Unfairness of currency risk clause and hardship exception in foreign-currency consumer loans

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

A) Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în ANEXA 1 la punctul 4 cu conţinutul indicat în ANEXA 1 la punctul 4 clauze inserate în contractele de credit şi eliminarea acestora;

B) Obligarea pârâtei la îngheţarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de restituire a împrumutului ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar prin adaptarea contractelor, obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (1,9924 RON la 29.10.2007), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la restituirea excedentului de plată care rezultă în urma diferenţei sumelor de bani achitate la cursul perceput de către pârâtă şi a sumelor pe care trebuia reclamanta să le achite la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului de credit menţionat mai sus;

C) Obligarea pârâtei la denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională şi, pe cale de consecinţă, să convertească în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului şi să restituie reclamantei sumele de bani achitate cu acest titlu;

D) Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului;

E) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 4960 din 14 aprilie 2016, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20 iunie 2016.

La data de 13 aprilie 2016 reclamanta A. a înaintat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti o cerere precizatoare, prin care a depus interogatoriul spre a fi administrat pârâtei, probă solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Prin cererea precizatoare depusă la 31 august 2016, reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii, respectiv a pretenţiilor solicitate la pct. B din acţiune ce vizează restituirea excedentului de plată, astfel cum i s-a pus în vedere prin citaţia emisă pentru termenul din 14 septembrie 2016, în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Ulterior, la data de 12 septembrie 2016, reclamanta a formulat o altă cerere precizatoare, prin care a depus încă un exemplar al anexei 1, menţionată în cererea de chemare în judecată, în care se regăseşte clauza de risc valutar.

Prin sentinţa civilă nr. 8088 din 21 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea formulată reclamanta A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A., solicitând schimbarea în tot a acesteia.

Prin decizia civilă nr. 1794 A din 23 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 8088 din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contract şi stabilizarea cursului valutar la nivelul celui existent la momentul încheierii convenţiei de credit, invocând legislaţia specială din materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi art. 1271 din C. civ. (2009).

În raport de data încheierii contractului de credit bancar (29.10.2007), s-a arătat că este aplicabil în speţă C. civ. de la 1864, iar nu cel adoptat prin Legea nr. 287/2009, invocat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină, în speţă CHF, obligaţia de plată a ratelor creditului în această monedă este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, în sensul că împrumutatul are obligaţia de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Acest text de lege trebuie coroborat cu art. 1576 din acelaşi cod care defineşte împrumutul de consumaţie, respectiv menţionează că este de esenţa acestui contract ca împrumutatul să restituie lucruri de aceeaşi specie şi în aceeaşi câtime.

În baza acestor texte legale, obligaţiile împrumutatului de restituire a creditului primit au acelaşi conţinut cu cel prevăzut în contractul analizat în cauză.

Pe cale de consecinţă, chiar în lipsa clauzei contestate de reclamantă, dreptul comun ar fi dat conţinutul obligaţiei de restituire în aceeaşi monedă în care a fost contractat împrumutul.

Aspectele invocate de către apelanta-reclamantă în susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului monatar, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Acest text trebuie interpretat în lumina Directivei 93/13/CEE, care prevede în mod expres la art. 1 alin. (2) şi în considerentul 13 din preambul că aceasta nu se aplică la normele care, în conformitate cu legea internă, se aplică părţilor contractante, cu condiţia ca acestea să nu fi instituit alte acorduri.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Hotărârea pronunţată în cauza C-280/1, Barclays Bank contra Sara Sanchez Garcia şi alţii, a interpretat directiva în sensul că sunt excluse din domeniul de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.

Normele din C. civ. care reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea, însă în speţă nu au făcut-o.

În condiţiile în care clauza în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a avut în vedere şi considerentele Deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale, paragrafele 35-43, referitoare la incidenţa principiului nominalismului.

Este neîntemeiată susţinerea apelantei-reclamante, în sensul că din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Kasler/OTP, s-ar desprinde concluzia că o clauză precum cea contestată în speţă poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere următoarea ipoteză:

"…cazul unui împrumut exprimat într-o monedă străină, dar deblocat, în realitate, în moneda naţională şi care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda naţională…".

Or, în speţă, atât obiectul contractului, cât şi executarea acestuia, restituirea şi plata dobânzii, sunt stabilite în aceeaşi monedă străină - francul elveţian.

Referitor la susţinerile privind încălcarea obligaţiei băncii de informare a consumatorului în faza precontractuală, Curtea a apreciat că aceasta interesează doar sub aspectul aplicării art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În cauza de faţă, caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi analizat din perspectiva art. 3 alin. (2) din lege, astfel că este de prisos a fi examinat şi acest caz de excludere a analizei caracterului abuziv.

Susţinerile apelantei-reclamante privind îndeplinirea condiţiilor de la art. 4 alin. (1) nu au mai fost analizate, faţă de concluzia la care instanţa a ajuns în sensul că analiza caracterului abuziv este exclusă în cauză.

În realitate, susţinerile reclamantei în ceea ce priveşte situaţia de fapt se referă la apariţia unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în timpul executării contractului, iar nu un dezechilibru existent la momentul încheierii contractului.

Încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, care trebuie să fie restituit într-o perioadă mare de timp, implică, în mod automat, suportarea de către părţi a riscurilor ce pot apărea, în viitor, cu privire la procurarea respectivei monede de pe piaţă. Un astfel de risc este şi cel al modificării cursului de schimb, risc care nu putea fi exclus raportat la faptul că atât leul, cât şi francul elveţian sunt monede tranzacţionate liber pe piaţă, economia României fiind şi ea o economie de piaţă, potrivit art. 135 din Constituţie.

Referitor la aplicarea teoriei impreviziunii la situaţia din speţă, Curtea a reţinut că aceasta a primit reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în cauză.

Cât priveşte considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale ce fac referire la teoria impreviziunii, aplicabilă în temeiul principiilor de drept ale echităţii şi bunei-credinţe, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere că evoluţia cursului de schimb a fost un fapt asumat de reclamantă încă de la încheierea contractului, prin stipularea unor clauze exprese în acest sens (cele contestate).

În al doilea rând, cursul valutar a evoluat în defavoarea reclamantei pe o perioadă mare de timp, respectiv pe parcursul mai multor ani, fără ca aceasta să solicite o refinanţare pentru diminuarea pierderii, ceea ce denotă că şi-a asumat riscul valorizării în continuare a monedei CHF, sperând într-o viitoare evoluţie favorabilă a cursului.

Prin urmare, în aprecierea Curţii, evoluţia cursului valutar nu este o situaţie imprevizibilă pentru împrumutat, astfel încât să poată fi reţinută incidenţa impreviziunii.

Întrucât executarea contractului de credit în moneda convenită de părţi este conformă principiului nominalismului monetar şi nu se poate pune în discuţie caracterul abuziv al unei clauze care redă acest principiu, iar condiţiile impreviziunii nu sunt îndeplinite în speţă, solicitarea apelantei-reclamante de stabilizare a cursului valutar la nivelul celui existent la momentul încheierii contractului este neîntemeiată.

La data de 12 ianuarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1794 A din 23 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză de specialitate în instituţii bancare şi proba cu interogatoriul pârâtei, pentru a dovedi că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate din convenţia de credit, respectiv condiţiile privind intervenirea impreviziunii, instanţa nu a pus în discuţie administrarea acestor probe, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 211 din C. proc. civ., "completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia".

De asemenea, art. 224 din C. proc. civ. prevede că:

"Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu".

La rândul lor, dispoziţiile art. 237 din acelaşi cod impun ca, în cursul cercetării procesului, instanţa să se pronunţe asupra probelor solicitate de către părţi şi să încuviinţeze acele probe (fie cerute, fie propuse din oficiu) necesare în scopul aflării adevărului şi soluţionării cauzei, încuviinţarea şi administrarea probatoriului urmând să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 255 şi art. 260, respectiv cu respectarea prevederilor art. 264 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte aprecierea asupra probelor.

Potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Totodată, dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din C. proc. civ. garantează desfăşurarea procesului cu respectarea principiului legalităţii (i.e. cu respectarea procedurii prevăzute de lege) şi cu asigurarea dreptului la un proces echitabil, sens în care instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

Având în vedere toate aceste dispoziţii legale, rezultă, aşadar, că încuviinţarea şi administrarea probatoriului reprezintă o etapă esenţială în soluţionarea procesului civil, etapă în lipsa căreia nu se poate susţine că accesul persoanei la justiţie a fost respectat, fiind pusă sub semnul întrebării posibilitatea realizării scopului final, esenţial al procesului civil, respectiv aflarea adevărului.

Faţă de conţinutul dispoziţiilor legale anterior citate, apare evident că instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor solicitările de probe formulate, urmând, după caz, să admită sau să respingă motivat solicitarea de administrare a unei anumite probe.

Or, în speţă, instanţele devolutive nu au pus în discuţie cererea reclamantei de administare a probei cu expertiză, respectiv a probei cu interogatoriul pârâtei.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu există nicio încheiere de şedinţă în cuprinsul căreia să se menţioneze faptul că au fost puse în discuţia părţilor aceste aspecte, respectiv prin care instanţa de judecată să se pronunţe, motivat, în sensul admiterii sau respingerii probelor solicitate. Din contră, interogatoriul propus de reclamantă spre a fi administrat pârâtei se află în continuare capsat la dosarul constituit la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (i.e. filele sunt legate între ele), dovadă a faptului că nicio instanţă nu a parcurs măcar conţinutul întrebărilor propuse.

În accepţiunea recurentei-reclamante, o astfel de eroare reprezintă o gravă încălcare a principiului legalităţii, respectiv a dreptului reclamantei la un proces echitabil şi la o apărare corespunzătoare, constituind, totodată, o piedică în aflarea adevărului.

Punerea în discuţie a probatoriului solicitat a fi încuviinţat de instanţa de judecată era esenţială pentru ca reclamanta să poată proba faptul că încheierea convenţiei de credit în forma în care aceasta a fost perfectată este o consecinţă a acţiunilor pârâtei.

Recurenta-reclamantă a învederat faptul că a solicitat, în mod expres, acordarea unui credit în euro sau în RON, aspect ce rezultă inclusiv din convenţia de creditare, unde se observă că parte din sumele împrumutate au fost folosite pentru refinanţarea altor credite, respectiv pentru efectuarea unor plăţi în conturi constituite în RON, respectiv în euro şi, nicidecum, în franci elveţieni.

Banca a fost cea care a limitat opţiunile reclamantei la un credit în franci elveţieni, punându-i în faţă un contract standard preformulat pe care l-a semnat fără să înţeleagă riscurile la care se supune.

Mai mult, dat fiind caracterul atipic al creditelor în franci elveţieni, se impune a se lămuri şi contextul în care banca a elaborat acest pachet de credite în franci elveţieni, respectiv determinarea măsurii în care banca avea informaţii pentru a previziona evoluţia cursului francului elveţian, politica sa de piaţă bazându-se întocmai pe această creştere previzionată a cursului.

Aceste aspecte, însă, deşi esenţiale pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată, au rămas neanalizate de către instanţele de fond.

În acest context, recurenta-reclamantă consideră că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi că se impune admiterea recursului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea analizării cererii de probe formulate prin acţiunea introductivă şi reanalizării fondului cauzei în raport de probele ce vor fi încuviinţate de instanţă.

Totodată, autoarea căii de atac a solicitat instanţei de recurs să observe faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 4 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, care stabileşte obligativitatea rambursării împrumutului prin raportare la moneda în care acesta a fost acordat, respectiv francul elveţian, dar şi incidenţa teoriei impreviziunii, dată fiind evoluţia imprevizibilă şi perturbatoare a echilibrului contractual pe care cursul de schimb CHF/RON a avut-o de la momentul acordării creditului şi până la data formulării acţiunii.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a respins aceste argumente ca o consecinţă directă a interpretării şi aplicării greşite la situaţia de fapt a normelor de drept material incidente.

Astfel, a arătat că mai multe aspecte de fapt, indicate în cuprinsul cererii de recurs, conduc la concluzia că sunt îndeplinite în speţă toate condiţiile pentru ca instanţa să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4 din Condiţiile generale ale contractului de credit.

Faţă de aspectele relevate, apare evident că banca a acţionat contrar bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului, forţând contractarea unor împrumuturi într-o monedă străină care nu se bucura de o utilizare efectivă pe piaţă, în deplină cunoştinţă a aspectului că această monedă înregistrează un trend ascendent, astfel încât s-a creat un dezechilibru vădit în defavoarea consumatorului.

Argumentele reclamantei au fost respinse de instanţa de judecată motivat de faptul că dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 prevăd că, în condiţiile stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină, împrumutatul are obligaţia de a restitui creditul în moneda arătată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii acesteia.

Recurenta-reclamantă a susţinut faptul că nu acesta este cazul în speţa de faţă, întrucât nu se contestă conţinutul unui text de lege, ci inserarea clauzei de risc valutar în contractul încheiat cu banca pârâtă, în contextul în care împrumutatul nu a dorit contractarea unui credit în moneda CHF, acesta fiind obligat, în realitate, să se supună propunerii băncii, fără a-i fi explicate clauzele contractuale şi fără a înţelege obligaţiile pe care şi le asumă.

Cu alte cuvinte, reclamanta a contestat corectitudinea unei clauze contractuale într-un context specific, descris de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv de Directiva 93/13/CEE, în care, prin practici comerciale înşelătoare şi prin prezentarea unui contract standard preformulat, banca a convins-o pe reclamantă să contracteze un credit contrar intereselor sale, explicându-i că acest credit este unul avantajos tocmai datorită caracterului stabil al monedei CHF, fără a preciza că va fi obligată să restituie împrumutul în aceeaşi monedă, indiferent de evoluţia acesteia pe piaţă.

Aşadar, apare evident că riscul valutar este suportat în întregime de către împrumutat, cât timp acesta are obligaţia (necunoscută la data contractării) de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de valoarea acestei monede, în timp ce banca are dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii, menţinând sau chiar crescând nivelul acesteia, în ipoteza devalorizării monedei CHF.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, analizarea caracterului abuziv al clauzei indicate nu contravine nici prevederilor legislaţiei speciale şi nici jurisprudenţei instanţelor de judecată, întrucât se raportează la un caz particular de neinformare, iar nu la o situaţie normală în care consumatorul este ţinut să se supună unei norme legale.

Or, este cunoscut faptul că, deşi toate instanţele din România recunosc principiul nominalismului monetar, există numeroase speţe în care aceleaşi instanţe au apreciat, raportat la situaţia concretă incidentă în speţă, că acele clauze care impun suportarea riscului valutar de către împrumutat sunt fie clauze care se impun a fi anulate din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, fie clauze care se impun a fi reevaluate din perspectiva menţinerii echilibrului contractual, ca urmare a intervenirii unui caz de impreviziune.

În concluzie, raportat la aceste argumente, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu se impune analizarea valabilităţii clauzei de la art. 4 din convenţia de credit din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Cât priveşte incidenţa teoriei impreviziunii, s-a arătat că reclamanta a invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul formulat argumente extinse. Cu toate acestea, instanţele de fond au respins incidenţa teoriei impreviziunii argumentat exclusiv de faptul că evoluţia cursului valutar nu reprezintă o situaţie imprevizibilă, modificarea acestuia fiind asumată de către împrumutat şi necontestată timp de mai mulţi ani în care cursul a continuat să crească.

Şi sub acest aspect, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de judecată a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii, întrucât argumentele prezentate nu sunt suficiente pentru a înlătura aplicabilitatea teoriei impreviziunii în speţă.

Chiar dacă s-ar porni de la presupunerea că reclamanta a fost informată în mod corespunzător la încheierea contractului de credit şi că aceasta şi-a asumat modificarea cursului valutar, sub nicio formă, nu se putea previziona creşterea atât de rapidă şi de mare a cursului CHF.

S-a mai învederat faptul că în cuprinsul deciziei nr. 62/07.02.2017 Curtea Constituţională s-a limitat numai la a preciza că nu se poate stabili intervenţia unei situaţii de impreviziune prin lege, rămânând la latitudinea instanţelor de judecată să se pronunţe cu privire la acest aspect de la caz la caz.

Revine, aşadar, instanţei să aprecieze două aspecte: pe de-o parte, dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creştere a CHF, nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, iar, pe de altă parte, dacă această creştere face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor împrumutatului.

Cât priveşte primul aspect, în măsura în care instanţa ar constata că, în speţă, banca însăşi nu cunoştea tendinţa de evoluţie a cursului CHF, respingând incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000, apare evident că este îndeplinită condiţia impreviziunii, în aceeaşi măsură în care această condiţie a fost considerată îndeplinită de către instanţele de judecată în ceea ce priveşte criza financiară din anul 2008.

Prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creştere spectaculoasă, ca urmare a deciziei Băncii Centrale a Elveţiei de a nu mai susţine plafonul minim de schimb valutar al francului elveţian faţă de euro. Acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părţi la momentul contractării.

Referitor la cea de-a doua condiţie, recurenta-reclamantă a învederat că o creştere cu 113.7%, respectiv de 2.13 ori a monedei CHF în raport de moneda naţională a cauzat o onerozitate excesivă a obligaţiilor sale, prin comparaţie cu obligaţiile băncii, având în vedere că de la momentul contractării creditului şi până la data formulării recursului, a achitat băncii, în plus, suma de 93.127 RON.

În evaluarea riscului supra-adăugat în cauza dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să aibă în vedere faptul că o creştere de o asemenea anvergură a monedei CHF, în raport de moneda naţională, nu putea fi, în mod rezonabil, previzionată de către un consumator mediu, potrivit standardului de referinţă instituit de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, trebuie avută în vedere poziţia de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, faţă de cocontractantul său, cât şi din punctul de vedere al lipsei cunoştinţelor de specialitate. Aceasta, deoarece, astfel cum a subliniat şi Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 623/2016, evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator] (paragraful 98).

Totodată, s-a arătat că, urmare a creşterii valorii monedei CHF, economia contractuală este perturbată grav, iar efectele asupra situaţiei împrumutatului sunt drastice, în condiţiile în care acesta trebuie să achite lunar o rată ce depăşeşte dublul valorii previzionate la momentul semnării convenţiei de credit.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a precizat că, sub nicio formă, faptul că nu a acţionat mai devreme împotriva băncii nu reprezintă un semn că şi-a însuşit creşterea exagerat de mare a cursului valutar. Din contră, acest aspect nu este în măsură a dovedi altceva decât că reclamanta este un debitor de bună-credinţă, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale (pct. 100 şi 119), chiar dacă nu şi-a asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură ca cea din prezenta cauză, în ciuda contractării unui credit într-o monedă străină.

De asemenea, a menţionat că riscul major intervenit nu decurge din însăşi natura contractului, căci, într-o asemenea interpretare, s-ar goli de conţinut însăşi decizia Curţii Constituţionale sus-citată, care nu s-ar mai putea aplica în cazul contractelor de credit, fiind lipsită de orice finalitate practică şi devenind iluzorie.

Pentru toate argumentele expuse, prin raportare la art. 970 din C. civ. de la 1864, în lumina teoriei solidarismului contractual, reţinând îndeplinite atât aspectul obiectiv al echităţii, cât şi componenta subiectivă (slăbiciunea debitorului), recurenta-reclamantă A. a solicitat instanţei de recurs să constate că este incidentă în speţă teoria impreviziunii contractulale, fiind absolut necesară adaptarea contractului pentru a se menţine utilitatea socială a acestuia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 6 iunie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petenta A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. şi ale art. 27 din acelaşi cod, în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 6 iunie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la data de 5 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, termen la care s-a încuviinţat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apărătorul ales al recurentei-reclamante şi s-a acordat termen la 14 ianuarie 2021.

Termenul de judecată din 14 ianuarie 2021 a fost preschimbat, din oficiu, la data de 25 februarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Nu pot fi primite criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul aflării adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a făcut trimitere la dispoziţiile art. 211, art. 224, art. 237, art. 22 alin. (6), art. 6 şi art. 7 din C. proc. civ., susţinând faptul că încuviinţarea şi administrarea probatoriului reprezintă o etapă esenţială în soluţionarea procesului civil, etapă în lipsa căreia nu se poate susţine că accesul persoanei la justiţie a fost respectat, fiind pusă sub semnul întrebării posibilitatea realizării scopului final, esenţial al procesului civil, respectiv aflarea adevărului.

În concret, s-a arătat că nu există nicio încheiere de şedinţă în cuprinsul căreia să se menţioneze faptul că au fost puse în discuţia părţilor solicitările de probe formulate, respectiv prin care instanţa de judecată să se pronunţe, motivat, în sensul admiterii sau respingerii acelor probe.

Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul pârâtei pentru a determina modul în care a acţionat banca la momentul semnării contractului şi dacă a existat vreo discuţie legată de riscul valutar.

Prin cererea de apel, reclamanta nu a înţeles să critice sentinţa primei instanţe din perspectiva faptului că nu au fost puse în discuţie probele solicitate prin acţiunea introductivă.

Pe cale de consecinţă, în faza procesuală a recursului, aceasta nu mai poate învesti legal instanţa cu critici privitoare la modul în care Tribunalul Bucureşti a dat eficienţă dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât asemenea critici apar a fi formulate omisso medio.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire la probele solicitate.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Sub acest aspect, instanţa supremă constată că în finalul cererii de apel, apelanta-reclamantă a solicitat, în probaţiune, "probele administrate pe fondul cauzei, existente la dosar".

Prin urmare, nu se poate susţine cu temei faptul că instanţa de apel a săvârşit vreo eroare care să conducă la concluzia că s-a încălcat principiul legalităţii sau dreptul reclamantei la un proces echitabil şi la o apărare corespunzătoare.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Este esenţial de subliniat faptul că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (paragraful 28).

În Cauza C-34/13, Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (paragraful 78).

Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (paragraful 79).

Din Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (paragraful 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (paragraful 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (paragraful 29).

Aşadar, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16, Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Prin urmare, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede că:

"întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii". Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Ceea ce pretinde recurenta-reclamantă este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării sale cu privire la caracteristicile monedei străine, care a plasat-o într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea sau inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte reclamanta care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea băncii pârâte, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante ce vizează îndeplinirea condiţiilor pentru a se aprecia ca incidentă şi pentru a se aplica teoria impreviziunii, chiar dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei în sensul preconizat de parte, acela de a obţine recalcularea tuturor prestaţiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii convenţiei de credit, întrucât adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituţională.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1794 din 23 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.