţi nu echivalează cu acceptarea, în integralitate, a conţinutului acestuia din moment ce el conţine clauze abuzive.

Convenţia de credit, susţine recurentul, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze si nu se limitează la ocazia oferita potenţialului client de a alege între mai multe "produse predefinite" şi "contracte de credit standardizate", ci implica ocazia oferită destinatarului de a influenta efectiv conţinutul şi numărul clauzelor.

Simpla împrejurare ca banca îi pune clientului la dispoziţie mai multe tipuri de contracte preformulate din care acesta poate alege o varianta sau alta, nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.

În continuare, recurentul se referă la considerentele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C 186/16 - Cauza Andriciuc), susţinând că revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica faptul ca profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informaţie pertinentă care sa le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare.

Contrar reţinerii instanţei de apel, recurentul-intervenient apreciază că, în speţă, este aplicabilă şi teoria impreviziunii (art. 1271 din noul C. civ.), fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (2) al acestui articol, referitoare la impreviziune, obligaţia reclamanţilor privind plata ratelor, asumată în raport cu banca, devenind excesiv de oneroasă.

Arată că, potrivit pct. 119 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi are competenta si obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

În speţă, recurentul susţine că obligaţia reclamanţilor a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON româneşti la o valoare mai mare cu peste 100% decât la cea de la data încheierii contractului de credit, datorita unei schimbări excepţionale a împrejurărilor - aspect ce face vădit injustă obligarea acestora la executarea obligaţiei în continuare în această modalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile şi a fixat termen pentru judecarea acestora la 17 mai 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A., de recurenta-pârâtă C. S.A. (BANCA) şi de recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de intervenientul COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA vizează doar soluţia pronunţată de curtea de apel cu privire la capătul de cerere privind conversia creditului din CHF în RON, la valoarea cursului de schimb valabil la momentul încheierii contractului.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, prin recursul intervenientului accesoriu, au fost formulat critici identice cu cele din recursul recurentei-reclamante, motiv pentru care nu se va proceda la o analiză distinctă a acestora, considerentele aduse în sprijinul soluţiei adoptate în recursul formulat de recurenta-reclamantă fiind pe deplin aplicabile şi recursului intervenientului accesoriu.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie a fost încheiat la data de 11 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Cu referire atât la recursul recurenţilor-reclamanţi, cât şi la recursul recurentului-intervenient, aceştia susţin, sub un prim aspect, că în analiza efectuată instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile de drept comun (art. 969 şi art. 970 C. civ.), şi nu legislaţia specială din domeniul protecţiei consumatorului, arătând că, în speţă, banca şi-a impus voinţa printr-un contract de adeziune nenegociat, fără o informare prealabilă asupra riscului hipervalorizării monedei creditului.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza contestată de reclamanţi reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt necesitatea revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, critici subscrise de recurenţi aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanţii au invocat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, în timp ce impreviziunea are în vedere un contract valabil încheiat, care, urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi şi de recurentul-intervenient, ca nefondate.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte reţine că cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie a Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia şi la faptul că intervenientul accesoriu nu ar avea un interesul legitim şi actual, criticile pârâtei sunt nefondate.

Instanţa de apel a motivat interesul legitim şi actual al intervenientului accesoriu care derivă din însuşi scopul instituţiei, respectiv protecţia consumatorilor, acesta fiind cel care acţionează în numele şi pentru consumatori, pentru apărarea drepturilor şi intereselor acestora.

Potrivit art. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare; intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi, iar potrivit art. 63 alin. (2) din acelaşi Cod, intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.

De asemenea, potrivit art. 12 din Legea nr. 193/2000, în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, în mod corect, instanţele fondului au apreciat ca fiind admisibilă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia.

Nefondată este şi critica recurentei-pârâte referitoare la motivarea străină de natura cauzei şi greşita aplicare a legii de către curtea de apel în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art. 1.2 şi 5.1, privind variabilitatea marjei.

Această critică nu poate fi reţinută, atâta vreme cât la baza constatării caracterului abuziv al clauzelor în discuţie nu a stat faptul că pârâta nu ar fi avut posibilitatea legală de a percepe o dobândă variabilă sau că reclamanţii nu şi-ar fi asumat această clauză privitoare la variaţia dobânzii, aspect cu privire la care sunt invocate de către recurenta - pârâtă prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, ci faptul că dobânda revizuibilă nu se întemeiază pe niciun fel de criterii obiective de variabilitate.

Între părţi s-a realizat acordul de voinţă referitor la stabilirea unei dobânzi de 0% puncte procentuale pe an, promoţională, doar pentru primele şase luni, urmând ca din a şaptea lună să se perceapă o dobândă revizuibilă, în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii.

Însă, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, în conţinutul contractului nu se precizează, condiţiile, motivele în funcţie de care banca poate lua decizia majorării ratei dobânzii.

Astfel, deşi reclamanţii au cunoscut la data încheierii contractului că dobânda variază în funcţie de indicele de referinţă şi marja băncii, în contract nu au fost menţionate şi asumate de împrumutaţi elementele concrete în raport cu care banca poate decide variaţia marjei şi, implicit, a dobânzii.

Potrivit art. 1 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorilor.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, pe care decizia recurată îl are în vedere, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar conform art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 s-a stabilit că sunt clauze abuzive cele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Cât priveşte referirea instanţelor de fond la prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Or, plecând de la caracterul preformulat al clauzelor contractuale şi în raport cu modul de redactare al clauzelor 1.2 şi 5.1, s-a constatat că acestea nu sunt clare şi predictibile, rezultând o majorare unilaterală a dobânzii şi marjei în defavoarea consumatorilor, respectiv a marjei dobânzii, de la 4,3 % la 6,3% .

Aşadar, s-a apreciat în mod corect că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, rezultă din chiar conţinutul clauzelor analizate, întrucât ele nu au permis reclamanţilor să prevadă consecinţele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar şi inteligibil de modificare a dobânzii, ceea ce face ca motivul de recurs privitor la nelegala constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 1.2 şi 5.1 din contractul de credit să fie nefondat.

Pe cale de consecinţă, aspectele de nelegalitate mai - sus analizate nu pot fundamenta soluţia de casare solicitată de recurenta-pârâtă şi în ceea ce priveşte obligaţia decurgând din constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.2 şi 5.1 din contractul de credit, de a restitui sumele achitate peste procentul de 4,3%, reţinută în sarcina sa prin hotărârea primei instanţe şi menţinută în apel, recurenta - pârâtă neinvocând alte motive de recurs cu referire la existenţa acestei obligaţii.

Trecând, însă, la examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că, în cadrul acestui motiv de nelegalitate, recurenta - pârâtă a invocat nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată ca fiind parţial fondată critica recurentei - pârâte privitoare la nemotivarea hotărârii sub mai multe aspecte.

Astfel, decizia recurată este nemotivată în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului reclamanţilor şi de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele acordate prin sentinţa primei instanţe, în considerentele hotărârii arătându-se doar că "prima instanţă a omis să acorde reclamanţilor dobânda legală pentru sumele acordate prin sentinţă, ca urmare a constatării nulităţii absolute a unor clauze contractuale". Or, sub acest aspect, pârâta invocase faptul că apelul nu poate fi admis, întrucât omisiunea instanţei de a se pronunţa pe un capăt de cerere deschide calea procedurii completării hotărârii, potrivit art. 444 C. proc. civ., iar nu pe cea a apelului. De asemenea, au fost formulate apărări pe fondul acestei solicitări a reclamanţilor.

Totodată, se reţine faptul că stabilirea întinderii obligaţiei de restituire a diferenţelor de dobândă percepute abuziv de către bancă, subsecvent constatării caracterului abuziv al art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit, este în directă legătură cu dezlegarea unei chestiuni de drept invocată de către pârâtă în faţa primei instanţe, reiterată în apel şi prin motivele de recurs, dar care nu a primit nicio dezlegare din partea instanţei de prim control judiciar, hotărârea fiind total nemotivată sub acest aspect.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1615 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Prahova nu a primit apărarea pârâtei, în sensul că a implementat dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, reţinând că nu s-a făcut dovada încheierii vreun act adiţional în acest sens cu împrumutatul, stabilind, pe cale de consecinţă, obligaţia pârâtei C. de a restitui reclamanţilor suma de 42.757,84 CHF, plătită cu titlu de dobândă în perioada 22.05.2009 - 09.09.2014.

În cadrul căii devolutive de atac a apelului, pârâta a reiterat această apărare, arătând, pe larg, faptul că ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca a aliniat Contractul la noua legislaţie, marja devenind fixă la valoarea existentă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi că prima instanţă în mod greşit a reţinut că C. nu ar fi făcut dovada încheierii actului adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, întrucât în O.U.G. nr. 50/2010 nu există o prevedere expresă referitoare la obligaţia Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale prin care se transpuneau prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010, cu consecinţa modificării implicite a Contractului de credit. S-a susţinut, contrar celor reţinute de către prima instanţă, că Banca are doar obligaţia de diligenţă, privind informarea consumatorilor şi nu obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Bancă, în vederea semnării actului adiţional de aliniere. Îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă rezultă din înscrisurile ataşate apelului, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adiţional de aliniere (care transpune practic dispoziţiile obligatorii din acest act normativ), este considerată acceptare tacită de către consumator.

Decizia atacată nu face însă nicio referire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi la acest motiv de apel, susţinerile apelantei - pârâte rămânând neanalizate, ceea ce face ca recursul pârâtei să fie fondat şi sub acest aspect.

Motivarea este lapidară şi pur formală, fără o referire concretă la amplele apărări invocate prin apel de către pârâtă, privind existenţa contraprestaţiei, justificarea acestora, lipsa dezechilibrului semnificativ între părţile contractante etc., şi în ceea ce priveşte soluţiile date capetelor de cerere referitoare la comisionul de acordare credit, inserat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, la comisionul de conversie, prevăzut la art. 1.3 lit. c) din contractul de credit, şi la comisionul de restructurare/reeşalonare, prevăzut în actele adiţionale 1, 2, 3 şi 5.

De asemenea, sunt fondate susţinerile recurentei-pârâte privind nemotivarea deciziei recurate şi cu referire la modul în care instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.2 şi art. 4.3 privind încheierea contractelor de asigurare cu una dintre societăţile de asigurare agreate în prealabil de bancă, art. 5.5 şi art. 7.2, conform căruia banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile şi comisioanele aferente, şi al clauzei de la art. 6.3 din contractul de credit, prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a debita automat orice cont al împrumutatului pentru sumele scadente şi neachitate, deoarece instanţa de apel nu a făcut aplicarea concretă a criteriilor de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nu a examinat apărările pârâtei.

Astfel, instanţa de apel nu a răspuns criticii apelantei - pârâte, care a invocat faptul că în mod neîntemeiat prima instanţă a reţinut că prevederile contractuale 4.2 şi 4.3 referitoare la obligaţia împrumutatului de a încheia contractele de asigurare numai cu o societate de asigurări agreată de Bancă ar încălca dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 190/1999, susţinând că dispoziţiile legale reţinute de instanţă, în varianta în vigoare la momentul încheierii Contractului, reprezintă o normă de excepţie, interdicţia fiind inaplicabilă în prezenta cauză, întrucât reglementează exclusiv situaţia în care Banca le-ar impune împrumutaţilor un anume asigurător, în mod singular. S-a arătat că, în realitate, Banca nu a impus împrumutaţilor niciun asigurător anume, ci le-a dat posibilitatea de a alege un asigurător dintre mai mulţi asigurători agreaţi în prealabil de Bancă, iar raţiunea inserării acestei clauze contractuale a fost aceea de a elimina posibilitatea alegerii de către împrumutaţi a unui asigurător lipsit de credibilitate pe piaţă şi care să execute cu dificultate obligaţia achitării sumei asigurate în eventualitatea realizării evenimentului asigurat.

De asemenea, cu privire la clauzele prevăzute la art. 5.5 şi art. 7.2, conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile şi comisioanele aferente, se constată că instanţa de apel se rezumă la a constata că soluţia primei instanţe este judicioasă, iar în ceea ce priveşte art. 6.3 din contractul de credit reţine că este abuziv pentru că nu s-a dovedit negocierea acestei clauze care permite debitarea oricărui cont al împrumutaţilor la cursul său de schimb, fără a analiza celelalte condiţii prescrise de lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Având în vedere cele anterior reţinute, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cauza urmând a fi trimisă curţii de apel spre o nouă judecată.

În rejudecarea apelurilor, se va ţine seama de dezlegarea dată unor probleme de drept prin prezenta hotărâre şi de limitele casării, respectiv de limitele în care criticile recurentei - pârâte au fost apreciate ca fiind fondate, urmând a ţine seama de criteriile de analiză, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care amintim hotărârile din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, şi din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi C-259/19, LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, şi 497 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa în tot, şi va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în limita considerentelor menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (BANCA) împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.