Abusive occupation of public land and unilateral rent modification via municipal tariffs

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 23 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanţii Municipiul Motru şi Consiliul Local Motru au chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 392.829 RON, sumă ce reprezintă prejudiciul suferit prin ocuparea în mod abuziv a suprafeţei de 858 m.p. din terenul ce face parte din domeniul public al Municipiului Motru situat în Parcul Central, precum şi obligarea societăţii pârâte să-şi ridice construcţiile edificate, în mod nelegal, pe terenul proprietatea reclamanţilor sau să fie autorizaţi să ridice acele construcţii, pe cheltuiala pârâtei.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 din C. civ.

Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 68/2018 din 22 mai 2018, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de S.C. A. S.R.L. la 21 mai 2018; a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost modificată şi precizată de reclamanta Municipiul Motru - Consiliul Local Motru, împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L.; a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 669.145,29 RON către reclamanta Municipiul Motru - Consiliul Local Motru, reprezentând chirie pentru suprafaţa ocupată abuziv de pârâtă, pentru perioada noiembrie 2011 - iunie 2017; de asemenea, pârâta S.C. A. S.R.L. a fost obligată să-şi ridice construcţiile edificate, fără autorizaţie, pe terenul reclamantei Municipiul Motru - Consiliul Local Motru sau, în caz de refuz, a fost autorizată reclamanta să ridice construcţiile pe cheltuiala pârâtei.

Prin decizia nr. 11/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B. împotriva sentinţei nr. 68/2018 din 22 mai 2018 a Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi Municipiul Motru şi Consiliul Local Motru.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului produs prin ocuparea abuzivă a terenului în suprafaţă de 858 mp ce aparţine domeniului public al municipiului, obligarea la ridicarea construcţiilor edificate nelegal pe acest teren sau autorizarea reclamanţilor să le ridice, pe cheltuiala pârâtei.

Cererea a fost modificată, sub aspectul cuantumului prejudiciului şi a perioadei pentru care se solicită, iar, prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, s-a admis acţiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 669.145,29 RON, reprezentând chirie pentru suprafaţa ocupată abuziv în perioada noiembrie 2011 - iunie 2017; totodată, pârâta a fost obligată la ridicarea construcţiilor edificate fără autorizaţie pe terenul reclamantului, iar, în caz de refuz, a fost autorizat reclamantul să le ridice.

Instanţa de apel a constatat că apelanta-pârâtă a invocat, în apel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada de timp anterioară datei de 30 octombrie 2014, respectiv pentru perioada noiembrie 2011 - octombrie 2014, fără a prezenta însă argumente în sprijinul acestei excepţii, în condiţiile în care acţiunea introductivă a fost înaintată Tribunalului Gorj la 18 decembrie 2014.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile Noului C. civ., având în vedere data intrării în vigoare a acestui act normativ, perioada pentru care se solicită despăgubiri, dispoziţiile art. 6 şi cele ale art. 2523, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

S-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 2513 din C. civ., prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

În cauză însă, excepţia a fost invocată direct în calea de atac, apelanta-pârâtă fiind astfel decăzută din dreptul de a invoca beneficiul prescripţiei, conform prevederilor art. 185 din C. proc. civ.

Referitor la celelalte critici aduse prin cererea de apel, s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, cadrul procesual fiind stabilit de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, conform principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 din C. proc. civ., iar nu de către instanţă.

De asemenea, Curtea de Apel Craiova a constatat, contrar celor susţinute de apelantă, că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Municipiului Motru, invocată prin întâmpinare, reţinând dreptul de administrare asupra terenului în considerentele hotărârii.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate deplină şi patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiţie de către primar (în cauză) în calitate de reprezentant legal.

Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost corect soluţionată, intimata nesolicitând la fond ca instanţa să verifice care dintre cei doi reclamanţi are calitate. Dimpotrivă, prin întâmpinarea depusă la fond a considerat că doar Consiliul Local Motru are calitate procesuală activă.

Referitor la suprafaţa ocupată de către pârâtă, de 858 mp, pentru care a fost obligată să plătească contravaloarea lipsei de folosinţă, s-a arătat că aceasta a fost corect stabilită de către instanţa de fond.

În acest sens, având în vedere probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat la data de 11 aprilie 1996 contractul de închiriere nr. x, prin care apelanta-pârâtă a dobândit dreptul de folosinţă asupra unui teren în suprafaţă de 70 mp. Părţile au stabilit o chirie de 105000 ROL, iar referitor la termenul de închiriere, s-a făcut trimitere la o "autorizaţie" neidentificată prin număr sau alte elemente.

Ulterior, prin H.C.L. nr. 11/1998 s-a stabilit un nou tip de contract, iar prin H.C.L. nr. 23/26.04.2001 au fost aprobate tarifele lunare minime de închiriere a terenurilor în funcţie de zonă. Un nou contract de închiriere între părţi, în forma stabilită prin H.C.L. nr. 11/1998, nu a fost încheiat, apelanta-pârâtă nu a plătit o chirie majorată pentru terenul închiriat conform H.C.L. nr. 23/2001 şi a folosit o suprafaţă mult mai mare decât cea închiriată, de 858 mp.

În cauză, apelanta-pârâtă nu a contestat aceste aspecte, susţinând însă că atâta timp cât părţile nu au negociat o altă chirie, nu i se poate pretinde o sumă mai mare, iar, referitor la ocuparea unei suprafeţe de teren mai mari, a pretins că reclamantele trebuie să facă dovada proprietăţii.

Curtea de Apel Craiova a constatat însă că hotărârile Consiliului Local prin care s-a stabilit un alt nivel al chiriei sunt opozabile apelantei-pârâte (fiind acte administrative obligatorii, conform art. 49 din Legea nr. 215/2001), că terenul în litigiu face parte din domeniul public, conform H.G. nr. 973/2002 şi este înscris în CF nr. x din luna septembrie 2011 . Aceste aspecte rezultă din constatările expertului topo, menţionate în raportul de expertiză, nefiind astfel inclus în terenul de 1997 mp la care apelanta-pârâtă face referire, motive pentru care, criticile formulate în acest sens sunt străine cauzei.

Prin urmare, s-a dovedit dreptul de proprietate al Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Motru, în calitate de proprietar acesta având dreptul la contravaloarea lipsei de folosinţă de care a fost lipsit, în temeiul art. 550 din C. civ., pentru terenul folosit de către apelanta-pârâtă fără niciun titlu.

Deşi aceasta susţine că a încercat să îl concesioneze, formulând cereri către Consiliul Local, aspectul nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său, un terţ neputând folosi, cu titlu gratuit, bunurile altuia decât dacă s-a încheiat o convenţie în acest sens.

De asemenea, apărările referitoare la calitatea de proprietar a unei alte persoane nu au fost reţinute, neexistând nicio dovadă care să nege dreptul de proprietate al UAT Municipiul Motru, care, aşa cum s-a arătat, este înscris în cartea funciară şi este atestat printr-o hotărâre de guvern.

În ceea ce priveşte suma stabilită, cu tiltu de despăgubiri, aceasta a fost calculată pentru tot terenul folosit de către apelanta-pârâtă prin raportare la tarifele stabilite prin Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 de către expertul desemnat de instanţa de fond, act administrativ ce nu a fost anulat şi care, aşa cum s-a arătat, este opozabil societăţii A. S.R.L.

Instanţa de prim control judiciar nu a primit susţinerea, potrivit căreia pentru terenul de 70 mp, ce face obiectul contractului, chiria este cea stabilită de părţi, neputând fi modificată unilateral, printr-o hotărâre a Consiliului Local.

Astfel, Curtea a reţinut că niciun proprietar nu poate fi obligat să menţină într-un contract de închiriere încheiat pe o perioadă mai îndelungată un anumit cuantum al chiriei şi că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 s-a stabilit şi s-a adus la cunoştinţa publică (aspect necontestat) noul nivel al chiriei, persoanele interesate putând opta pentru derularea contractului în noile condiţii sau pentru desfiinţarea acestuia.

Or, în condiţiile în care a continuat să folosească terenul în suprafaţă de 70 mp, apelanta-pârâtă a acceptat noul nivel al chiriei impus de proprietar, astfel că a fost obligată, în mod corect, de către instanţa de fond să plătească o chirie majorată, nefiind vorba despre o plată nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză a proprietarului.

Referitor la faptul că o acţiune promovată împotriva pârâtei, din anul 1998, a fost respinsă, Curtea a arătat că acesta nu constituie un element relevant, atâta timp cât hotărârea judecătorească nu este motivată (neputând fi cunoscute argumentele avute în vedere), iar Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 prin care au fost majorate tarifele de închiriere este ulterioară.

Cu privire la celelalte capete de cerere, s-a constatat că instanţa de fond a dispus doar ridicarea construcţiilor edificate fără autorizaţie. Apelanta-pârâtă a susţinut faptul că a cumpărat în anul 1996 o construcţie nefinalizată, pentru care vânzătorii deţineau autorizaţie din anul 1991 (acte pe care nu a înţeles să le depună la dosar), construcţie pe care, ulterior, a finalizat-o.

În cauză însă, nu s-a pus problema ridicării unei construcţii pentru care există forme legale, ci a celor edificate fără autorizaţie (expertul constatând prezenţa unor construcţii deţinute de societatea pârâtă, a căror suprafaţă este cu mult mai mare decât cea de 70 mp, pentru care s-a încheiat contractul de închiriere), iar apelanta-pârâtă nu a adus critici concrete sentinţei cu privire la aceste capete de cerere.

Împotriva deciziei nr. 11/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16 martie 2020.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie hotărârea instanţei de apel, arătând că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi prin raportare la o stare de fapt şi de drept în neconcordanţă cu realitatea.

Contrar celor reţinute la pagina 8, paragraful 1 din decizia recurată, se poate constata, din analiza concluziilor expertului C. formulate la obiectivele stabilite de instanţă, raportate la planul de amplasament întocmit de acesta, ca parte grafică a raportului de expertiză, că imobilul ce face obiectul cauzei deduse judecăţii (teren 858 mp) nu face parte din terenul în suprafaţă totală de 6622 mp înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Motru.

În acest context, cele reţinute de expert la pct. 5, pagina 2 a raportului de expertiză contravin identificării grafice făcute de expert în planul de amplasament şi situaţiei reale.

Astfel, din analiza comparativă a planului de amplasament întocmit de expert cu extrasul de carte funciară (menţionat ca document care a stat la baza expertizei la acelaşi punct), rezultă, în mod evident, că terenul în suprafaţă de 858 mp nu este inclus în terenul înscris în cartea funciară nr. x, fiind situat la nord de acesta.

Faţă de starea de fapt prezentată, în temeiul art. 247 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca şi excepţie de fond, de ordine publică care poate fi ridicată în calea de atac a recursului, întrucât presupune inexistenţa unei identităţi între persoana titulară al raportului obligaţional (ca izvor al obligaţiei principale ce face obiectul cererii de chemare în judecată) şi cea care este chemată în judecată în prezenta cauză, în calitate de pârât.

Mai mult, raportat la această stare de fapt (potrivit căreia reclamanta face dovada dreptului de proprietate în baza extrasului de carte funciară) coroborată cu concluzia că terenul în suprafaţă de 858 mp este inclus în cel înscris în cartea funciară nr. x, instanţa de judecată a reţinut faptul că reclamanta face dovada dreptului pretins constând în lipsa dreptului de folosinţă.

Art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor C. civ. prevede că:

"(1) Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi".

În atare situaţie, instanţa avea obligaţia de a impune reclamantei să facă dovada dreptului de proprietate în mod valabil, această dovadă justificând însăşi calitatea procesuală activă.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a arătat că expertul a concluzionat în sesnul că "construcţia edificată de pârâtă este pe terenul închiriat 70 mp şi pe domeniul privat conform Hotărârii Consiliului Local nr. 30/1997", iar nu pe un teren cu regimul juridic domeniu public, aşa cum a reţinut, în motivare, instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, la paragraful următor, că suprafaţa de teren de 858 mp (ce face obiectul cauzei) nu face parte din totalul de 1997 mp, de vreme ce constatarea expertului este contrară, în sensul că această suprafaţă de 1997 mp se compune din parcela de 914 mp (identificată ca fiind domeniu public în planul de amplasament din cadrul expertizei), parcela de 225 mp (identificată la sud faţă de cea de 858 mp, fără alte specificaţii privind această parcelă) şi parcela de 858 mp care este folosită de societatea A. S.R.L.

Faţă de aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă consideră că atât raportul de expertiză întocmit de către expertul C., cât şi starea de fapt şi de drept reţinută de instanţa de apel în cadrul motivării conţin informaţii contradictorii.

De asemenea, apreciază că instanţa de apel trebuia să observe aceste neregularităţi şi să dispună, potrivit dispoziţiilor art. 337 din C. proc. civ., lămurirea raportului de expertiză.

Raportat la momentul adoptării şi perioada în care se pretinde că produce efecte hotărârea de consiliu local prin care au fost adoptate noile valori ale chiriilor (sub incidenţa dispoziţiilor noului C. civ.), dar şi la regimul juridic al terenului (domeniu public), în considerarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 866 şi următoarele din C. civ. (2009), instanţa nu putea reţine în sarcina pârâtei un debit constând în chirie pentru suprafaţa folosită.

Potrivit art. 866 din C. civ. (2009) drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt: dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

Aşadar, în cazul apartenenţei unui imobil la domeniul public al Unităţii Administrativ-Teritoriale, acesta nu poate face obiectul unui alt drept real decât cele reglementate la art. 866 şi următoarele din C. civ.

Mai mult, orice Hotărâre a Consiliului Local prin care se stabilesc valori unitare ale chiriilor pentru imobile aflate în domeniul public, indiferent dacă sunt de interes local, judeţean sau naţional, devine caducă.

În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că sunt corecte demersurile sale către Unitatea Administrativ-Teritorială de a concesiona suprafaţa de teren în cauză, demersuri cărora însă administraţia publică locală a refuzat să le dea curs.

S-a învederat Înaltei Curţi şi faptul că instanţa de apel nu a analizat motivele de fapt şi de drept susţinute de către pârâtă în cadrul concluziilor scrise depuse la dosarul curţii de apel, în sensul că nu a procedat, după caz, la reţinerea sau înlăturarea acestora la momentul pronunţării soluţiei.

La pagina 8, paragraful 4 din hotărârea instanţei de apel se reţine că nu poate fi primită susţinerea, potrivit căreia cuantumul chiriei nu poate fi modificat unilateral, proprietarul neputând fi obligat să menţină într-un contract încheiat pe o perioadă mai îndelungată un anumit cuantum al chiriei.

În accepţiunea recurentei-pârâte, acest argument al instanţei de apel este de natura celor care atrag incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind încălcate dispoziţii legale atât cu caracter general, de principiu, din materia obligaţiilor, cât şi dispoziţii exprese, imperative, aplicabile în cauză.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1165 din C. civ. [contractul este izvorul obligaţiilor], art. 1169 din C. civ. [părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora], art. 1170 din C. civ. [părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie], art. 1270 din C. civ. [1. contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. 2. contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege] şi art. 1271 din C. civ. [(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. (2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte].

Raportat la dispoziţiile art. 1250-1253 din C. civ., care reglementează cauzele de nulitate, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că art. 2 din Hotărârea Consiliului Local nr. 11/1998 (potrivit căruia "Orice altă formă de contract pentru închirierea terenurilor şi spaţiilor comerciale folosite, în afara celor adoptate prin prezenta sunt nule") încalcă, de asemenea, dispoziţiile legale în materia obligaţiilor izvorâte între părţi în temeiul contractului încheiat între acestea (contract închiriere).

Mai mult, a precizat că este vorba despre situaţia unei impreviziuni care trebuia să fie invocată de către reclamantă şi care fundamentează un alt instrument juridic decât cel din prezenta cauză.

În acest sens, s-a arătat că reclamanta putea să solicite, în considerarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1271 alin. (2) din C. civ., fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.

Invocând Hotărârea Consiliului Local nr. 11/1998 şi Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 (care, în opinia recurentei-pârâte, au fost emise cu nesocotirea dispoziţiilor legale arătate mai sus, ca norme de drept material), reclamanta invocă, în fapt, o impreviziune (în sensul că se evocă, ca stare de fapt, un dezavantaj vădit pentru reclamantă în executarea contractului de închiriere, privind cuantumul chiriei apreciat de către aceasta ca fiind redus), dar solicită o altă soluţie din materia impreviziunii decât cele adoptate de legiuitor.

La pagina 8, paragraful 1 din hotărârea instanţei de apel se reţine că terenul ce face obiectul cauzei "face parte din domeniul public conform Hotărârii de Guvern nr. 973/2002 şi este înscris în CF x", fiind depus la dosar extras din Monitorul Oficial nr. 668 bis/09.09.2002 în care la pagina 39 (122) din actul normativ, la poziţia 282 apare inventariat Parcul Central în suprafaţă de 6531 mp (suprafaţa din acte a imobilului înscris în cartea funciară nr. x) care se învecinează la nord cu domeniul privat.

S-a reiterat faptul că în partea de nord a acestui imobil se află terenul în suprafaţă de 858 mp folosit de societatea pârâtă A. S.R.L.

Prin urmare, din acest document rezultă o altă stare de drept (referitor la regimul juridic al terenului) decât cea reţinută de instanţa de apel.

În considerarea acestor argumente, pretenţia formulată prin acţiunea introductivă constând în pretinsa obligaţie de plată a chiriei pentru o suprafaţă de teren ce face parte din domeniul public al Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Motru este lipsită de fundament şi de temei legal, astfel că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

S-a mai arătat că instanţa trebuia să procedeze la analiza temeiniciei cererii de chemare în judecată cu privire la creanţa solicitată prin raportare la doua aspecte esenţiale:

1. Izvorul creanţei solicitate de către reclamanţi;

2. Dovada dreptului de proprietatate asupra imobilului în cauză care justifică acest drept de creanţă şi legitimează calitatea procesuală activă a reclamanţilor (calitate care ar fi trebuit să fie verificată de către instanţă);

Recurenta-pârâtă a menţionat faptul că modificarea oricăreia dintre clauzele contractuale stabilite de părţi, de comun acord, nu se poate face decât printr-un act bilateral încheiat între aceleaşi părţi sau succesorii acestora, iar, pe de altă parte, Hotărârea Consiliului Local nr. 23/26.04.2001, prin care reclamanta pretinde că s-ar fi modificat, în mod legal, valoarea chiriei stabilite prin contractul de închiriere, nu poate produce efecte pentru trecut, astfel cum se reţine în sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj.

Pe cale de consecinţă, creanţa solicitată prin cererea de chemare în judecata nu este fundamentată pe un act valabil încheiat între părţi, prin care acestea să fi convenit asupra cuantumului chiriei, ci a fost stabilită, în mod unilateral, de către reclamantă prin Hotărârea Consiliului Local.

Referitor la dovada dreptului de proprietatate asupra imobilului în cauză care justifică dreptul de creanţă, având în vedere data adoptării celor două hotărâri de consiliu local (H.C.L. nr. 23/26.04.2001 şi H.C.L. nr. 115/30.10.2014) recurenta-pârâtă a menţionat că la momentul la care s-a stabilit noul cuantum al chiriilor (26.04.2001) Unitatea Administrativ-Teritorială nu avea nici măcar adoptată hotărârea prin care a inventariat terenul respectiv ca fiind domeniul public.

În plus, s-a învederat că Hotărârea Consiliului Local nu respectă condiţiile prevăzute la art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, în sensul că, ulterior adoptării H.C.L., inventarul astfel însuşit trebuia centralizat de către Consiliul Judeţean şi, mai apoi, trimis Guvernului României pentru ca, printr-o hotărâre emisă de către Guvernul României, să se ateste apartenenţa bunului la domeniul public de interes local.

Aceste dispoziţii legale au fost preluate, în mod similar, în cuprinsul noului act normativ, respectiv O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere din acţiunea introductivă, recurenta-pârâtă a precizat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 în cazul construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire, constructorul acestora poate solicita, în condiţiile legii, intrarea în legalitate şi emiterea unei autorizaţii de construire pentru acestea.

Mai mult, Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare prevede că şi construcţiile edificate fără autorizaţie de construire pot fi înscrise în evidenţele de cadastru şi carte funciară, în temeiul documentelor prevăzute de această lege.

În fine, s-a învederat Înaltei Curţi faptul că instanţa de apel s-a raportat, în mod greşit, la reaua-credinţă a pârâtei, argumentând că aceasta nu a dat curs invitaţiei de renegociere a contractului de închiriere (în acest scop, reclamanţii având la dispoziţie ca instrument juridic acţiunea prevăzută la art. 1271 din C. civ.) pentru 2 motive:

- însăşi reclamanţii sunt de rea-credinţă în condiţiile în care au stat în pasivitate până la data controlului efectuat la aparatul administraţiei publice locale de către Curtea de Conturi, acesta fiind de altfel momentul la care aceştia au promovat cererea de chemare în judecată;

- pârâta a efectuat demersuri la autoritatea publică locală pentru concesionarea suprafeţei de teren, aceasta fiind soluţia juridică corectă raportat la argumentele referitoare la dezmembrămintele dreptului de proprietate aferente proprietăţii publice reglementate de C. civ.);

Pentru toate aceste motive, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi Instituţia Primarului Municipiului Motru şi Consiliul Local Motru au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. prin administrator B., stabilindu-se termen la data de 25 februarie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, dată la care s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei S.C. A. S.R.L., invocată în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Calitatea procesuală este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Această identitate trebuie să se materializeze prin echivalenţa dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului, respectiv pârâtul şi cel obligat la respectarea dreptului.

În speţa de faţă, reclamanţii Municipiul Motru şi Consiliul Local Motru au solicitat obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului produs prin ocuparea abuzivă a terenului în suprafaţă de 858 mp ce aparţine domeniului public al municipiului, obligarea la ridicarea construcţiilor edificate nelegal pe acest teren sau autorizarea reclamanţilor să le ridice, pe cheltuiala pârâtei.

Cererea a fost modificată de reclamanţi, sub aspectul cuantumului prejudiciului şi a perioadei pentru care se solicită, iar, prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, s-a admis acţiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 669.145,29 RON, reprezentând chirie pentru suprafaţa ocupată abuziv în perioada noiembrie 2011 - iunie 2017.

Argumentele prezentate de către recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocate în recurs, tind la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, solicitare incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, limitată doar la aspecte de legalitate. Mai exact, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că din analiza comparativă a planului de amplasament întocmit de expert cu extrasul de carte funciară (menţionat ca document care a stat la baza expertizei la acelaşi punct), rezultă că terenul în suprafaţă de 858 mp nu este inclus în terenul înscris în cartea funciară nr. x, fiind situat la nord de acesta.

Pe fondul recursului, Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, faptul că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă aplicare greşită a legii, recurenta-pârâtă solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Motivul de nelegalitate invocat de către recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta susţinând că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1165, art. 1169, art. 1170, art. 1270 şi art. 1271 din C. civ.

Acest motiv de recurs sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă nu este fondat.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei-pârâte faptul că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulţumire a recurentei legată de soluţia atacată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză face trimitere la probele administrate în fazele procesuale anterioare, susţinând, fără temei, faptul că atât raportul de expertiză întocmit de către expertul C., cât şi starea de fapt şi de drept reţinută de instanţa de apel în cadrul motivării conţin informaţii contradictorii, în încercarea de a demonstra faptul că nu s-a stabilit că suprafaţa de 858 mp face parte din domeniul public al Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Motru.

Instanţa de apel a constatat, în mod corect, că terenul în litigiu face parte din domeniul public al Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Motru, aşa cum rezultă din constatările expertului topo menţionate în raportul de expertiză dispus de către instanţa de fond, nefiind astfel inclus în suprafaţa de 1997 mp la care apelanta-pârâtă a făcut referire, iar hotărârile Consiliului Local Motru prin care s-a stabilit un alt nivel al chiriei sunt opozabile pârâtei S.C. A. S.R.L.

Totodată, s-a reţinut, cu justeţe, că dreptul de proprietate al Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Motru a fost dovedit şi că aceasta, în calitate de proprietar, are dreptul la contravaloarea lipsei de folosinţă de care a fost lipsită, în temeiul art. 550 din C. civ., pentru terenul utilizat de către societatea pârâtă, fără niciun titlu.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă hotărârii instanţei de apel sunt nefondate şi că soluţia pronunţată este corectă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B. împotriva deciziei nr. 11/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.