RCA insurance late-payment penalties: starting date for moral damages penalties when liability established by final court judgment

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată la data de 29 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. şi intervenientul forţat E. au formulat cerere de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor următoarele sume de bani: Creanţa principală: despăgubiri materiale şi daune morale pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a decesului tatălui acestora F. în accidentul rutier din 07.10.2014, în cuantum de: daune materiale - total: A. - 2.880 RON; B. - 5.667,68 RON; C. - 2.621,66 RON, din care: pentru repararea prejudiciului material suferit până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire: A. - 1.000 RON; B. - 2.991,98 RON; C. - 851,16 RON; pentru repararea prejudiciului material suferit după data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire până în prezent: A. - 1.880 RON; B. - 2.685,7 RON; C. - 1.770,5 RON; daune morale: A. - suma de 100.000 Euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii; B. - suma de 100.000 Euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii; C. - suma de 100.000 Euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii; penalităţi de întârziere de 0,2%/zi aplicate la sumele indicate în cererea de despăgubire şi reiterate în cererea de chemare în judecată (despăgubiri materiale şi daune morale pentru prejudiciile suferite până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire), de la data de 11.06.2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună) până la plata efectivă a creanţei principale - conform art. 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011; Dobânda legală penalizatoare aplicată la sumele de: 1.880 RON pentru A.; 2.685,7 RON pentru B.; 1,770,5 RON pentru C. (despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit după expedierea către pârâtă a cererii de despăgubire) de la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a creanţelor principale - conform art. 1 alin. (3), art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 actualizată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 303/2017 din 14 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. şi intervenientul forţat E.; pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 2.880 RON, reclamantei B. suma de 5.667,68 RON şi reclamantei C. suma de 2.621,66 RON, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală de la data înregistrării acţiunii civile la instanţă şi până la data plăţii efective; totodată, pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească reclamanţilor câte 25.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; s-a respins capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de la 11.06.2015 până la data plăţii efective; pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 5.250 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât pârâta D. S.A., cât şi reclamanţii A., B. şi C..

Prin decizia civilă nr. 686/2017 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, apelul declarat de D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 303 din 14.06.2017, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în dosarul nr. x/2015; s-a admis, în parte, apelul formulat de A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 303 din 14 iunie 2017 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că:

- pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească fiecăruia dintre reclamanţi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 11.06.2015 şi până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de 25.000 Euro acordate, respectiv asupra daunelor materiale acordate reclamanţilor astfel: 1.000 RON F., 2.991,98 RON B. şi 851,16 RON C.;

- pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă;

- s-au menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate;

- apelanta-pârâtă D. S.A. a fost obligată să plătească apelanţilor suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; s-a admis recursul declarat de pârâta D. S.A. prin mandatar G. împotriva aceleiaşi decizii, s-a casat, în parte, decizia în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel pe acest aspect; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a reţinut următoarele:

Prin recursul principal declarat în cauză, recurenta-pârâtă D. S.A. a criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%, începând cu ziua următoare expirării termenului de 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă notificării reclamanţilor, susţinând că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 aplicabil în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, într-o primă critică, pârâta a arătat că instanţa a reţinut, în mod greşit, că nu ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 36 lit. a) şi lit. b) din ordinul anterior menţionat în condiţiile în care acest text de lege nu o obligă să admită solicitarea reclamanţilor, ci îi permite şi să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.

Autoarea căii de atac a apreciat că a respectat obligaţia legală, întrucât, în termenul legal de 3 luni, a comunicat reclamanţilor motivele refuzului de plată ce decurgeau din faptul că a considerat necesară completarea dosarului cu documente de la autorităţi din care să rezulte vinovăţia penală a conducătorului auto, urmând ca, după completarea dosarului, să fie transmisă poziţia cu privire la cererea de despăgubire.

În plus, pârâta a considerat că instanţa a reţinut greşit reaua sa credinţă în condiţiile în care nu a solicitat reclamanţilor depunerea de înscrisuri referitoare la derularea litigiului penal, purtând singură o corespondenţă în acest sens cu autoritatea publică.

Critica recurentei-pârâte a fost găsită întemeiată.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere, considerând că reclamanţii au depus dovada răspunderii asiguratului în producerea riscului acoperit, odată cu avizarea de daună, aceasta fiind Ordonanţa procurorului din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, astfel că pârâta este în culpă pentru refuzul nejustificat de a plăti aceste daune.

Invocând art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitor la cazurile în care despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, instanţa de apel a reţinut că, încă de la momentul formulării cererii de plată a despăgubirii, existau documente întocmite de organele de cercetare penală din care rezulta existenţa unor indicii serioase cu privire la culpa asiguratului, existând şi angajamentul scris al persoanelor prejudiciate prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale. A considerat refuzul pârâtei apelante de plată a despăgubirilor vădit lipsit de temei, deoarece derularea unor cercetări penale în sine nu este de natură să împiedice plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat (lit. a); fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire (lit. b).

Potrivit art. 46 pct. 3 din ordin, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă, deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau, din actele încheiate de autorităţile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs, în ambele cazuri fiind necesar ca persoana prejudiciată să îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia.

Neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor prevăzute de art. 36 din ordin sau o îndeplinirea defectuoasă atrage obligarea acestuia la penalităţi, potrivit art. 37 din ordin.

Înalta Curte a constatat că asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia alternativă prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. b) din ordin, comunicând reclamanţilor, nu un refuz de plată a despăgubirilor, ci necesitatea de a se completa documentaţia dosarului de daună cu înscrisuri din care să rezulte vinovăţia şoferului asigurat, având în vedere că, la acel moment, cercetarea penală era în plină desfăşurare, urmând a fi administrate probe pentru aflarea împrejurărilor şi dinamicii producerii accidentului, inclusiv printr-o probă cu expertiză tehnică de specialitate.

Instanţa de apel a înlăturat această apărare a pârâtei, reţinând că Ordonanţa din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, ataşată avizării de daună, probează indicii serioase cu privire la culpa asiguratului.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă nu a precizat care sunt acele indicii serioase care să conducă la identificarea elementelor pe care art. 46 le solicită ca premisă pentru o înţelegere amiabilă (răspunderea civilă, prejudiciile cauzate, vinovăţia penală), astfel că Înalta Curte a reţinut ca pertinentă apărarea recurentei-pârâte în sensul că ordonanţa oferă doar elemente de stabilire a laturii obiective a infracţiunii, nefiind suficient pentru stabilirea existenţei unui risc acoperit de asigurare.

În plus, s-a reţinut că pârâta a efectuat demersuri proprii în faţa autorităţilor competente ce instrumentau dosarul penal în vederea identificării elementelor prevăzute de lege în baza cărora devenea posibilă formularea unei oferte pe cale amiabilă.

Deşi instanţa de apel a reţinut reaua-credinţă a asigurătorului, care ar fi refuzat nejustificat înţelegerea amiabilă în ultima zi a termenului de 3 luni, 10 iunie 2015, Înalta Curte a apreciat că o astfel de conduită este justificată prin aceea că, la data respectivă, în dosarul penal lucrările nu fuseseră finalizate, asigurătorul interesându-se constant de probele ce urmau să stabilească vinovăţia persoanei asigurate. Considerând că înscrisul anexat avizării de daună nu oferă suficiente indicii cu privire la vinovăţie şi prejudiciu, pârâta era îndreptăţită a efectua verificări suplimentare, simpla declaraţie de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.

Chiar cu ocazia judecăţii în fond a litigiului, instanţa a apreciat că dosarul civil nu poate fi soluţionat, dispunând suspendarea acestuia, până la soluţionarea cauzei penale.

În acest caz, nu poate fi reţinută reaua-credinţă a asigurătorului.

Prin cea de-a doua critică formulată, asigurătorul a susţinut faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte în maxim 10 zile de la data primirii hotărârii definitive ce consemnează suma la care asigurătorul este obligat, considerând că prejudiciul moral nu se poate stabili, în lipsa unui criteriu legal, exclusiv pe baza unor acte de stare civilă ci, prin administrarea unor probe în faţa instanţei, astfel că nu poate fi considerat în culpă pentru neacordarea lor decât în a 11-a zi după comunicarea hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte a constatat că este fondată această critică.

Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabileşte pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, cum sunt principiile echităţii, nevoii sociale, îmbogăţirii fără just temei, evaluându-se consecinţele negative şi intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, emoţională şi socială a părţii, la nivel subiectiv.

Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autorităţile publice, pentru stabilirea existenţei şi tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicţională, în cadrul căreia să se stabilească o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părţile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor.

Este adevărat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordin, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalităţi, începe să curgă de la data la care s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, însă în privinţa daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult într-o situaţie ca cea dedusă judecăţii, în care s-a dovedit că diferenţa considerabilă dintre pretenţiile reclamanţilor (100.000 de euro) şi oferta asigurătorului, înaintată după rămânerea definitivă a hotărârii penale, de 80.000 RON pentru fiecare reclamant, era de natură a înlătura speranţa unei înţelegeri amiabile. Într-o astfel de situaţie, este incidentă teza a II-a a acestui articol, termenul curgând de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligată să o plătească, cu titlu de despăgubiri.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a criticat şi interpretarea de către instanţa de apel a art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordin, considerând că, în situaţia existenţei unui dosar penal, nu este suficient ca persoanele păgubite să-şi ia angajamentul de restituire în tot sau în parte a despăgubirilor pentru ca obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirilor să ia naştere, fără existenţa documentelor doveditoare la care art. 46 pct. 3 lit. b) face trimitere.

Cum concluzia instanţei de apel, în sensul că Ordonanţa din data de 22 ianuarie 2015 îndeplineşte prima condiţie prevăzută de art. 46 pct. 3 lit. b), este greşită, după cum s-a arătat anterior, actul procesual respectiv neavând semnificaţia conferită de textul de lege menţionat, nu se poate considera că la momentul expirării termenului de 3 luni de la data avizării de daună, erau îndeplinite condiţiile pentru stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, simpla declaraţie de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul pârâtei, a casat, în parte, decizia în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral.

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea conţine motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar, pe de altă parte, a înlăturat hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare depuse de către reclamanţi, pe motiv că practica judiciară nu constituie izvor de drept, deşi avea obligaţia de a motiva care sunt considerentele pentru care apreciază că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze comparabile nu pot constitui repere pentru aprecierea daunelor morale.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel a menţionat, citând decizia penală nr. 2617/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, drept criteriu de cuantificare a daunelor morale, suferinţele susceptibil în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta săvârşită, pe care nu l-a aplicat, reţinând în schimb că reclamanţii sunt persoane majore, independente din punct de vedere financiar, aspect ce nu are nimic de a face cu intensitatea şi persistenţa în timp a suferinţelor reclamanţilor cauzate de decesul tatălui lor în accidentul rutier şi nici cu principiul reparării integrale a prejudiciului moral suferit.

Înalta Curte a apreciat această critică ca fiind nefondată, întrucât a constatat că instanţa de apel a făcut referire la jurisprudenţa depusă de ambele părţi la dosar, conferindu-i un caracter orientativ, în condiţiile în care, nefiind izvor de drept, nu există obligarea preluării ei necondiţionate. Aceasta se poate valorifica în măsura care este compatibilă cu economia fiecărei cauze concrete deduse judecăţii. Prin urmare, nu se poate aprecia că instanţa de apel nu s-a pronunţat sau că s-a contrazis atunci când a făcut referire la practica judiciară depusă la dosar.

Acelaşi aspect s-a criticat şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel susţinând că respingerea cererii de majorare a daunelor morale s-a realizat cu încălcarea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi că hotărârile judecătoreşti invocate, cu titlu de jurisprudenţă, permiteau analizarea comparativă a situaţiilor care au condus la acordarea daunelor morale într-un anumit cuantum cu situaţia reclamanţilor.

Nu se poate reţine încălcarea acestei dispoziţii legale, întrucât instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamanţilor, iar aceştia nu au combătut aceste considerente, indicând, în mod concret, o situaţie similară, în care daunele morale ar fi fost acordate într-un cuantum substanţial majorat.

Recurenţii-reclamanţi au criticat, de asemenea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., diminuarea de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă de la 5.240 RON la 1.500 RON, considerând că, raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să aibă în vedere conduita abuzivă a pârâtei şi cuantumul pretenţiilor admise, nu doar cuantumul despăgubirilor materiale şi daunelor morale, ci şi penalităţile de întârziere şi dobânda legală.

Critica reclamanţilor nu a fost primită.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a motivat corespunzător reducerea cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă, indicând criteriul legal aplicabil, respectiv proporţionalitatea admiterii acţiunii, conform art. 453 din C. proc. civ., dar şi în ce proporţie operează această reducere. Modalitatea în care a aplicat procentul de reducere nu mai reprezintă un aspect de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii recurate, ce nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată în apel, diminuate proporţional cu cererile reclamanţilor admise în apel.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, în baza art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 574/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 303 din 14.06.2017 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească fiecăruia dintre reclamanţii A., B. şi C., penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive cu privire la daunele morale şi până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de câte 25.000 de euro acordate fiecăruia dintre reclamanţi.

În argumentarea acestei decizii, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea unui apel, în rejudecare, este obligată să aplice normele legale incidente în cauză, în modalitatea trasată de către instanţa de control judiciar prin decizia de casare, în condiţiile în care dezlegarea dată asupra problemei de drept supuse dezbaterii în calea de atac a recursului se impune instanţei de apel, în rejudecare.

Cu alte cuvinte, problemele de drept tranşate în calea de atac a recursului nu pot fi repuse în dezbatere cu ocazia reluării judecăţii în apel, iar statuările instanţei de recurs se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se şi instanţei inferioare în grad care rejudecă apelul.

Pornind de la această premisă, Curtea a reţinut că susţinerile apelanţilor-reclamanţi, cu ocazia rejudecării apelului, în sensul că se impune a fi analizată conduita pârâtei în gestionarea dosarului de daună şi în ceea ce priveşte momentul la care a răspuns cererii de despăgubire, întrucât, în realitate, pârâta nu şi-a îndeplinit niciuna din cele două obligaţii alternative prescrise de art. 36 alin. (1) în termenul legal de 3 luni de la avizarea daunei ori că se impune a se stabili data la care societatea de asigurare deţinea toate informaţiile necesare pentru determinarea culpei asiguratului şi cuantificarea daunelor morale, nu pot fi examinate pe fond, de vreme ce dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. interzic efectuarea unei asemenea analize cu ocazia rejudecării căii de atac, analiză care ar contraveni modalităţii de aplicare a prevederilor art. 37 raportat la art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, stabilite de instanţa de recurs prin decizia de casare.

Contrar celor afirmate de către reprezentantul convenţional al apelanţilor-reclamanţi, în sensul că instanţa de apel este învestită cu rejudecarea apelului şi că această rejudecare nu poate fi limitată la aplicarea automată a deciziei instanţei supreme, Curtea de Apel Cluj a constatat că, dimpotrivă, rejudecarea apelului este strict circumscrisă limitelor stabilite prin decizia de casare, iar modul de aplicare a normelor legale incidente s-a stabilit, prin această decizie, cu autoritate de lucru judecat.

De altfel, prevederile art. 501 alin. (1) constituie un corolar firesc al dispoziţiilor art. 497 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată, în principiu, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Referitor la întinderea obligaţiei de rejudecare a cauzei, raportat la limita casării, Curtea a observat faptul că prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a admis recursul societăţii de asigurare, dispunându-se casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pe acest aspect. Dispozitivul deciziei nu face diferenţiere între pretenţiile referitoare la penalităţile de întârziere aferente daunelor morale şi cele referitoare la penalităţile de întârziere aferente despăgubirilor materiale.

Examinarea considerentelor deciziei a fost apreciată drept necesară, în condiţiile în care părţile au avut opinii divergente sub aspectul întinderii casării, apelanţii-reclamanţi afirmând că acea casare a vizat exclusiv penalităţile de întârziere aferente daunelor morale, iar intimata-pârâtă a susţinut faptul că a vizat atât penalităţile aferente daunelor morale, cât şi penalităţile aferente despăgubirilor materiale.

Curtea de Apel Cluj a constatat că instanţa supremă a reţinut, prin decizia de casare, motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care au fost validate două critici de nelegalitate.

Dacă prima critică de nelegalitate privea nediferenţiat ambele categorii de despăgubiri, cea de-a doua critică viza, în mod exclusiv, penalităţile de întârziere aferente daunelor morale, raportat la modul de cuantificare al acestora.

Or, după validarea celor două critici de nelegalitate, concluzia la care a ajuns instanţa supremă a fost aceea că se impune admiterea recursului, iar, în considerentele deciziei s-a menţionat, textual:

"pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa, în parte, decizia în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral".

În baza acestor considerente, Curtea de Apel Cluj a constatat că admiterea recursului şi casarea consecutivă au vizat, în mod exclusiv, pretenţia referitoare la penalităţile de întârziere aferente despăgubirilor morale, iar rejudecarea apelului se impune a se realiza în aceste limite.

Împotriva deciziei civile nr. 574/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 9 decembrie 2019.

În cuprinsul recursului formulat, recurenţii-reclamanţi au arătat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Au susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva faptului că lipseşte motivarea instanţei de apel referitoare la soluţia pronunţată privind penalităţile de întârziere aplicate asupra daunelor materiale şi penalităţile de întârziere aferente daunelor morale, raportat la motivele de fapt şi de drept invocate în rejudecare, precum şi la probele administrate.

Interpretând decizia de casare, Curtea de Apel Cluj a apreciat că admiterea recursului şi casarea consecutivă au vizat, în mod exclusiv, pretenţia referitoare la penalităţile de întârziere aferente despăgubirilor morale, iar rejudecarea apelului se impunea a se realiza în aceste limite.

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că nu a fost admis recursul intimatei-pârâte D. S.A. în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aplicate asupra despăgubirilor materiale acordate reclamanţilor (1.000 RON pentru F., 2.991,98 RON pentru B. şi 851,16 RON pentru C.) şi că nu a fost casată decizia civilă nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj sub acest aspect.

Cu toate acestea, rejudecând apelul în aceste limite, în dispozitiv, Curtea de Apel Cluj a lăsat practic nesoluţionat apelul în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aplicate asupra despăgubirilor materiale indicate la punctul I.1. A.

Or, nepronunţarea asupra unui capăt de cerere sau motiv de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, prin încălcarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia atacată nu cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, care să constituie temeiul considerentelor pentru soluţia pronunţată. Totodată, au menţionat că se fundamentează exclusiv pe dezlegările de drept date de instanţa de casare, dar care s-au raportat la o altă ipoteză factuală decât cea dovedită în rejudecare şi care este străină de situaţia de fapt reală şi obiectivă existentă în cauză.

Sub acest aspect, au precizat că situaţia de fapt reţinută în primul ciclu procesual nu exprimă adevărul în cauză şi a constat în aceea că intimata - asigurător RCA - şi-a îndeplinit obligaţia în interiorul termenului maxim legal de 3 luni, în sensul că a răspuns recurenţilor în ultima zi a acestui termen.

S-a învederat că pe baza situaţiei de fapt reţinute eronat de instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat exclusiv asupra modului corespunzător sau defectuos al îndeplinirii obligaţiei de soluţionare a cererii de despăgubire în interiorul termenului, nu şi asupra neîndeplinirii în termenul maxim prevăzut de lege a acestei obligaţii de a face.

Or, reţinând o situaţie de fapt eronată, instanţa de casare a admis recursul declarat de intimata D. S.A. împotriva deciziei nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj şi a dispus casarea, în parte, a acesteia în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pe acest aspect.

Recurenţii-reclamanţi au relevat faptul că instanţa de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat probleme de drept raportat la această situaţie de fapt, reţinută eronat de instanţa de fond şi de cea de prim control judiciar, însă în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, reclamanţii au făcut precizări cu privire la situaţia reală de fapt, raportată la pretenţiile formulate.

Astfel, în rejudecare, s-a dovedit faptul că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit la scadenţă obligaţia legală de a face, respectiv că în termenul maxim legal de 3 luni nu a soluţionat deloc cererea de despăgubire, nici nu a formulat o ofertă de despăgubire, nici nu a dat un răspuns motivat de respingere a pretenţiilor de despăgubire sau de ce se află în imposibilitatea de a face o ofertă de despăgubire, aşa cum prevede contractul forţat de asigurare RCA şi normele legale care îl guvernează, respectiv art. 36 alin. (1) lit. a) şi b) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel nu are dreptul de a refuza să constate o situaţie de fapt dovedită prin probele pe care le-a admis şi nici să ignore această situaţie la pronunţarea hotărârii, având în vedere obligaţiile care îi incumbă, raportat la prevederile art. 22 din C. proc. civ.

Au mai susţinut faptul că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pe baza unei situaţii de fapt care s-a dovedit că a fost stabilită incorect în primul ciclu procesual, pentru motivul că, în rejudecare, instanţa de apel ar fi obligată să ignore situaţia de fapt reală, dovedită, reprezintă o încălcare gravă a obligaţiei judecătorului de a afla adevărul prin toate mijloacele legale şi de a hotârî în conformitate cu acesta.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au apreciat că legea consacră caracterul obligatoriu al hotărârii pronunţate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluţionate, nu şi asupra celor de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă putere deplină de apreciere instanţei care judecă fondul după casare.

Astfel, au menţionat că singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul, după casare, este aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate.

S-a arătat că instanţa de apel nu a procedat la un examen propriu al pricinii, deşi avea puterea şi obligaţia să o facă, în virtutea rolului activ în aflarea adevărului, reglementat de dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au considerat că în decizia atacată nu se regăseşte nici situaţia de fapt relevată şi dovedită prin probele administrate în rejudecare, nu se regăsesc nici considerentele proprii ale instanţei de apel care să arate că aceasta a fost interesată de aflarea adevărului în cauză şi că a pronunţat hotărârea pe baza convingerii sale, formată pe baza probelor, astfel încât soluţia să fie temeinică şi legală, dincolo de orice îndoială obiectivă şi rezonabilă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au invocat următoarele aspecte:

A. Neaplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt - art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) şi b) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011;

Prin decizia atacată, instanţa de apel a obligat pârâta la plata de penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea la scadenţă a unei obligaţii pecuniare, respectiv a obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite, cu titlu de daune morale, prin hotărâre judecătorească.

Or, prin aceasta, instanţa de apel nu a dat ce s-a cerut, având în vedere că solicitarea reclamanţilor se referea la penalităţi de întârziere aplicabile pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a face prevăzute de art. 36 alin. (1).

Astfel, s-a arătat că reclamanţii nu au solicitat penalităţi de întârziere pentru că o sumă de bani nu le-a fost plătită la scadenţă, respectiv pentru neîndeplinirea de către intimată a vreunei obligaţii de plată a despăgubirii într-un anumit termen, care este o obligaţie de a da, ci au cerut penalităţi de întârziere pentru neexecutarea în termenul legal imperativ a unei obligaţii de a face, aceea prevăzută de art. 36 alin. (1), de a răspunde la cererea de despăgubire cu care a fost învestită, în termenul impus de lege printr-o normă imperativă.

Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că în cadrul procedurii de despăgubire a prejudiciilor prevăzute de legiuitor şi aplicate contractului de asigurare RCA, inexistenţa vreunui răspuns la cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni, atrage sancţiunea penalităţilor şi închide această procedură nejurisdicţională.

În acest context, intimata-pârâtă nu poate invoca niciun motiv întemeiat pentru care nu a răspuns cererii de despăgubire în termenul legal, deoarece legiuitorul a prevăzut că asigurătorul RCA este obligat să dea un răspuns cererii de despăgubire adresate în termenul de 3 luni, oferindu-i două alternative care acoperă toate situaţiile posibile: fie să prezinte o ofertă de despăgubire, fie să dea un răspuns prin care să justifice pentru ce nu poate face o astfel de ofertă.

B. Aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt - art. 37 raportat la art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011;

Decizia atacată este nelegală, întrucât penalităţile de întârziere sunt acordate în baza art. 37 prin raportare la art. 36 alin. (5) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14.2011, teza a II-a, deşi penalităţile solicitate de către reclamanţi se întemeiază pe prevederile art. 37 coroborate cu cele ale art. 36 alin. (1) şi art. 38 alin. (2), fiind invocată nesoluţionarea de către societatea pârâtă a cererii de despăgubire printr-un răspuns favorabil sau defavorabil în termenul legal de 3 luni, nu pentru neîndeplinirea unor obligaţii băneşti.

C. Lipsa precizării privind ipoteza la care se aplică norma juridică din art. 37;

Instanţa de apel a decis "obligarea pârâtei S.C. D. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanţi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive cu privire la daunele morale şi până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de 25.000 euro acordate fiecăruia dintre reclamanţi, în conformitate cu prevederile art. 37 raportat la art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011", fără să specifice la care dintre ipotezele descrise în cele 8 alineate ale art. 36 se referă.

D. Textul de lege corespunzător situaţiei de fapt a fost omis, nefiindu-i dată nicio interpretare;

Din analiza tuturor textelor de lege menţionate, rezultă fără niciun dubiu că textele de lege aplicabile situaţiei de fapt invocate de reclamanţi şi dovedite prin probele administrate, care atrag obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere sunt cele din art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) coroborat cu art. 35 şi art. 38 din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Soluţionarea cererii de despăgubire de către asigurătorul RCA în termenul legal nu se referă la "despăgubirea se plăteşte în termen ..." sau la obligaţia de plată a despăgubirii într-un anumit termen, aşa cum greşit a considerat instanţa de apel.

Atât instanţa de casare din primul ciclu procesual, cât şi instanţa de apel, în rejudecare, s-au pronunţat, exclusiv, pe teza a II-a a articolului 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, nu şi asupra tezei I a articolului 37 raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) şi b), respectiv la situaţia neîndeplinirii totale a obligaţiei de face a asigurătorului, constând în trimiterea unui răspuns la cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni.

E. Tratamentul legal diferit în privinţa penalităţilor aplicabile despăgubirilor materiale faţă de cele aplicabile daunelor morale, precum şi celorlalte accesorii;

Curtea de Apel Cluj a considerat că limitele casării şi ale rejudecării, stabilite prin decizia de casare, impun ca apelul să fie rejudecat doar în ceea ce priveşte penalităţile aplicate asupra daunelor morale.

În opinia recurenţilor, această tratare diferenţiată a penalităţilor şi altor accesorii aplicabile despăgubirilor materiale, faţă de cele aplicabile asupra daunelor materiale nu are niciun suport legal.

Obligarea asigurătorului RCA la plata penalităţilor de întârziere, conform art. 37 din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, se întemeiază pe constatarea că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale în termenul legal sau şi le-a îndeplinit defectuos, fără ca normele în vigoare să facă vreo deosebire în ceea ce priveşte despăgubirile materiale şi daunele morale.

În cazul de faţă, lipsa oricărui răspuns din partea asigurătorului la cererea de despăgubire, în termenul maxim de 3 luni stabilit de lege, trebuia să conducă la obligarea acestuia la plata penalităţilor de întârziere aplicabile, atât asupra despăgubirilor materiale, cât şi asupra daunelor morale.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au apreciat că nu există nicio justificare legală pentru a considera îndreptăţită cererea de obligare a asigurătorului RCA la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra unor pretenţii (despăgubiri materiale), care au fost solicitate doar prin cererea de chemare în judecată (pentru prejudiciul produs ulterior expedierii cererii de despăgubire), de la data înregistrării acesteia, dar şi de a considera, în acelaşi timp, că asigurătorul RCA poate fi obligat la plata unor accesorii la daunele morale solicitate chiar prin cererea de despăgubire, la care pârâta nu a răspuns în termenul legal, numai începând cu a 11-a zi după ce i se comunică hotărârea judecătorească definitivă prin care este stabilit cuantumul acestora.

Pentru aceste argumente, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea apelului, cu consecinţa admiterii apelului reclamanţilor în totalitate, iar pârâta D. S.A. să fie obligată să plătească fiecăruia dintre reclamanţi penalităţi de 0,2%/zi de întârziere, de la data de 11 iunie 2015 şi până la plata efectivă a creanţelor principale, aplicate asupra sumelor acordate cu titlu de daune morale în cuantum de câte 25.000 euro pentru fiecare recurent, respectiv asupra daunelor materiale acordate: 1.000 RON pentru A., 2.991,98 RON pentru B. şi 851,16 RON pentru C..

În finalul cererii de recurs recurenţii-reclamanţi au solicitat, în temeiul art. 267 TFUE, sesizarea CJUE pentru a pronunţa o decizie preliminară, prin care să răspundă la următoarea întrebare:

"Dacă art. 22, art. 27, art. 40 şi art. 41 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, coroborate, trebuie interpretate în sensul că dacă asigurătorul RCA nu a dat nici un răspuns la cererea de despăgubire în termen de 3 luni, acesta trebuie obligat la plata în favoarea părţii prejudiciate a unor accesorii (dobânzi sau penalităţi) calculate în funcţie de valoarea despăgubirii acordate părţii prejudiciate prin hotărâre judecătorească şi aplicabile de la data împlinirii termenului legal de 3 luni de la înregistrarea cererii de despăgubire?"

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 1 octombrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C., stabilindu-se termen la data de 10 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 10 decembrie 2020, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei pentru a se comunica intimatului-intervenient forţat E. un exemplar al cererii de sesizare a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, depuse de către apărătorul recurenţilor-reclamanţi, precum şi pentru a se asigura intimatei-pârâte posibilitatea de a pune concluzii asupra acestei cereri, acordând termen la 25 februarie 2021, dată la care s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva primului motiv de casare, au susţinut faptul că decizia atacată este nelegală, deoarece lipseşte motivarea instanţei de apel referitoare la soluţia pronunţată privind penalităţile de întârziere aplicate asupra daunelor materiale şi penalităţile de întârziere aferente daunelor morale, raportat la motivele de fapt şi de drept invocate în rejudecare, precum şi la probele administrate.

S-a arătat că, rejudecând apelul în limitele deciziei de casare, în dispozitiv, Curtea de Apel Cluj a lăsat practic nesoluţionat apelul în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aplicate asupra despăgubirilor materiale indicate la punctul I.1. A., aspect care echivalează cu nemotivarea hotărârii şi încălcarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ.

În concret, autorii căii de atac au criticat decizia recurată, întrucât aceasta nu cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate, care să constituie temeiul considerentelor pentru soluţia pronunţată. Totodată, au menţionat că se fundamentează exclusiv pe dezlegările de drept date de instanţa de casare, dar care s-au raportat la o altă ipoteză factuală decât cea dovedită în rejudecare şi care este străină de situaţia de fapt reală şi obiectivă existentă în cauză.

Criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au admis/înlăturat cererile părţilor.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanţiile oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează dreptul părţilor de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanţa sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părţi - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În speţă, se constată că decizia instanţei de apel, pronunţată în rejudecare, răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Din lecturarea cererii de recurs rezultă că recurenţii-reclamanţi au dedus analizei Înaltei Curţi critici care se circumscriu, mai degrabă, motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, se constată că recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. au susţinut faptul că instanţa de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat probleme de drept raportat la o situaţie de fapt, reţinută eronat de instanţa de fond şi de cea de prim control judiciar, însă în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, s-au făcut precizări cu privire la situaţia de fapt reală, raportată la pretenţiile formulate.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pe baza unei situaţii de fapt care s-a dovedit că a fost stabilită incorect în primul ciclu procesual, pentru motivul că, în rejudecare, instanţa de apel ar fi obligată să ignore situaţia de fapt reală, dovedită, reprezintă o încălcare gravă a obligaţiei judecătorului de a afla adevărul prin toate mijloacele legale şi de a hotârî în conformitate cu acesta, aspect care vizează încălcarea unei norme de procedură.

În conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de rejudecare trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei de control judiciar, nefiind admisibil ca, după ce instanţa de recurs a decis asupra unor probleme de drept, acestea să fie readuse în discuţie.

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului, după casare, trebuie să soluţioneze cauza în limitele stabilite prin decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Din economia deciziei de casare şi faţă de caracterul obligatoriu al statuărilor instanţei de recurs, reiese că rejudecarea, în prezentul litigiu, a vizat doar aspectul referitor la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel pentru o aplicare corectă a art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral.

Totodată, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a tranşat definitiv chestiunea privitoare la îndeplinirea de către asigurător a obligaţiei prevăzute de art. 36 din ordin.

Astfel, instanţa supremă a reţinut că asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia alternativă prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011, comunicând reclamanţilor, nu un refuz de plată a despăgubirilor, ci necesitatea de a se completa documentaţia dosarului de daună cu înscrisuri din care să rezulte vinovăţia şoferului asigurat, întrucât, la acel moment, cercetarea penală era în plină desfăşurare, urmând a fi administrate probe pentru aflarea împrejurărilor şi dinamicii producerii accidentului, inclusiv printr-o probă cu expertiză tehnică de specialitate.

În primul ciclu procesual, Înalta Curte a mai statuat că pârâta nu a refuzat nejustificat înţelegerea amiabilă în ultima zi a termenului de 3 luni (10 iunie 2015) şi că despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, motiv pentru care, penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din ordin nu pot fi acordate decât de la data la asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

În acest context, este lipsită de fundament susţinerea recurenţilor-reclamanţi, potrivit căreia instanţa de apel, în rejudecare, nu a fost interesată de aflarea adevărului şi nu a pronunţat hotărârea pe baza convingerii sale, formată pe baza probelor, astfel încât soluţia să fie temeinică şi legală, dincolo de orice îndoială obiectivă şi rezonabilă.

Sunt neîntemeiate şi criticile subsumate de către recurenţii-reclamanţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care vizează încălcarea legii de drept material, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Demersul judiciar de faţă a fost iniţiat, în vederea obligării societăţii de asigurare la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere din ziua de 10 iunie 2015, atunci când, potrivit titularilor cererii de chemare în judecată, a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalităţile urmând să curgă până la plata efectivă a despăgubirilor acordate.

Aşadar, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalităţile este chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentei căi de atac şi esenţial în logica expunerii este, în mod prioritar, faptul că prevederile art. 35-37 din Norme au în vedere soluţionarea pretenţiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întăresc o astfel de concluzie prevederile art. 36 alin. (5) din Norme, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În art. 37 din Norme, a fost instituită sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societăţile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

Înalta Curte reţine că în condiţiile art. 37, raportat la art. 36 alin. (5) din Norme, în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalităţi - pentru ipoteza în care nu-şi îndeplineşte obligaţia legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019, a admis recursul pârâtei D. S.A., a casat, în parte, decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte pretenţia privind penalităţile de întârziere şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral, iar, sub acest aspect nu se putea statua altfel de către Curtea de Apel Cluj, avându-se în vedere dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte reţine că decizia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare, a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 37, raportat la cele ale art. 36 alin. (5) teza a II-a din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, astfel încât nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Întrucât se constată că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 574/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.