Fire-insurance payout upheld: Insurer liable for full 800,000 RON cap plus default interest despite unproven stock valuation.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 800.000 RON, reprezentând despăgubiri din producerea riscului asigurat, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, aferentă debitului principal, calculată de la 01.02.2014 şi până la stingerea integrală a obligaţiei principale, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

La termenul de judecată din 17 iunie 2015 s-a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie accesorie, formulată de C. S.A., prin care s-a solicitat admiterea acţiunii reclamantei S.C. A. S.R.L.; s-a învederat de către intervenientă faptul că a încheiat cu reclamanta contractul intitulat "Facilitate de emitere de scrisori de garanţie bancară nr. 534 din 19.06.2013", în virtutea căruia societatea a beneficiat de un plafon de 250.000 RON, pentru emiterea unei scrisori de garanţie către furnizorul de marfă D. S.R.L.; reclamanta a adus, la 15 iulie 2013, drept garanţie a executării obligaţiilor patrimoniale asumate, printre altele, un drept de ipotecă mobiliară constituit asupra stocului de marfă asigurat şi cesiunea poliţei de asigurare; creanţa născută prin efectul producerii riscului asigurat nu a fost cedată efectiv unităţii bancare, ci a fost oferită drept garanţie, astfel încât reclamanta se legitimează ca titular al indemnizaţiei, chiar dacă plata efectuată de asigurător trebuie realizată în contul de depozit colateral deschis la C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1744 din 24 iunie 2015, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând respingerea, ca atare, a cererii principale şi a cererii de intervenţie accesorie.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 634 din 25 noiembrie 2015, a admis apelul societăţii reclamante, a anulat hotărârea şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea fondului; instanţa de control judiciar a statuat că părţile semnatare ale contractului de cesiune de creanţă datat 15.07.2013 au intenţionat să desemneze societatea reclamantă, ca titular al indemnizaţiei, astfel încât reclamanta justifică legitimare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015*, la data de 27 iunie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1601 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondată, cererea expertului contabil de majorare a onorariului definitiv, cu suma de 5.600 RON; s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie, formulată de societatea intervenientă C. S.A., în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. şi cu pârâta S.C. B. S.A.; s-a respins integral, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi cu intervenienta C. S.A.; societatea reclamantă a fost obligată la plata sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (din care 4.000 RON - onorariul apărătorului ales şi 3.000 RON - onorariul expertului contabil), în favoarea societăţii pârâte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1601 din 11 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi intimata-intervenientă C. S.A., având ca obiect pretenţii; sentinţa apelată a fost schimbată, în tot, în sensul că s-a admis cererea de chemare în judecată; s-a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 800.000 RON şi la plata dobânzii legale penalizatoare ce se va calcula asupra sumei de 800.000 RON, începând cu data de 01.02.2014 până la data plăţii efective, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011; intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 35.780 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-reclamantă (7.570 RON - onorarii avocat, 5.000 RON - onorarii experţi tehnici şi 23.211 RON - taxe judiciare de timbru).

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Raţionamentul tribunalului este greşit, întrucât, din probele administrate, cu observarea clauzelor contractului de asigurare, a aspectelor necontestate de pârâtă şi a prevederilor art. 2199 şi următoarele din C. civ., temeinicia pretenţiilor reclamantei este evidentă.

Astfel, s-a arătat că prin contractul de asigurare încheiat de părţi, în conformitate cu clauzele înscrise în poliţă şi în condiţiile generale, asigurătorul şi-a asumat obligaţia de a asigura un stoc de marfă al societăţii reclamante, sub rezerva plăţii unei prime de asigurare, pentru o sumă totală asigurată de 800.000 RON, pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 21 iunie 2013.

Potrivit art. 1.1 din "Condiţiile Generale", "contractul de asigurare cuprinde poliţa de asigurare, specificaţia, cererea chestionar, condiţiile generale de asigurare, clauzele speciale, în cazul în care sunt menţionate expres în poliţă, anexe, actele declarative/adiţionale şi alte înţelegeri scrise, semnate de părţi, toate făcând parte integrantă din contract". Art. 1.2 insistă suplimentar asupra importanţei declaraţiei chestionar.

În cererea chestionar completată de către administratorul apelantei-reclamante la data de 17 iunie 2013, în temeiul căreia s-a încheiat contractul de asigurare, se arată că suma de 800.000 RON reprezintă valoarea maxim estimată a stocurilor, caseta "valoare ajustabilă" fiind lăsată liberă, nebifate rămânând şi casetele unde ar fi trebuit precizat dacă se are în vedere preţul de producţie sau preţul de achiziţie (în cazul reclamantei, având în vedere obiectul de activitate, acest din urmă preţ fiind relevant).

Având în vedere prevederile art. 1.1 şi art. 1.2 din Condiţiile Generale, declaraţiile din cererea chestionar reprezintă clauze contractuale, dacă părţile nu au convenit alte condiţii de asigurare în mod special.

Instanţa de apel a constatat că pârâta a convenit să asigure un stoc de marfă al societăţii A. S.R.L. situat în locaţia menţionată în poliţă la nivelul unei sume maxime de 800.000 RON, fără a avea în vedere un stoc ajustabil, motiv pentru care, prevederile art. 7.1 pct. B lit. b) din Condiţiile Generale nu devin incidente în speţă, iar apelanta-reclamantă nu avea obligaţia de a comunica asigurătorului, lunar, "stocul maxim existent la un moment dat pentru luna de asigurare precedentă".

Aşadar, prevederile art. 7.1 pct. B lit. a) din Condiţiile Generale sunt aplicabile relaţiilor contractuale dintre părţi, asigurătorul având obligaţia, în cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate, să plătească asiguratului o sumă maximă de 800.000 RON, dacă valoarea stocului de marfă distrus sau avariat este egală sau depăşeşte această valoare, sau o sumă egală cu valoarea stocului distrus, dacă aceasta este mai mică de 800.000 RON.

Întrucât clauzele contractuale analizate nu permit altă concluzie, s-a reţinut că intenţia părţilor a fost clară în sensul asigurării unui stoc de marfă supus unei fluctuaţii continue, determinată de cumpărare şi revânzare, pentru o sumă maximă a despăgubirii de 800.000 RON, în cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate.

Luând în consideraţie susţinerile intimatei-pârâte, care şi-a întemeiat refuzul de a plăti despăgubirea pe imposibilitatea determinării valorii bunurilor aflate în stocul reclamantei în locaţia avută în vedere la încheierea contractului de asigurare, Curtea a reţinut, fără a face abstracţie de prevederile art. 12.4 lit. d) din condiţiile de asigurare, că apelanta-reclamantă nu poate fi ţinută să probeze excesiv, peste ceea ce ar fi necesar pentru a determina existenţa unui stoc de marfă a cărui valoare depăşeşte 800.000 RON, la preţ de achiziţie, pentru a fi îndreptăţită la plata indemnizaţiei de asigurare în cuantumul maxim de 800.000 RON.

Instanţa de apel a mai arătat că în cazul în care se poate reţine, fără echivoc, faptul că valoarea stocului depăşeşte suma maxim asigurată, iar răspunderea asigurătorului nu ar mai putea fi angajată peste această valoare, stabilirea în detaliu a existenţei fiecărui produs achiziţionat şi aflat în stoc excedează obligaţiilor asiguratului.

Astfel devine nerezonabilă, chiar în contextul în care asigurătorul poate invoca prevederile art. 12.4 lit. d) din condiţiile de asigurare, pretenţia ca asiguratul să dovedească mai mult decât s-ar putea întinde răspunderea asigurătorului.

Prin urmare, atâta timp cât nu se poate stabili că afirmaţia reclamantei în sensul că documentele contabile au pierit la momentul producerii riscului asigurat este neadevărată, iar partea este în măsură să dovedească printr-o modalitate indirectă, dar certă, faptul că deţinea un stoc de marfă în locaţia menţionată în poliţă (în spaţiile anume indicate) a cărui valoare depăşeşte suma de 800.000 RON, refuzul pârâtei de a plăti indemnizaţia de asigurare se află în afara limitelor convenite prin contract.

Curtea a reţinut, de asemenea, că nu se poate da nicio relevanţă juridică faptului că administratorul societăţii reclamante a declarat în două ocazii diferite că valoarea stocului de marfă este de 1.900.000 RON sau de 1.400.000 RON, de vreme ce prin înscrisurile puse la dispoziţia asigurătorului acesta putea să probeze că stocul depăşeşte, ca valoare, suma de 800.000 RON.

Prevederile art. 8 din contract nu sunt aplicabile în speţă şi, pe cale de consecinţă, sunt irelevante pentru analizarea unui eventual refuz justificat de a plăti indemnizaţia de asigurare întemeiat pe imposibilitatea determinării cu exactitate a unui stoc de marfă în permanenţă fluctuant, întrucât prevederile respective, contrar opiniei experţilor contabili, care, în concluziile formulate în rapoartele de expertiză efectuate atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în faza apelului, consideră aplicabil art. 8 din Condiţiile Generale, nu se aplică decât acelor situaţii particulare convenite de părţi încă din faza încheierii contractului care se pot plia pe situaţiile generice descrise în art. 8.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile în cazul asigurării unor bunuri individual determinate (conform ipotezei de la art. 7.1 lit. A), unor stocuri a căror valoare este cert determinată la data încheierii contractului şi care, ulterior, sunt ajustate lunar şi, eventual, în cazul unor stocuri de marfă ce vor rămâne neschimbate în perioada de asigurare în legătură cu care s-a convenit ca suma asigurată să fie inferioară valorii stocului respectiv.

Însă, în situaţia ce rezultă din convenţia părţilor litigante, o eventuală aplicare a regulii proporţionalităţii este exclusă, deoarece prevederile art. 2218 din C. civ., pe de o parte, se aplică în cazul unor asigurări parţiale şi presupune încheierea asigurării la o valoare mai mică decât valoarea propriu-zisă a bunului, potrivit convenţiei părţilor, iar, pe de altă parte, în lipsa unei stipulaţii exprese, nu se poate determina formarea unui acord de voinţe în sensul asumării de către asigurat a unei clauze prin care, având în vedere că natura activităţii sale presupune un stoc în permanenţă fluctuant, indemnizaţia de asigurare să fie influenţată aleatoriu de un stoc a cărui valoare, mai mare sau mai mică decât suma asigurată, în funcţie de hazard.

Curtea de Apel Constanţa a ajuns la concluzia că părţile au convenit asigurarea unui stoc de marfă fluctuant, răspunderea asigurătorului în cazul producerii unui risc asigurat fiind limitată la o sumă maximă de 800.000 RON, iar în funcţie de valoarea mărfurilor prezente în spaţiul societăţii reclamante, indemnizaţia de asigurare se va plăti în cuantum egal cu valoarea mărfurilor, dacă aceasta este mai mică de 800.000 RON şi în cuantum de 800.000 RON, dacă valoarea stocului la data producerii riscului asigurat este egală sau mai mare decât această sumă, orice mărfuri ar fi depozitate în locul respectiv peste această valoare rămânând neasigurate.

S-a observat şi faptul pârâta nu a invocat alte aspecte întemeiate pe contractul de asigurare, motiv pentru care, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, prin proba cu înscrisuri şi proba cu expertizele contabile administrate în ambele faze procesuale, a dovedit existenţa unui stoc de marfă a cărui valoare depăşeşte 800.000 RON, chiar şi prin scăderea valorii bunurilor recuperate.

Din ambele rapoarte de expertiză, deşi rezultă că nu se poate determina, cu exactitate, valoarea bunurilor distruse în incendiu, experţii au putut determina, analizând activitatea generală a societăţii reclamante în perioada anterioară şi ulterioară evenimentului, că stocul rulat la data evenimentului avea o valoare mai mare de 800.000 RON.

Curtea a reţinut şi lipsa oricărei relevanţe a eventualităţii expirării contractelor de închiriere a celor două standuri unde reclamanta depozita şi comercializa mărfurile asigurate, întrucât, prin contract, părţile nu au acordat nicio semnificaţie juridică acestor aspecte.

Având în vedere prevederile art. 14.4 şi art. 14.9 lit. a) din Condiţiile generale de asigurare, precum şi cele ale art. 2217 din C. civ., faptul că determinarea exactă a stocului nu prezintă relevanţă, iar modul în care societatea reclamantă a înţeles să-şi ţină contabilitatea ori faptul că nu a procedat la refacerea înscrisurilor despre care afirmă că au fost distruse, implică răspunderea acesteia în temeiul dispoziţiilor normative specifice, şi nu un temei propriu-zis pentru refuzul plăţii indemnizaţiei, întrucât, potrivit contractului, chestiunea respectivă priveşte doar posibilitatea de a proba, şi nu o condiţie pentru exercitarea dreptului de beneficia de indemnizaţia de asigurare, Curtea a reţinut că este întemeiată cererea reclamantei, inclusiv cu privire la acordarea dobânzii legale începând cu data de 1 februarie 2014, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 aplicabile raporturilor dintre profesionişti.

Împotriva deciziei civile nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de S.C. A. S.R.L., cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

În măsura în care, anterior soluţionării recursului, decizia civilă nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019 va fi pusă în executare, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 724 din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat apărările întemeiate pe excepţia de neexecutare a contractului, raportat la clauzele 12.4. lit. d) şi 12.7. din Condiţiile Generale, apărări pe care le-a respins în mod implicit şi nemotivat.

Astfel, a arătat că instanţa de apel s-a referit, în considerente, la aplicabilitatea clauzei 12.4. lit. d) din Condiţiile Generale de asigurare, însă analiza a fost făcută doar din perspectiva probării prejudiciului, iar nu şi din perspectiva excepţiei de neexecutare, raportat la prevederile clauzei 12.7. din Condiţiile Generale.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că nu au fost analizate nici celelalte apărări, prin care S.C. B. S.A. a invocat faptul că reclamanta nu îşi poate proba pretenţiile pe baza propriilor afirmaţii, reflectate în cuprinsul documentelor constituite după producerea incendiului (pro causa), precum şi faptul că o mare parte din documentele depuse de către reclamantă erau datate ulterior producerii evenimentului asigurat şi priveau alte puncte de lucru decât cel acoperit prin asigurare.

S-a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanţa de apel a acordat dobânda legală începând cu data de 1 februarie 2014, fără a arăta, chiar şi sumar, motivele pentru care a respins apărările formulate de B. sub acest aspect.

În opinia recurentei-pârâte, decizia instanţei de apel este nemotivată sub aspectul mai multor probleme esenţiale, atât pentru buna soluţionare a cauzei, cât şi pentru a se putea realiza controlul de legalitate.

De asemenea, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi cu încălcarea unor norme de drept material, astfel că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

A făcut referire la încălcarea regulii de procedură prevăzute de art. 249 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a soluţionat cauza exclusiv pe baza susţinerilor nedovedite ale reclamantei.

În acest sens, a susţinut faptul că înscrisul pe baza căruia a fost fundamentată atât expertiza contabilă, cât şi soluţia din apel, respectiv procesul-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii întocmit la 31 decembrie 2013, nu reprezintă un document contabil, fiind întocmit de reclamantă în mod unilateral, ulterior producerii incendiului, fără a suporta vreo formă de verificare sau cenzură.

Recurenta-pârâtă a apreciat că înscrisul respectiv nu poate avea o altă valoare decât aceea de simplă afirmaţie făcută în scris de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, instanţa a încălcat regula de procedură privitoare la sarcina probei şi a cauzat asigurătorului B. o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Din perspectiva motivului de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură, recurenta a mai invocat faptul că au fost ignorate prevederile art. 280 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., instanţa de apel valorificând, exclusiv, un înscris care nu respectă prevederile legale şi nici nu poate fi considerat document contabil justificativ.

Recurenta-pârâtă a menţionat faptul că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea flagrantă a principiului potrivit căruia, nimeni nu se poate prevala de propria culpă.

Sub un prim aspect, a precizat că principiile generale reprezintă izvoare ale dreptului civil, conform art. 1 alin. (1) din C. civ., astfel că încălcarea unui principiu de drept se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A opinat că reclamanta avea obligaţia de a proba prejudiciul invocat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1537 din C. civ.

Or, având în vedere împrejurările concrete ale speţei, prejudiciul invocat putea fi probat doar pe bază de documente contabile, sens în care reclamanta trebuia să respecte obligaţia legală, dar şi contractuală, de a ţine o evidenţă analitică distinctă pe fiecare punct de lucru şi de a întocmi în acest sens note de recepţie a mărfii, rapoarte de gestiune şi registre de casă distincte, precum şi obligaţia legală de a proceda la reconstituirea documentelor contabile în legătură cu care susţine că au fost distruse în incendiu.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel, ignorând culpa evidentă în care se afla reclamanta, a permis acesteia să valorifice un document întocmit pro causa, neverificat sau cenzurat în vreun fel, care nu are valoare justificativă contabilă, document pe baza căruia a constatat, în final, dovedite pretenţiile formulate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1535 C. civ., potrivit cărora "daunele moratorii (dobânzile legale) sunt datorate doar în caz de neplată la scadenţă a sumelor de bani datorate" şi art. 2208 din C. civ., care stabileşte că "plata indemnizaţiei de asigurare se va face în condiţiile prevăzute în contract".

Astfel, a susţinut că instanţa a acordat dobânda legală începând cu data de 1 februarie 2014, ignorând faptul că obligaţia de plată a despăgubirii nu devenise scadentă la acel moment şi faptul că societatea pârâtă B. nu se afla în culpă faţă de neplata despăgubirilor solicitate.

Referitor la scadenţa obligaţiei de plată a indemnizaţiei de asigurare, recurenta-pârâtă a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2208 din C. civ. şi art. 14.13. din Condiţiile Generale de asigurare, prevedere contractuală care stabileşte că plata indemnizaţiei se va face în termen de 15 zile calendaristice de la data depunerii întregii documentaţii cerute de asigurător.

S-a învederat faptul că societatea B. a solicitat reclamantei, în mod rezonabil şi justificat, să-i pună la dispoziţie documentaţia contabilă aferentă punctului de lucru F., însă refuzul acesteia de a depune documentaţia solicitată a făcut ca obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare să nu devină scadentă.

Or, în situaţia în care prejudiciul devine cert ca întindere şi existenţă abia în urma administrării unor probe suplimentare, probe ce nu existau şi nu puteau fi avute în vedere în faza anterioară promovării demersului judiciar, obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare devine scadentă la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 10 ianuarie 2020, conform plicului ataşat, E. I.P.U.R.L., în calitate de administrator judiciar al societăţii A. S.R.L., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs, ca netimbrată, iar, în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

De asemenea, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L., reprezentată convenţional de G., a depus la dosar întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 15 octombrie 2020 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 10 decembrie 2020 Înalta Curte a încuviinţat cererea de amânare, formulată de către apărătorul ales al intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. şi a acordat termen la data de 25 februarie 2021, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

O critică adusă de recurenta-pârâtă deciziei instanţei de apel se referă la faptul că s-a încălcat regula de procedură prevăzută de art. 249 din C. proc. civ., câtă vreme cauza a fost soluţionată exclusiv pe baza susţinerilor nedovedite ale reclamantei. În acest sens, s-a arătat că înscrisul pe baza căruia a fost fundamentată atât expertiza contabilă, cât şi soluţia din apel, respectiv procesul-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii întocmit la 31 decembrie 2013, nu reprezintă un document contabil, fiind întocmit de reclamantă în mod unilateral, ulterior producerii incendiului, fără a suporta vreo formă de verificare sau cenzură.

Recurenta-pârâtă a apreciat că înscrisul respectiv nu poate avea o altă valoare decât aceea de simplă afirmaţie făcută în scris de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, instanţa a încălcat regula de procedură privitoare la sarcina probei şi a cauzat asigurătorului B. o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Din perspectiva motivului de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură, recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că au fost ignorate prevederile art. 280 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., instanţa de apel valorificând, exclusiv, un înscris care nu respectă prevederile legale şi nici nu poate fi considerat document contabil justificativ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Conform art. 174 din C. proc. civ., "nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea prevederilor legale.

Textul de lege anterior evocat constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură şi vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiţionată de producerea unei vătămări.

În cauză, motivul de recurs fundamentat pe pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 249 şi a celor cuprinse în art. 280 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. este unul nefondat, deoarece sunt norme de procedură care ocrotesc un interes de ordine privată şi nu se circumscriu acestui caz de casare. Nulitatea relativă poate fi invocată, ca motiv de casare, numai de către partea ocrotită de norma încălcată, cu condiţia să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea şi numai dacă a fost invocată în termen, în faţa instanţei unde s-a produs neregularitatea. Critica recurentei tinde să demonstreze faptul că acţiunea reclamantei a fost greşit admisă, întrucât nu s-a dovedit exact valoarea stocului de marfă existent la momentul producerii incendiului.

Înalta Curte constată că această critică se situează în afara sferei nulităţii actelor de procedură pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a reglementat motivul de casare analizat. Lipsa probatoriului are ca efect respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată, în timp ce nulitatea lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond şi de formă. Recurenta-pârâtă din prezenta cauză invocă o excepţie de nulitate relativă împotriva hotărârii, situaţie inadmisibilă ce excede scopului edictat de legiuitor.

Cu alte cuvinte, se încearcă, pe cale ocolită, atragerea sancţiunii "nulităţii condiţionate", prin invocarea dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, probele cauzei reprezintă o obligaţie stabilită în sarcina celui care face o afirmaţie, aspect ce ţine de realizarea dreptului material dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, nu se arată în ce constă încălcarea regulilor de procedură care a pricinuit o "vătămare", de natură a conduce la casarea hotărârii pronunţate de către instanţa de apel.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte, conform căreia în apel s-a soluţionat cauza exclusiv pe baza susţinerilor nedovedite ale reclamantei, întrucât instanţa de apel a făcut o analiză atentă a situaţiei de fapt, administrând probele solicitate de către părţi şi pe cele pe care le-a considerat utile şi pertinente. De asemenea, se reţine că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale cu privire la administrarea şi sarcina probei, dezlegând pricina în urma analizei coroborate a materialului probator.

Este neîntemeiată şi critica ce vizează lipsa calităţii de document contabil a procesului-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii, cu referire la faptul că nu au fost respectate dispoziţiile legale la momentul întocmirii lui.

În acest sens, se reţine că administratorul, ordonatorul de credite sau persoana împuternicită cu gestiunea entităţii are obligaţia, potrivit Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 2863/2009 şi Legii contabilităţii nr. 82/1991, să facă anual inventarierea patrimoniului firmei şi să includă rezultatul inventarierii în situaţiile financiare întocmite la sfârşitul anului, precum şi în situaţiile de calamitate naturală ori forţă majoră, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii anexate Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 2861/2009.

Din interpretarea coroborată a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 2861/2009 şi a Legii contabilităţii, reiese, în mod neîndoielnic, valoarea de document contabil justificativ a procesului-verbal, astfel că vor fi înlăturate susţinerile nefondate ale recurentei privitoare la faptul că nici instanţa de judecată, nici comisia de experţi nu trebuiau să valorifice acest înscris.

Mai mult, nu poate fi reţinută afirmaţia asigurătorului vizând nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la întocmirea procesului-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii, câtă vreme acesta nu indică care sunt dispoziţiile legale pretins încălcate, rezumându-se la o critică vagă şi neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a mai criticat decizia instanţei de apel, prin prisma motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând că aceasta este nemotivată sub aspectul mai multor probleme esenţiale, atât pentru buna soluţionare a cauzei, cât şi pentru a se putea realiza controlul de legalitate.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislaţia naţională, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză impută instanţei de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situaţiei de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanţa de prim control judiciar nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părţii.

Totodată, se reţine că nemotivarea, invocată de către recurentă, trebuie să aibă caracter substanţial şi să se refere la aspecte esenţiale, tranşate prin dispozitiv sau de natură a-l influenţa, iar nu la analiza tuturor aspectelor care, fiind invocate, nu puteau influenţa decisiv hotărârea.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte critica vizând încălcarea principiului potrivit căruia "nimeni nu se poate prevala de propria culpă", cu referire la faptul că reclamanta avea obligaţia de a proba prejudiciul reclamat doar pe bază de documente contabile, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel, nu se poate susţine faptul că reclamanta s-a prevalat de propria culpă, în condiţiile în care aceasta a făcut dovada producerii unui eveniment exterior care nu a putut fi prevăzut ori împiedicat, dar şi dovada certă că, la momentul producerii incendiului, în cele două standuri se afla marfa a cărei valoare depăşea plafonul asigurat de 800.000 RON.

În realitate, critica formulată sub acest aspect exprimă nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de soluţia dată, nefiind aptă să contureze nelegalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte subliniază că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de prim control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelanta-reclamantă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-pârâte nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a susţinut faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 1535 şi art. 2208 din C. civ., dar şi prevederile art. 14.13 din Condiţiile generale de asigurare, astfel că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, însă aceasta este nefondată.

Înalta Curte reţine că reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 800.000 RON, reprezentând despăgubiri din producerea riscului asigurat, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, aferentă debitului principal, calculată de la 1 februarie 2014 şi până la stingerea integrală a obligaţiei principale.

Litigiul a fost generat de refuzul pârâtei de a da curs cererii de despăgubire şi dobândă, formulate de reclamantă în temeiul contractului de asigurare încheiat de părţi, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Prin urmare, obligaţia de plată a daunelor moratorii nu este legată de momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci de data la care obligaţia principală a devenit scadentă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că daunele moratorii reprezintă acea sancţiune instituită pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită, până la momentul plăţii.

Drept consecinţă, ca natură juridică, daunele moratorii se circumscriu unei obligaţii accesorii sumei stabilite cu titlu de despăgubire, raţiunea consacrării acestei sancţiuni având scopul de a contribui la descurajarea neconformării debitorului la îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.

Având în vedere regimul juridic al daunelor moratorii, se reţine că în condiţiile în care stabilirea sumei datorate, cu titlu de despăgubire, se face de către instanţa de judecată, izvorul creanţei nu îl constituie hotărârea judecătorească, ci contractul încheiat de părţi. Nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei principale atrage sancţiunea plăţii unor despăgubiri pentru prejudiciul produs prin această întârziere, conform art. 1350 alin. (2) din C. civ.

Chiar dacă suma efectivă a fost stabilită de instanţa de judecată în urma administrării probatoriului, despăgubirea solicitată este datorată încă de la momentul prevăzut în contract, potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ.

Aşadar, prin hotărârea judecătorească nu se naşte obligaţia de plată, ci este confirmată doar existenţa acesteia şi posibilitatea punerii în executare prin emiterea titlului executoriu, în lipsa soluţionării amiabile a litigiului.

Rezultă că, în virtutea caracterului de accesoriu al creanţei principale, daunele moratorii sunt datorate de la scadenţa obligaţiei principale de plată, moment care a fost stabilit, în mod corect, de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză, avându-se în vedere dispoziţiile art. 14.13 din Condiţiile generale de asigurare, conform cărora scadenţa obligaţiei de plată este în termen de 15 zile de la finalizarea instrumentării dosarului de daună.

Întrucât pârâta B. S.A. a solicitat societăţii reclamante să completeze documentaţia depusă în susţinerea cererii de despăgubire, iar obligaţia a fost îndeplinită la 16 ianuarie 2014, instanţa de apel a ajuns la concluzia corectă că se impune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data de 1 februarie 2014, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 13/2011, aplicabile raporturilor dintre profesionişti.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.A., ca nefondat.

Totodată, în baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte ia act de faptul că intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L., reprezentată convenţional de avocat H., a depus la dosar un înscris, în şedinţa publică din 25 februarie 2021, prin care a menţionat că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.