Scope of cassation review of evidentiary discretion and contractual interpretation in post-lease property improvement disputes

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 431.910 RON, actualizată conform ratei inflaţiei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de modernizare la clădirea "C.", respectiv suma de 32.476 RON (contravaloarea facturii fiscale nr. x/30.10.2017), suma de 136.514 RON (contravaloarea facturii fiscale nr. x/30.10.2017) şi suma de 262.920 RON (contravaloarea facturii fiscale nr. x/30.10.2017). De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a invocat principiul forţei obligatorii a contractelor, consacrat de dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză raportat la data încheierii contractului de închiriere dintre părţi.

Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 709/C din 5 decembrie 2018, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinţei apelate şi a considerentelor acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 431.910 RON, actualizată, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a amânat pronunţarea asupra cauzei la data de 19 iunie 2019. În practicaua acestei încheieri, s-a respins cererea de probatorii formulată de societatea reclamantă, constând în raportul de expertiză contabilă, construcţii şi proba cu martori, avându-se în vedere temeiul juridic al acţiunii şi conţinutul contractului. Totodată, instanţa a constatat că a fost administrată proba cu înscrisurile solicitate de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 709/2019 a Tribunalului Braşov.

Analizând modul de stabilire a situaţiei de fapt şi de aplicare a legii de către prima instanţă, în limitele motivelor de apel invocate, Curtea de Apel Braşov a reţinut următoarele:

Temeiul juridic al acţiunii invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel este art. 969 şi următoarele din C. civ. de la 1864 (fără a fi luată în considerare referirea din cererea de apel la existenţa unui contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din anul 2007 - nedovedit), precum şi dispoziţiile art. 330 alin. (3) din Codul fiscal.

Potrivit dispoziţiilor mai sus enunţate din Codul fiscal, persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal şi s-au constatat erori în ceea ce priveşte stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecţie conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face menţiunea că sunt emise după control şi vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 297-302.

Aceste dispoziţii nu pot însă să fie interpretate în sensul că actul administrativ emis de autoritatea fiscală ar fi obligatoriu cocontractantului persoanei impozabile supuse contractului sau că ar stabili conţinutul obligaţiilor părţilor unui contract.

Prin urmare, rezultă că aceste drepturi şi obligaţii vor fi reţinute din coroborarea ansamblului probator administrat în cauză.

S-a arătat că, în fapt, între părţi s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/01.10.2007, prin care intimata, în calitate de proprietar, a cedat folosinţa imobilului din Comuna Bran, str. x pentru o perioadă de 15 ani, contra unei chirii de 1.600 euro + TVA.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din contract, din respectiva chirie urma a se plăti suma de 800 euro + TVA, iar diferenţa trebuia să fie decontată periodic pentru reparaţiile şi modernizările făcute de chiriaş, conform dovezilor estimative şi a situaţiei de lucrări, până la acoperirea valorii acestora, aşa cum se prevede în Anexa 4 la contract.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 5.2.2 din contract, proprietarul avea dreptul de a deconta valoarea lucrărilor de reparaţii şi modernizări ale spaţiului de închiriat pentru care chiriaşul trebuie să ceară aprobarea scrisă a proprietarului, respectiv pentru lucrările necuprinse în anexele la contract.

Acest contract de închiriere s-a încheiat înainte de expirarea perioadei contractuale, prin dobândirea de către chiriaş a dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/21.12.2016 la B.I.N. D., în care preţul stipulat era de 1.120.080 RON, conform raportului de evaluare nr. x/2015, întocmit de E..

Potrivit declaraţiilor părţilor, pe toată perioada de închiriere, chiria lunară plătită de chiriaş a fost de 800 euro + TVA, rezultând decontarea unor cheltuieli de 88.000 euro + TVA (800 euro lunar, pe parcursul celor 110 luni de închiriere), deşi în cuprinsul raportului de evaluare a imobilului se face referire la o valoare de 75.200 euro.

Din cuprinsul Anexei nr. 4 la contractul de închiriere, rezultă că lucrările ce urmau a beneficia de compensare cu chirie se refereau la:

1. Şarpantă acoperiş executat de F.;

2. Instalaţii sanitare, canalizare, ventilaţie, încălzire centrală, executate de G. S.R.L.;

3. Înlocuire uşi, ferestre, executată de S.C. H. S.R.L.;

4. Modernizare băi, camere, bucătărie, bar.

Contravaloarea acestor lucrări urma a fi suportată din cota de 1/2 chirie rămasă la dispoziţia chiriaşului, pentru lucrări de investiţii, iar pentru decontare era prevăzută o procedură. Astfel, lucrările urmau să fie acceptate de către părţi, în baza situaţiei de lucrări întocmite de executanţii lucrărilor, iar pentru recepţia lucrările se înfiinţa comisia de verificare-recepţie, formată din delegat conducerea B. şi delegat A. S.R.L.

După încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi a efectuării unui control de către organul fiscal competent, apelanta-reclamantă a emis facturile fiscale x la 30 septembrie 2017, pentru lucrări de modernizare şi întreţinere a imobilului, aferente perioadei 2012 - 2016.

Din aceste facturi, intimata-pârâtă a acceptat la plată doar facturile x/30.10.2017, în valoare de 136.977 RON, A17 nr. x/2017, în valoare de 96.363 RON, iar pentru factura fiscală A17 nr. x doar suma de 32.476 RON din valoarea de 96.363, restituind astfel facturile fiscale seria x nr. x (pentru diferenţă), nr. x/2017, în valoare de 262.920 RON. Intimata-pârâtă a arătat că investiţiile pentru care au fost emise aceste facturi nu au fost realizate în imobilul închiriat sau exced înţelegerilor contractuale (adresa nr. x/23.10.2017 - dosarul de fond).

Potrivit precizărilor apelantei-reclamante, aceste facturi în litigiu ar cuprinde:

1. lucrările efectuate la acoperişul clădirii - învelitoare, în perioada 13.07.2007 - 30.12.208, conform fişei de client şi facturilor emise de F. S.R.L., în valoare de 88.740 RON;

2. lucrările efectuate la instalaţiile electrice în perioada 08.05.2008 - 14.10.2018, în valoare de 85.000 RON, efectuate de I. S.R.L.;

3. lucrările de tâmplărie aluminiu, efectuate în perioada 03.10.2008 - 10.10.2008, de către H. S.R.L.;

4. reparaţii acoperiş - materiale construcţii, achiziţionate în perioada 18.06.2008 - 18.07.2008 de la J. S.R.L.;

5. montat tocuri şi uşi, în perioada 25.04.2007 - 16.09.2008 - de către K. S.R.L.;

6. lucrări mansardă, efectuate de L. în perioada 14.05.2008 - 22.10.2008;

7. lucrări de instalaţii sanitare şi încălzire centrală, efectuate de G. S.R.L. în valoare de 225.000 RON;

8. materiale de construcţii: ciment, cărămidă, glet, achiziţionate în perioada 2007 -2008 de la diverşi furnizori, conform fondurilor .

S-a observat că valoarea însumată a lucrărilor, astfel cum a fost precizată de apelantă, care nu include pct. 3 şi pct. 8 (pentru care nu sunt indicate valori) este de 505.233 RON, deşi facturile neachitate sunt în valoare de 431.910 RON.

De asemenea, din analiza acestor precizări rezultă următoarele: lucrările la acoperiş efectuate în perioada 13.07.2007 - 30.12.2008 (pct. 1), lucrările electrice (pct. 2) erau în sarcina apelantei, nu a intimatei, conform înţelegerii părţilor; lucrările de tâmplărie aluminiu (pct. 3), montat tocuri uşi în perioada 25.04.2007 - 16.09.2008 (pct. 5) sunt începute înainte de încheierea contractului de închiriere şi a intrării în posesia imobilului (respectiv 01.10.2007).

Lucrările de mansardare nu au fost prevăzute ca reparaţii necesare (pct. 6), iar pentru achiziţia materialelor de construcţie (pct. 8) nu este precizată valoarea şi nu s-a făcut dovada încorporării lor în imobilul ce a constituit obiectul contractului de închiriere.

În ceea ce priveşte lucrările la acoperiş efectuate de către J. S.R.L. în perioada 18.06.2008 - 18.07.2008 (pct. 4) s-a constatat că potrivit Anexei 4 la contract, lucrările trebuiau să aibă în vedere doar şarpanta şi să fie executate de către F..

Aceste lucrări nu au fost acceptate de către intimata-pârâtă.

S-a mai reţinut că la data de 25 august 2015, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul în cauză a fost evaluat, ocazie cu care părţile s-au întâlnit şi au constatat situaţia lucrărilor efectuate în cadrul C., precizându-se în cuprinsul său lucrările efectuate în baza contractului şi cele excluse (ex. pod reamenajat).

De asemenea, s-a reţinut că la formarea preţului de vânzare s-a avut în vedere doar contribuţia B. la lucrările de investiţii şi modernizare, efectuate de locator, în valoare de 75.200 euro, la momentul întocmirii raportului de evaluare, nu şi alte îmbunătăţiri (conform raportului de evaluare - dosarul de fond).

Rezultă că alte eventuale îmbunătăţiri ale imobilului, efectuate de către apelantă, în calitate de chiriaş, nu au fost avute în vedere la stabilirea preţului de vânzare şi că prin încheierea vânzării surplusul de valoare adus imobilului a intrat în patrimoniul apelantei.

Faţă de modul de redactare a contractului, care impune recepţionarea lucrărilor efectuate de o comisie şi acceptarea lor de către fostul locator, ţinând cont de faptul că acest contract reprezintă legea părţilor, precum şi de împrejurarea că respectivul contract de închiriere a încetat, ca urmare a cumpărării imobilului de către chiriaş, iar preţul s-a format prin luarea în considerare a lucrărilor acceptate de proprietar, nu şi a altor lucrări realizate de către chiriaş, în mod corect prima instanţă a respins proba cu expertiza în construcţii şi expertiza contabilă, precum şi proba cu martori, nepunându-se problema încălcării dreptului la apărare.

La data de 16 decembrie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi recursul promovat de către aceeaşi parte împotriva încheierii de şedinţă din 12 iunie 2019 şi a deciziei civile nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că înţelege să formuleze calea de atac a recursului împotriva considerentelor hotărârii atacate, raportat la faptul că s-a reţinut, în mod greşit, atât o stare de fapt, cât şi premisele speţei. Totodată, a menţionat că recursul vizează încheierea de şedinţă din 12 iunie 2019, prin care instanţa a respins toate probele solicitate în apel şi, cu precădere, raportul de expertiză contabilă, care avea rolul de a verifica şi evidenţia modul în care părţile au tratat şi înregistrat fiscal relaţia contractuală.

A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, respectiv nu a dispus cu privire la proba cu expertiza contabilă cerută de societatea reclamantă. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, faţă de întreg materialul probator administrat în cauză.

S-a arătat că instanţa de fond a respins toate probele solicitate (cu excepţia înscrisurilor) şi a respins acţiunea promovată ca nefondată, iar soluţia a fost menţinută în calea de atac a apelului.

După prezentarea raporturilor contractuale dintre părţi şi a unor aspecte de natură fiscală, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a precizat că intimata-pârâtă a acceptat o parte din lucrări (în bloc) pentru facturile acceptate şi compensate, respectiv factura x/30.09.2017 în valoare de 136.977 şi factura x/30.09.2017 (pentru acestea nefiind invocată lipsa situaţiilor de lucrări), însă nu a acceptat la plată facturile ce fac obiectului litigiului de faţă (probabil, pentru motivul că depăşeau valoarea chiriei).

Deşi a admis această probă, instanţa de apel nu a apreciat în niciun mod asupra susţinerilor reclamantei. Lămuririle au fost solicitate chiar prin notele de şedinţă depuse la termenele respective, însă instanţa de apel, în cuprinsul deciziei atacate, nu face nicio menţiune cu privire la situaţia clarificată prin depunerea actelor fiscale de către pârâta B. S.R.L., doar în faza procesuală a apelului.

Recurenta-reclamantă a învederat că a formulat ample note scrise la data de 4 iunie 2019. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a admis efectuarea unei expertize contabile, singura probă care, în opinia recurentei, ar fi condus la verificarea modului în care părţile au oglindit în contabilitate relaţia contractuală atipică, având ca izvor contractul asumat de părţi care a generat drepturi, dar şi obligaţii.

Mai mult, s-a arătat că nu are nicio legătură cu situaţia dintre părţi şi nu impietează în niciun mod faptul că imobilul a fost achiziţionat de către reclamantă, aceasta fiind o altă operaţiune juridică care a produs efecte în contabilitatea părţilor.

În acest context, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare, drept consacrat de art. 13 din C. proc. civ.

De asemenea, consideră că decizia pronunţată în cauză a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.

S-au evocat dispoziţiile art. 13 alin. (3) din C. proc. civ., care prevăd că "părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Potrivit art. 22 din C. proc. civ., text ce consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfăşurarea procesului civil, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În speţă, faţă de modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să instrumenteze acest dosar, au fost nesocotite două dintre principiile importante ce guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare şi rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dar şi principiul egalităţii de arme în procesul civil.

Prin respingerea probelor elocvente solicitate în faţa instanţei de apel, s-a ajuns la reţinerea unei stări de fapt greşite, respectiv că lucrările efectuate nu ar fi fost acceptate de cocontractant şi alte susţineri din considerente, acesta fiind şi motivul pentru care recurenta-reclamantă a formulat recurs şi împotriva considerentelor hotărârii.

Recurenta-reclamantă a relevat că în decizia atacată se arată că:

"potrivit dispoziţiilor mai sus enunţate din Codul fiscal, persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal şi au fost constatate şi stabilite erori în ceea ce priveşte stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecţie conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face menţiunea că sunt emise după control şi vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 297-302. Aceste dispoziţii nu pot însă să fie interpretate în sensul că actul administrativ emis de autoritatea fiscală ar fi obligatoriu cocontractantului persoanei impozabile supusă contractului sau că ar stabili conţinutul obligaţiilor părţilor unui contract" (pagina 5 din decizia instanţei de apel).

A mai susţinut faptul că nu este de acord cu această motivare, întrucât organul fiscal nu a intervenit în contractul ce a reprezentat legea părţilor, ci a decis că părţile contractante nu au tratat corect, din punct de vedere fiscal, efectele contractului. S-au emis dispoziţii către ambele părţi contractante, însă acestea au fost respectate doar de către societatea reclamantă şi, conform motivării deciziei recurate, este o situaţie normală aceea că celălalt cocontractant a refuzat să se supună dispoziţiilor organelor fiscale (ca şi cum ar avea un drept de opţiune).

În opinia recurentei-reclamante, prin această motivare, instanţa de apel a "aplicat greşit normele de drept material" în speţă, ceea ce a condus la o soluţie eronată.

Critica adusă hotărârii din apel vizează faptul că nici măcar nu au fost reţinute în considerente apărările societăţii reclamante, susţinerile acesteia nu au fost apreciate în sensul admiterii sau respingerii lor motivat, astfel că s-au încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că, în cuprinsul încheierii atacate, instanţa de apel a motivat sumar respingerea probelor solicitate, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Consideră că doar o expertiză contabilă, prin care să se verifice contabilitatea ambelor părţi, probă propusă şi de către partea adversă, ar fi condus la o concluzie pertinentă în prezenta cauză.

Textul de lege anterior menţionat are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, analizarea excepţiilor invocate şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele relevante, iar, nu în ultimul rând, care a fost raţionamentul logico-juridic ce a condus instanţa la concluzia finală.

Or, în speţă, instanţa de apel nu a motivat şi nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivul pentru care a înlăturat susţinerile şi apărările apelantei-reclamante.

În accepţiunea recurentei-reclamante, respingerea nefondată şi nemotivată a susţinerilor părţilor, echivalează şi cu respingerea dreptului la apărare al acestora, drept consacrat de legislaţia internă, dar şi de cea internaţională, părţile litigante neavând nici măcăr aparenţa unui proces echitabil.

Autoarea căii de atac a învederat faptul că acţiunea formulată este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, reglementată de dispoziţiile art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă faţă de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x respectiv în anul 2007.

Potrivit dispoziţiilor precitate, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Tot astfel, convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind tardiv formulat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020 s-a respins cererea de repunere în termenul de declarare a recursului şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 12 iunie 2019 şi a deciziei civile nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, stabilindu-se termen la data de 25 februarie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând încheierea din 12 iunie 2019 şi decizia civilă nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunţate de instanţa de apel, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, instanţa supremă constată că autoarea căii de atac nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, avându-se în vedere că dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă s-a mărginit la a susţine faptul că instanţa a respins toate probele solicitate în apel şi, cu precădere, raportul de expertiză contabilă, care avea rolul de a verifica şi de a evidenţia modul în care părţile au tratat şi au înregistrat în evidenţele fiscale relaţia lor contractuală. A mai arătat că au fost nesocotite două dintre principiile importante ce guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare şi rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dar şi principiul egalităţii de arme în procesul civil. De asemenea, recurenta consideră că, prin respingerea probelor elocvente solicitate în faţa instanţei de apel, s-a ajuns la reţinerea unei stări de fapt greşite, respectiv aceea că lucrările efectuate nu ar fi fost acceptate de cocontractant.

Înalta Curte constată că o astfel de critică nu poate fi primită, în condiţiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză.

Totodată, se cuvine menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Înalta Curte mai reţine că probele solicitate de reclamantă nu au fost respinse, în mod arbitrar, de către instanţa de apel, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acţiunii şi conţinutul contractului dintre părţi.

Din lecturarea cererii de recurs rezultă că recurenta-reclamantă a dedus analizei Înaltei Curţi şi critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În concret, autoarea căii de atac a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare, drept consacrat de art. 13 din C. proc. civ.. Recurenta consideră că decizia pronunţată în cauză a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. De asemenea, în cuprinsul memoriului de recurs a făcut trimitere la art. 22 din C. proc. civ., text ce consacră principiul rolului activ al judecătorului în desfăşurarea procesului civil.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul încălcării dreptului său la apărare.

Astfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile au avut şanse egale de a-şi prezenta cauza şi nimeni nu a beneficiat de un avantaj substanţial asupra adversarului său; părţile au avut acces la consemnări, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor.

Nesuplimentarea probatoriului cu expertiza contabilă nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei şi nici ca un refuz, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii, respectiv cel al contradictorialităţii, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că aspectele invocate de către apelanta-reclamantă nu pot conduce la admiterea acţiunii promovate.

Instanţa de apel a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părţilor şi s-a efectuat o analiză atentă, completă şi corectă a modului în care părţile au stabilit drepturile şi obligaţiile contractuale, iar motivele de apel au fost cercetate în limitele învestirii.

În acest context, Înalta Curte nu identifică vreo neregularitate în privinţa legalităţii deciziei recurate, de natură a face aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acesta este incident atunci când decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă faptul că au fost avute în vedere toate motivele de apel invocate de către reclamantă, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii.

Înalta Curte reaminteşte faptul că acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauza de faţă, argumentele prezentate de recurenta-reclamantă constituie nemulţumiri ale acesteia referitoare la modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza pe fond şi vizează, exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs.

Hotărârea instanţei de apel respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În speţă, nu este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege ce sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că au fost aplicate greşit în cauză dispoziţiile art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Tot astfel, convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Aceste susţineri nu invalidează raţionamentul instanţei de apel privind netemeinicia pretenţiilor reclamantei, ci exprimă propria construcţie juridică a părţii relativă la obligaţiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Prin urmare, argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunţând decizia în acord cu dispoziţiile contractuale.

Totodată, Înalta Curte reţine că, pentru a supune atenţiei instanţei de recurs motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca partea care îl invocă să facă trimitere, în mod formal, la o normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greşit, ci, este necesar ca, în susţinerea unui astfel de motiv, să fie aduse critici de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.

În expunerea motivelor de recurs, autoarea prezentei căii de atac, a reluat criticile formulate în apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată.

Aşadar, instanţa supremă constată că, deşi criticile dezvoltate au fost subsumate pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., acestea nu reprezintă altceva decât o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinţei primei instanţe, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Deşi recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că înţelege să formuleze calea de atac a recursului şi împotriva considerentelor hotărârii atacate, această instituţie juridică nu îşi găseşte incidenţa în cauză.

Aceasta, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii.

Alineatul (2) al aceluiaşi text de lege are următorul conţinut:

"cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Pentru a se dispune înlăturarea unor considerente şi înlocuirea lor cu cele ale instanţei de control judiciar, în condiţiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar ca partea care solicită această intervenţie să dovedească prejudicierea sa prin acele considerente.

Or, recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu urmăreşte doar înlăturarea unor considerente din cuprinsul hotărârii instanţei de apel, ci schimbarea soluţiei pronunţate în calea de atac a apelului. În sensul dispoziţiilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la calea de atac care vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa analizează considerentele existente în cuprinsul hotărârii, iar nu lipsa din hotărâre a unor considerente dorite de parte ori, potrivit celor invocate de recurentă, omisiunea instanţei de a conferi valoare unor apărări în sensul dorit de una dintre părţile litigante.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 12 iunie 2019 şi a deciziei civile nr. 860/Ap din 19 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.