Abuse of rights in insolvency proceedings and res judicata effect on bad-faith claims for non-delivery of leased goods

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2017 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, reclamanţii A., B. şi C. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor E. S.A. şi E. S.R.L. la plata despăgubirilor materiale şi morale, după cum urmează: pentru C. S.R.L. despăgubiri în valoare de 9.602.743,86 RON, pentru B. despăgubiri în sumă de 210.513,50 RON şi pentru A. despăgubiri în cuantum de 762.164,74 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14, art. 15, art. 16 şi art. 1349 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2048/2018 din 3 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B., invocată de pârâte, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâte, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; s-a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâte, prin întâmpinare, cu privire la prejudiciile în sumă de 5.347.002,36 RON, reprezentând valoarea debitelor pe care societatea reclamantă nu le-a mai putut achita, în sumă de 24.755,843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea societăţii reclamante, în sumă de 100.000 RON, reprezentând daune morale, solicitate de fiecare dintre reclamanţii B.

şi A., cu privire la prejudiciul reprezentat de profit nerealizat în perioada 01.01.2012 -02.03.2014, cu privire la prejudiciul reprezentat de popriri din pensie pentru perioada martie 2013 - februarie 2014, cu privire la dreptul de creanţă în valoare de 99.415 RON; s-a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâte, prin întâmpinare, cu privire la drepturile de creanţă în valoare de 2.225,50 RON, reprezentând dividende neîncasate, în valoare de 90.000 RON, reprezentând salariul neîncasat, în valoare de 442.749,74 RON, reprezentând dividendele neîncasate şi în valoare de 120.000 RON, reprezentând salariul neîncasat pentru perioada 01.01.2012 - 02.03.2014; s-a respins cererea formulată de reclamanţii A., B.

şi C. S.R.L. prin F., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. şi E. S.R.L., privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.347.002,36 RON, reprezentând valoarea debitelor pe care societatea reclamantă nu le-a mai putut achita, a sumei de 24.755,843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea societăţii reclamante, a sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale, solicitate de fiecare dintre reclamanţii B. şi A., cu privire la prejudiciul reprezentat de profit nerealizat în perioada 01.01.2012 - 02.03.2014, cu privire la prejudiciul reprezentat de popriri din pensie pentru perioada martie 2013 - februarie 2014, cu privire la drepturile de creanţă constând în dividende neîncasate, salariul neîncasat, pentru perioada 01.01.2012 - 02.03.2014, cu privire la dreptul de creanţă de 99.415 RON, ca prescrisă; s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la prejudiciul reprezentat de profit nerealizat aferent perioadei 03.03.2014 - 31.12.2016, cu privire la prejudiciul reprezentat de popriri din pensie pentru perioada martie 2014 - februarie 2017, cu privire la drepturile de creanţă în valoare de 2.225,50 RON, reprezentând dividende neîncasate, în valoare de 90.000 RON, reprezentând salariul neîncasat, în valoare de 442.749,74 RON, reprezentând dividendele neîncasate, în valoare de 120.000 RON, reprezentând salariul neîncasat pentru perioada 03.03.2014 - 31.12.2016, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

în temeiul art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/208, reclamanta B. a fost obligată la restituirea către stat a sumei de 7.190,15 RON; în temeiul art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/208, reclamantul A. a fost obligat la restituirea către stat a sumei de 17.735,8 RON; fiecare dintre reclamanţi a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON, constând în onorariul avocaţial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâte.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1172 din 3 iulie 2019, a admis excepţia tardivităţii depunerii de noi motive de apel prin cererea din data de 14 ianuarie 2019, invocată de instanţă, din oficiu; a constatat că apelanţii-reclamanţi sunt decăzuţi din dreptul de a depune noi motive de apel; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi D. S.R.L. prin F. împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 3 iulie 2018 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. şi E. S.R.L.; a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 2.475.843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea apelantei-reclamante D. S.R.L. şi suma de 99.415 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel realizat prin vânzarea silită a terenului în suprafaţă de 282 m2 şi respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la aceste sume, ca prescrisă; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 2.475.843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea apelantei-reclamante D. S.R.L. şi suma de 99.415 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel realizat prin vânzarea silită a terenului în suprafaţă de 282 m2, ca neîntemeiată; a respins capetele de cerere referitoare la suma de 2.475.843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea apelantei-reclamante D. S.R.L. şi suma de 99.415 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel realizat prin vânzarea silită a terenului în suprafaţă de 282 m2, formulate de reclamanţii A., B. şi D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. şi E. S.R.L., ca neîntemeiate; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate; în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale în cuantum de 10.984,14 RON rămân în sarcina statului; a respins cererea apelanţilor-reclamanţi de obligare a intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a luat act de faptul că intimatele-pârâte şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 1172 din 3 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 6 martie 2020.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, urmând să fie menţinută soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Asimilând cererea depusă de reclamanţi la data de 14 ianuarie 2019 unor motive noi de apel formulate cu depăşirea termenului de apel (cu referire la punctele 3 şi 4 din această cerere), instanţa nu a analizat susţinerile reclamanţilor privind greşita reţinere de către instanţa de fond a relei-credinţe şi obligarea acestora la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar, fiind astfel încălcate prevederile art. 477 din C. proc. civ.

Reţinând autoritatea lucrului judecat, prima instanţă a considerat că reclamanţii au formulat acţiunea cu rea-credinţă şi i-a obligat la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar, deşi excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, iar B. şi A. nu au fost părţi în dosarul x/2011 (în raport de care s-a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat).

Întrucât apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2048/03.07.2018 a vizat inclusiv greşita reţinere a autorităţii lucrului judecat, prin precizările formulate la data de 14 ianuarie 2019 apelanţii-reclamanţi au arătat că apelul se referă, implicit, la soluţiile care sunt dependente de hotărârea care a fost atacată (respectiv obligarea reclamanţilor la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar, obligaţie stabilită în sarcina acestora faţă de reţinerea autorităţii lucrului judecat).

Recurenţii-reclamanţi consideră că le-a fost lezat dreptul la un proces echitabil, întrucât au criticat soluţia instanţei de fond în totalitate, inclusiv prin prisma autorităţii lucrului judecat, instanţa de apel fiind învestită şi cu analizarea soluţiilor dependente de partea din hotărârea apelată.

Din modul de redactare al art. 477 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, în prezenţa unui apel motivat, analiza instanţei de apel se va extinde şi asupra soluţiilor dependente de partea din hotărârea atacată, chiar şi în lipsa unor critici exprese aduse de apelant prin cererea de apel.

Instanţa de apel face o confuzie între pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de apel şi motivele de fapt şi de drept ale cererii de apel, omiţând că limitele cererii de apel, se stabilesc nu doar prin raportare la motivele cererii de apel, ci şi prin luarea în considerare a pretenţiilor deduse judecăţii de către apelanţi prin cererea de apel pe care au formulat-o.

Din combinarea motivelor de apel cu petitul cererii de chemare în judecată şi, eventual, cu alte acte de procedură ce au natura juridică a unei cereri de chemare în judecată, va rezulta dacă apelul priveşte toate pretenţiile deduse judecăţii primei instanţe sau numai o parte dintre acestea.

Aşadar, este necesar să se verifice şi pretenţiile deduse judecăţii de către apelanţi în apel pentru a stabili, cu exactitate, limitele devoluţiunii cauzei în calea ordinară de atac - tantum devolutum quantum apelatum.

Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv.

În speţă, prin cererea de apel nu s-a cerut ca acţiunea să fie admisă în parte, ci, dimpotrivă, s-a solicitat, în mod expres (pagina 1 din cererea de apel), instanţei de apel admiterea apelului şi modificarea hotărârii pronunţate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

De aceea, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a asimilat, în mod greşit, precizările depuse la 14 ianuarie 2019 unor motive noi de apel şi, pe cale de consecinţă, nu le-a analizat, câtă vreme aspectele invocate priveau o soluţie a instanţei de fond indisolubil legată de greşita reţinere a autorităţii lucrului judecat, excepţie pe care s-a întemeiat prima instanţă atunci când a obligat reclamanţii să restituie sumele de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar.

Faţă de aceste aspecte, recurenţii-reclamanţi consideră că se impune trimiterea cauzei instanţei de apel pentru a se analiza apelul şi sub acest aspect - vădit dependent de reţinerea de către instanţa de fond a autorităţii lucrului judecat - neputându-se reţine reaua-credinţă a unor persoane care nici măcar nu au fost parte în litigiul anterior.

O altă critică se referă la încălcarea prevederilor art. 22 şi ale art. 264 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că acţiunea formulată s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 723 din C. proc. civ. de la 1865, art. 57 din Constituţie şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954. Cu toate că reclamanţii au invocat expres abuzul de drept (instituţie juridică distinctă de cea a răspunderii pentru fapta ilicită), instanţa a calificat fapta reclamată de aceştia ca fiind o faptă ilicită reglementată exclusiv de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, fără a o analiza prin prisma temeiului de drept indicat şi fără a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, în ipoteza în care a apreciat că cea indicată de reclamanţi nu a fost corespunzătoare.

Calificarea faptei reclamate ca fiind o faptă ilicită, în sensul art. 998-999 din C. civ. de la 1864 a condus şi la greşita reţinere a prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv la stabilirea eronată a datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

Împrejurarea că instanţa de apel a analizat fapta reclamată ca fiind distinctă de abuzul de drept rezultă din însăşi motivarea hotărârii.

Astfel, la pagina 10 alin. (6) din decizie, se arată că aceleaşi considerente pentru care instanţa nu a reţinut existenţa faptei ilicite sunt valabile şi pentru susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 723 din C. civ. de la 1865, ale art. 57 din Constituţie şi ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, motivându-se, suplimentar, că reclamanţii nu ar fi indicat în ce a constat abuzul de drept şi nu ar fi adus nicio probă permisă de lege.

Or, dacă întreaga acţiune a vizat abuzul de drept care a constat în fapta de a introduce cu rea-credinţă o cerere de deschidere a procedurii falimentului, a susţine că reclamanţii nu au indicat în concret şi că nu au dovedit cu niciun mijloc de probă admisibil acest abuz, înseamnă că instanţa nu a examinat nici sentinţa civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Buftea (prin care s-a confirmat faptul că nu avea caracter cert lichid şi exigibil creanţa cu privire la bunul ambarcaţiune şi peridoc), nici prevederile contractului de leasing (care stipulează că derularea contractului începe la data livrării obiectului sau cel târziu odată cu punerea la dispoziţie a bunului), nici susţinerile reclamanţilor din acţiune, cu toate că dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ. obligă instanţa să examineze probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

O primă critică, subsumată de recurenţi acestui motiv de casare, vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1200 şi art. 1202 din C. civ. de la 1864, precum şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii persoane fizice, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că aceştia nu au răsturnat prezumţia puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamţ, în sensul că nu au dovedit că la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei intimatele-pârâte ar fi cunoscut că nu deţineau o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Din punctul de vedere al instanţei de apel, contractul de leasing reprezintă titlu executoriu potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/1997, iar C. S.R.L. avea obligaţia de a achita ratele, indiferent dacă bunul a fost predat sau nu, astfel încât nu se poate susţine nici inexistenţa creanţei, nici că aceasta nu ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006 şi nici că intimatele ar fi cunoscut neîndeplinirea acestor condiţii.

Instanţa de apel a ignorat atât temeiul juridic al acţiunii (art. 723 din C. proc. civ. de la 1865, art. 57 din Constituţie şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954), cât şi prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997. Totodată, a fost ignorată sentinţa civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Buftea, prin care intimata E. a fost obligată să predea bunul (ambarcaţiunea şi peridocul) nelivrat vreodată către C. S.R.L.

În egală măsură, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1200 şi art. 1202 din C. civ. de la 1864.

Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 1200 din C. civ. de la 1864, hotărârea judecătorească are între părţile din proces valoarea unei prezumţii absolute, ceea ce înseamnă că faţă de terţi (recurenţii persoane fizice), hotărârea judecătorească se bucură doar de o prezumţie relativă care poate fi înlăturată cu orice mijloc de probă.

Reţinând ca apelanţii persoane fizice nu au făcut dovada contrară, instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 8 din O.G. nr. 51/1997 care conferă contractului de leasing putere de titlu executoriu şi, din acest motiv, a apreciat că obligaţia de plată ar fi fost scadentă indiferent dacă s-a livrat bunul sau nu.

Cu toate acestea, art. 15 din acelaşi act normativ prevedea la data încheierii contractului că "dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing".

Or, în contractul de leasing se prevede altfel, la art. 6.1, în sensul că "derularea contractului va începe la data livrării, iar, în eventualitatea unei livrări întârziate, la data la care obiectul în leasing este pus la dispoziţia utilizatorului de către E. şi/sau de către dealer-ul care livrează".

Aşadar, dacă la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, obiectul în leasing (ambarcaţiune şi peridoc) nu fusese încă predat, obligaţia de plată a ratelor aferente acestui bun nu devenise exigibilă, motiv pentru care, plăţile efectuate de C. S.R.L. au fost greşit distribuite şi către acest bun, făcând ca societatea să pară a fi în întârziere cu plăţile, deşi ratele aferente bunurilor livrate erau la zi.

Împrejurarea că ambarcaţiunea nu a fost predată (şi, implicit, faptul că obligaţiile de plată nu erau exigibile) a fost dovedită de sentinţa civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Buftea.

În acest fel, apelanţii persoane fizice au făcut dovada contrară prezumţiei invocate de instanţa de apel în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamţ, în sensul că au făcut dovada faptului că dreptul de creanţă al intimatelor-pârâte nu îndeplinea condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006, precum şi a faptului că (având cunoştinţă de nepredarea ambarcaţiunii), intimatele au fost de rea-credinţă la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, cunoscând că nu sunt titularele unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

S-a reţinut, în mod greşit, că autoritatea şi puterea lucrului judecat în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamţ împiedica instanţa să se pronunţe asupra caracterului licit sau ilicit al faptei intimatelor-pârâte de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii D. S.R.L., fără a deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Precizând că prin cererea de apel s-ar fi arătat că C. S.R.L. nu datora suma de bani menţionată în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, Curtea de Apel Bucureşti a argumentat că există autoritate, respectiv putere de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011, câtă vreme prin aceste hotărâri s-a reţinut existenţa creanţei pretinse de intimate şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că însăşi procedura de citare în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamţ faţă de reprezentantul legal a fost viciată, administratorul statutar luând cunoştinţă tardiv despre această acţiune. Prin urmare, a fost lipsit de dreptul de a contesta creanţa la judecarea fondului, iar, în recurs, chiar dacă s-au prezentat aspecte nelegale, instanţa de judecată nu le-a considerat pertinente.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, faţă de temeiul juridic al acţiunii, puterea sau, după caz, autoritatea lucrului judecat nu împiedica analizarea caracterului abuziv al faptei intimatelor-pârâte prin prisma situaţiei de fapt rezultată din sentinţa civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Buftea.

Este indubitabil că predarea tuturor bunurilor către C. S.R.L. şi modul de repartizare a sumelor achitate de aceasta în baza contractului de leasing nu au făcut obiectul analizei instanţei în dosarul de faliment, dosar în care s-a verificat doar dacă, faţă de înscrisurile depuse, cererea respecta condiţiile prevăzute de legea insolvenţei.

Ulterior însă, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2471/19.06.2014, s-a stabilit că intimatele-pârâte nu predaseră bunurile a căror contravaloare o solicitaseră prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Aşadar, s-a putut constata şi că plăţile efectuate de C. S.R.L. au fost repartizate inclusiv către bunurile nepredate, deşi potrivit contractului de leasing, obligaţia de plată începea doar după livrarea bunului.

În acest context, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei rămâne, în continuare, formulată cu respectarea condiţiilor legale prevăzute de Legea insolvenţei (aşa cum au reţinut instanţele anterioare), însă ea se dovedeşte a fi fost promovată cu rea-credinţă, împrejurare care nu a format obiectul unei judecăţi anterioare, neexistând cadrul legal necesar pentru o asemenea analiză.

Analizarea bunei sau a relei-credinţe a intimatelor-pârâte la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu încalcă autoritatea sau puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, în condiţiile în care instanţele de judecată nu au fost învestite cu o astfel de cerere, acestea verificând creanţa în funcţie de înscrisurile existente la acea dată.

Cu alte cuvinte, autorii căii de atac susţin faptul că nici autoritatea lucrului judecat care operează faţă de recurenta D. S.R.L. şi nici puterea lucrului judecat invocată de instanţa de apel faţă de apelanţii persoane fizice nu împiedicau analizarea bunei sau a relei-credinţe a intimatelor-pârâte la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi constatarea abuzului de drept.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, întrucât acestea au un caracter completator faţă de dispoziţiile art. 723 din C. proc. civ. de la 1865, art. 57 din Constituţie şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954, care constituie temeiul de drept al acţiunii.

Pe de o parte, instanţa de apel şi-a întemeiat motivarea doar pe împrejurarea că s-a contestat creanţa, reţinând că prin hotărâri definitive anterioare s-a stabilit, fără dubiu, existenţa acesteia. Pe cale de consecinţă, a considerat de prisos analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii pentru fapta proprie.

În realitate, prin cererea formulată, reclamanţii nu au solicitat să se constate inexistenţa dreptului de creanţă, ci reaua-credinţă a intimatelor-pârâte care au invocat un drept de creanţă aferent unor obligaţii neîndeplinite de ele însele (predarea bunurilor).

Pe de altă parte, prin acţiune şi explicitarea motivelor de apel, reclamanţii au arătat că intimatele-pârâte şi-au exercitat cu rea-credinţă drepturile recunoscute de lege, invocând abuzul de drept care nu reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998-999 din C. civ. de la 1864, astfel cum a fost analizată de instanţa de apel, ci este doar asimilat acesteia.

Abuzul de drept, în opinia recurenţilor-reclamanţi, nu poate fi identificat cu delictul civil, el presupunând existenţa unui drept subiectiv civil şi exercitarea lui în limitele conferite de lege, însă în mod abuziv. Elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea unei fapte vătămătoare situaţiei altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe.

Or, până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2471/19.06.2014 de către Judecătoria Buftea, demersul juridic al intimatelor-pârâte nu putea fi privit decât ca o manifestare a unui drept legitim al acestora, catalogat astfel de instanţe în funcţie de înscrisurile existente la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, intimatele beneficiind de prezumţia de bună-credinţă.

Pentru a admite cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, instanţa de judecată a procedat la evaluarea condiţiilor prevăzute de art. 3 din Legea insolvenţei (valoarea prag, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei), fără ca în această procedură să se poată constata printr-o expertiză contabilă modalitatea de repartizare a sumelor de către creditoare, îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale de către aceasta sau neîndeplinirea lor şi fără să se stabilească dacă, faţă de nerespectarea acestora (ulterior constatată) a mai rămas de achitat vreo sumă de bani şi care ar fi fost cuantumul sumei respective.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că această împrejurare atrage, deopotrivă, incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină).

Câtă vreme reclamanţii au solicitat să se constate abuzul de drept, arătând că există diferenţe majore între acesta şi răspunderea civilă delictuală, împrejurarea că instanţa de apel a analizat apelul prin prisma criteriilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat argumentele prezentate de reclamanţi.

În fine, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2528 şi art. 2517 din C. civ.

Astfel, au menţionat că ignorarea distincţiei dintre abuzul de drept şi răspunderea civilă delictuală a condus şi la greşita stabilire a datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât în cazul abuzului de drept termenul de prescripţie începe să curgă de la o dată diferită.

Reţinând că este vorba despre răspunderea civilă delictuală "clasică" (şi nu sub forma abuzului de drept), instanţa de apel a considerat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ., termenul de prescripţie nu are ca punct de plecare rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 2471/2014, pronunţate de către Judecătoria Buftea (08.07.2016), ci, după caz, fie data deschiderii procedurii insolvenţei, fie data depunerii raportului de evaluare a imobilului sau data adjudecării imobilului. Însă, în cazul abuzului de drept, termenul de prescripţie nu poate să curgă decât de la data la care s-a constatat, în mod definitiv, că intimatele-pârâte nu şi-au îndeplinit obligaţia de predare a bunurilor pentru a căror contravaloare au solicitat deschiderea procedurii insolvenţei.

Doar până la acest moment cererea intimatelor-pârâte păstrase aparenţa bunei-credinţe, iar, o eventuală cerere de despăgubire întemeiată pe reaua- credinţă şi abuzul de drept nu ar fi avut niciun temei, întrucât demersul juridic al intimatelor nu putea fi privit decât ca o manifestare a unui drept legitim al acestora.

De aceea, prescripţia dreptului material la acţiune nu poate porni decât de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2471/2014 a Judecătoriei Buftea, întrucât doar de la acest moment se poate vorbi despre cunoaşterea naşterii în patrimoniul reclamanţilor a dreptului la acţiune, dovedită fiind exercitarea în mod abuziv de către intimate a drepturilor lor.

Reţinerea instanţei, în sensul că sentinţa civilă nr. 2471/2014 nu are relevanţă, întrucât "nu s-au stabilit nici prejudiciile pretinse de către reclamanţi şi nici persoanele răspunzătoare de aceste pretinse prejudicii" este inoportună, de vreme ce în dosarul Judecătoriei Buftea nu s-a formulat o acţiune în constatarea întinderii pagubei şi a persoanelor responsabile, ci s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la predarea bunurilor a căror contravaloare a fost inclusă în creanţa invocată în dosarul de faliment.

Cu această ocazie, s-a stabilit că, într-adevăr, intimatele-pârâte nu îşi îndepliniseră obligaţiile contractuale de a preda bunul, deşi au solicitat deschiderea procedurii insolvenţei inclusiv pentru contravaloarea lor, distribuind plăţile efectuate de C. S.R.L. şi pentru acestea.

De altfel, formularea unei astfel de acţiuni în faţa instanţei Judecătoriei Buftea ar fi făcut inutil prezentul demers judiciar.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au arătat că art. 2528 din C. civ. face trimitere la momentul subiectiv al cunoaşterii de către păgubit a pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, câtă vreme prezumţia de bună-credinţă a intimatelor-pârâte a operat doar până la momentul admiterii acţiunii de către Judecătoria Buftea, dispunându-se predarea bunului, abia după acest moment se poate susţine că reclamanţii au cunoscut persoana răspunzătoare de paguba creată în patrimoniul lor, întrucât s-a dovedit inexistenţa bunei-credinţe a intimatelor-pârâte la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că dreptul la acţiune s-a născut la data de 4 noiembrie 2011, iar nu de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2471/19.06.2014 a Judecătoriei Buftea (08.07.2016). În raport de această dată, toate pretenţiile reclamanţilor au fost formulate în termenul legal de prescripţie de 3 ani.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatele-pârâte E. S.A. şi E. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar F., stabilindu-se termen la data de 25 februarie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. au invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică subsumată de recurenţi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 477 din acelaşi cod referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat. În concret, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel a asimilat, în mod greşit, cererea depusă la data de 14 ianuarie 2019 unor motive noi de apel (cu referire la punctele 3 şi 4 din această cerere), motive ce au fost formulate cu depăşirea termenului de apel şi, pe cale de consecinţă, nu a analizat susţinerile reclamanţilor privind greşita reţinere de către instanţa de fond a relei-credinţe şi obligarea acestora la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită această critică, întrucât este nefondată.

Art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Prin dispoziţia legală precitată este recunoscut caracterul extensiv al apelului, în sensul că instanţa de apel va fi ţinută să analizeze şi dezlegările date de prima instanţă care se află în dependenţă cu partea din hotărâre pe care apelantul o supune controlului judiciar în mod explicit, dar este de necontestat că acest caracter extensiv al efectului devolutiv al apelului îşi găseşte limitarea în observarea poziţiei procesuale a apelantului.

În speţă, nu este vorba despre nesocotirea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, întrucât instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, faptul că la punctele 3 şi 4 ale cererii depuse la data de 14 ianuarie 2019, apelanţii au supus analizei critici care nu reprezintă o simplă explicitare a motivelor de apel iniţiale. Este corectă concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. nu legitimează posibilitatea ca părţile să augmenteze motivele de apel într-o asemenea manieră încât să introducă noi motive de apel peste termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Aşadar, a fost admisă, în mod corect, excepţia tardivităţii depunerii de noi motive de apel prin cererea din 14 ianuarie 2019, invocată de instanţă, din oficiu.

Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece era ţinută să judece apelul declarat de reclamanţii A., B. şi D. S.R.L. prin F. în limitele criticilor formulate prin motivele de apel depuse iniţial, nefiind incidente excepţiile prevăzute de dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 şi ale art. 264 din C. proc. civ., deoarece sunt neîntemeiate.

Sub acest aspect, s-a arătat că reclamanţii au invocat expres abuzul de drept (instituţie juridică distinctă de cea a răspunderii pentru fapta ilicită), însă instanţa a calificat fapta reclamată de aceştia ca fiind o faptă ilicită reglementată exclusiv de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, fără a o analiza prin prisma temeiului de drept indicat şi fără a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, în ipoteza în care a apreciat că cea indicată de reclamanţi nu a fost corespunzătoare.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenţii, constituie numai opinia lor personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

În cauză, recurenţii-reclamanţi nu demonstrează încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de împrejurarea că instanţa de apel a analizat fapta reclamată prin acţiune ca fiind una ilicită, distinctă de abuzul de drept, ceea ce a condus la stabilirea unei alte date de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

Instanţa supremă reţine că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata unor sume de bani, cu titlu de prejudiciu, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei împotriva societăţii D. S.R.L. şi că instanţele anterioare au apreciat, în mod corect, aplicabilitatea prescripţiei şi, respectiv netemeinicia pretenţiilor formulate, în condiţiile în care sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei a fost supusă controlului judiciar al instanţelor de judecată care au statuat că a fost admisă corect cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de E. şi E., ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 85/2006. Recurenta-reclamantă D. S.R.L. a recunoscut şi a achitat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei debitele restante, administratorul judiciar al societăţii a întocmit raportul cu privire la cauzele apariţiei stării de insolvenţă, în cuprinsul căruia se menţionează că starea de incapacitate de plată se datorează managementului defectuos întreprins de organele de conducere, împotriva reclamantului A. fiind formulată o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale.

Prin calea de atac exercitată, recurenţii-reclamanţi încearcă să determine o nouă judecată, făcând abstracţie de hotărârile pronunţate de instanţele de judecată care au tranşat deja faptul că în mod corect a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva societăţii recurente, în temeiul unei cereri juste şi întemeiate formulate de pârâte, iar sentinţa civilă nr. 2471/2014 a Judecătoriei Buftea nu este de natură a reprezenta o situaţie care să confere temeinicie pentru revizuirea sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei.

Decizia din apel a fost criticată şi din perspectiva faptului că s-a reţinut, în considerente, că reclamanţii nu au indicat în concret şi nu au dovedit cu niciun mijloc de probă admisibil abuzul de drept, ceea ce, în opinia recurenţilor, înseamnă că instanţa nu a examinat nici sentinţa civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Buftea (prin care s-a confirmat faptul că nu avea caracter cert lichid şi exigibil creanţa cu privire la bunul ambarcaţiune şi peridoc), nici prevederile contractului de leasing (care stipulează că derularea contractului începe la data livrării obiectului sau cel târziu odată cu punerea la dispoziţie a bunului), nici susţinerile reclamanţilor din acţiune, cu toate că dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ. obligă instanţa să examineze probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

Este adevărat că, în temeiul dispoziţiei legale anterior menţionate, judecătorul este cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză.

Totodată, se cuvine menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părţilor şi s-au cercetat motivele de apel în limitele învestirii, reţinându-se, în mod judicios, că aspectele invocate de către apelanţii-reclamanţi nu pot conduce la admiterea acţiunii promovate.

În acest context, Înalta Curte nu identifică vreo neregularitate în privinţa legalităţii deciziei recurate, de natură a face aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia instanţei de apel, prin prisma motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând că aceasta nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat argumentele prezentate de reclamanţi.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislaţia naţională, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Autorii prezentei căi de atac impută instanţei de apel o "nemotivare", întrucât a analizat apelul prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, în condiţiile în care acţiunea promovată a avut ca scop constatarea abuzului de drept şi s-a arătat că există diferenţe majore între acesta şi răspunderea civilă delictuală.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că demersul juridic al intimatelor-pârâte nu putea fi privit decât ca o manifestare a unui drept legitim al acestora, catalogat astfel de instanţe în funcţie de înscrisurile existente la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei decât până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2471/19.06.2014 de către Judecătoria Buftea.

Au mai arătat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei a procedat la evaluarea condiţiilor prevăzute de art. 3 din Legea insolvenţei (valoarea prag, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei), fără ca în această procedură să se poată constata printr-o expertiză contabilă modalitatea de repartizare a sumelor de către creditoare, îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale de către aceasta sau neîndeplinirea lor şi fără să se stabilească dacă, faţă de nerespectarea acestora (ulterior constatată) a mai rămas de achitat vreo sumă de bani şi care ar fi fost cuantumul sumei respective.

Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanţa de prim control judiciar nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părţii.

Totodată, se reţine că nemotivarea, invocată de către recurenţi, trebuie să aibă caracter substanţial şi să se refere la aspecte esenţiale, tranşate prin dispozitiv sau de natură a-l influenţa, iar nu la analiza tuturor aspectelor care, fiind invocate, nu puteau influenţa decisiv hotărârea.

Contrar celor susţinute prin recursul formulat în cauză, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1200 şi art. 1202 din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 8 şi art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1200 şi art. 1202 din C. civ. de la 1864 se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat astfel cum a fost consacrată prin dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, statuează la alin. (2) al aceluiaşi articol că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Prin noua reglementare a autorităţii de lucru judecat, C. proc. civ. prevede, în mod expres, că autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului, cât şi asupra considerentelor pe care se sprijină.

Totodată, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea fiind la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în acest caz nefiind necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat, în mod corect, eficienţă prezumţiei de lucru judecat pe baza căreia a reţinut că au fost deja dezlegate chestiunile vizând existenţa creanţei pe care apelanta-reclamantă D. S.R.L. o datora intimatelor-pârâte.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, astfel încât apelanta-reclamantă D. S.R.L. nu poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv inexistenţa creanţei pe care apelanta-reclamantă D. S.R.L. o datora intimatelor-pârâte) a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Faţă de apelanta-reclamantă D. S.R.L. s-a statuat, în urma verificărilor jurisdicţionale realizate, că datora anumite sume de bani intimatelor-pârâte, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, respectiv la data de 4 noiembrie 2011.

Prin urmare, este corectă concluzia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar, în sensul că C. S.R.L. nu poate susţine în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului autorităţii de lucru judecat, că respectiva creanţă nu exista.

Totodată, nu se poate reţine că intimatele-pârâte au formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de C. S.R.L., deşi cunoşteau că nu îndeplineau criteriile prevăzute de Legea nr. 85/2006, respectiv cu rea-credinţă şi în lipsa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Cu privire la efectele autorităţii de lucru judecat faţă de apelanţii-reclamanţi A. şi B., instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că aceştia, deşi sunt terţi faţă de hotărârile judecătoreşti menţionate (sentinţa civilă nr. 1171/F/04.11.2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 294/06.03.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011), nu pot ignora ceea ce s-a statuat judecătoreşte în mod irevocabil, chiar dacă nu au participat la procesul în care s-a pronunţat hotărârea, faţă de prevederile art. 1200 pct. 4 din C. civ. de la 1864, aprecierile instanţei având valoarea unor prezumţii legale, care provin de la o putere publică.

În aceste condiţii, s-a arătat că actul jurisdicţional produce, pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi. Faţă de reclamanţii persoane fizice, hotărârea se opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumţie relativă, caracterul absolut al prezumţiei legale funcţionând, în condiţiile art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, doar în relaţiile dintre părţi.

Deşi s-a susţinut, prin cererea de apel, că faţă de apelanţii-reclamanţi A. şi B. nu operează autoritatea de lucru judecat, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că aceştia ignoră faptul că hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, ca mijloace de probă (prezumţii legale), se impun şi terţilor, cu precizarea că aceştia au posibilitatea să facă dovada contrară acestor prezumţii, care, faţă de ei, au caracter relativ.

Cu toate acestea, instanţa de prim control judiciar a constatat că apelanţii-reclamanţi A. şi B. nu au făcut proba contrară a celor reţinute în acele hotărâri judecătoreşti, respectiv nu au dovedit că apelanta-reclamantă D. S.R.L. nu datora intimatelor-pârâte sumele de bani raportat la care s-a deschis faţă de aceasta procedura insolvenţei.

Înalta Curte constată că instanţele anterioare au reţinut, în mod corect, că statuările cuprinse în sentinţa civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, nu sunt de natură a impune concluzia că intimatele-pârâte au formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de C. S.R.L., deşi cunoşteau că nu îndeplineau criteriile prevăzute de Legea nr. 85/2006, respectiv cu rea-credinţă.

Prin această hotărâre judecătorească nu s-a constatat reaua-credinţă a intimatelor-pârâte în exercitarea drepturilor conferite de lege, ci, s-a dispus obligarea intimatei-pârâte E. S.A. la predarea către apelanta-reclamantă D. S.R.L. a bunului ambarcaţiune H., cu motor I. şi periodic J., precum şi a înscrisurilor necesare înmatriculării. De asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată să predea apelantei-reclamante documentele necesare înmatriculării autoturismului K. şi a unităţilor ATV.

Faptul că intimata-pârâtă E. S.A. nu predase apelantei-reclamante D. S.R.L. ambarcaţiunea la data la care a fost formulată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei nu este de natură să conducă la concluzia că aceasta s-a formulat cu rea-credinţă, atât timp cât, potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/1997, în redactarea de la data încheierii contractului de leasing cu privire la ambarcaţiunea menţionată anterior, contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii, astfel cum în mod corect s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.

Aşadar, sunt lipsite de fundament susţinerile recurenţilor privitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 şi art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2528 şi art. 2517 din C. civ. pronunţând decizia recurată.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a considerat greşit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ., termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu are ca punct de plecare rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 2471/2014, pronunţate de către Judecătoria Buftea (08.07.2016), ci, după caz, fie data deschiderii procedurii insolvenţei, fie data depunerii raportului de evaluare a imobilului sau data adjudecării imobilului.

Întreaga construcţie juridică a recurenţilor rezidă în faptul că s-a ignorat distincţia dintre abuzul de drept şi răspunderea civilă delictuală, ceea ce a condus şi la greşita stabilire a datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât în cazul abuzului de drept termenul de prescripţie începe să curgă de la o dată diferită.

Raportându-se la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2471/19.06.2014 a Judecătoriei Buftea, respectiv 8 iulie 2016, recurenţii-reclamanţi consideră că toate pretenţiile deduse judecăţii au fost formulate în termenul legal de prescripţie de 3 ani, însă criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.

Înalta Curte mai reţine că probatoriul administrat şi evaluat de instanţele devolutive a condus la concluzia că recurenţii-reclamanţi nu au reuşit să dovedească faptul că intimatele-pârâte au săvârşit o faptă ilicită.

Deşi s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate, argumentele dezvoltate de recurenţii-reclamanţi nu relevă nicio încălcare sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente, de natură să impună invalidarea soluţiei adoptate.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva deciziei civile nr. 1172 din 3 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.