Automatic transmission of assets from a single-shareholder company vs. prior bankruptcy liquidation under Law No. 64/1995

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, obligând pârâtul să emită în favoarea reclamantului certificatul constatator al dreptului de proprietate, ca urmare a radierii B. S.R.L. conform încheierii pronunţate în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a.

Prin decizia civilă nr. 483 din 17 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 13 septembrie 2021, a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16 septembrie 2021.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, susţinând că hotărârea atacată a fost dată atât încălcarea, cât şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

După ce recurentul a expus circumstanţele cauzei, precum şi considerentele pentru care instanţa de apel a pronunţat soluţia recurată, a arătat că în mod greşit aceasta a reţinut că incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 64/1995 exclude de plano aplicarea Legii nr. 31/1990, pentru că cele două acte normative reglementează domenii interdependente, având efecte asemănătoare, dar cu diferenţe specifice în ceea ce priveşte procedurile, beneficiarii acestora, precum şi persoanele care administrează şi supraveghează lichidarea societăţii.

Prin încheierea pronunţată în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială, în baza art. 118 din Legea nr. 64/1995, a dispus închiderea procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară a B. S.R.L., precum şi dizolvarea şi radierea persoanei juridice. Acesta fiind momentul de referinţă recunoscut de ambele instanţe de fond, trebuie avute în vedere textele legale aplicabile atât din Legea nr. 64/1995, cât şi din Legea nr. 31/1990, legi ce se cer a fi interpretate şi aplicate împreună, prin coroborare, într-o interpretare sistematică.

Interpretarea sistematică este impusă în cazul de faţă, pe de o parte, de coexistenţa acestor norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de faptul că Legea nr. 64/1995 era lacunară la momentul de referinţă, dispoziţiile sale completându-se cu cele ale Legii nr. 31/1990.

Astfel, art. 118 din Legea nr. 64/1995, în temeiul căruia a fost închisă procedura reorganizării, dispunându-se dizolvarea şi radierea societăţii, prevedea că în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se să avanseze sumele corespunzătoare.

În acelaşi timp, însă, Legea nr. 31/1990 (care constituie normă specială în ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea unei persoane juridice, în speţă a societăţilor comerciale, indiferent de forma acestora), prevede în mod expres, în art. 222, că societatea se dizolvă prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; c) declararea nulităţii societăţii; d) hotărârea adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; f) falimentul societăţii; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), asociaţii trebuie să fie consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.

După ce recurentul redă şi conţinutul art. 224, 227, 228 şi 231 din Legea nr. 31/1990, acesta arată că nu se poate concluziona că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 64/1995 să deroge de la prevederile generale ale Legii societăţiilor comerciale, iar simpla omitere în cuprinsul actului normativ special - în materia falimentului - a unei reglementări exprese conduce tocmai la aplicarea regulii generale. De aceea, consideră că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 231 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, bunul imobil aflat în patrimoniul societăţii a cărei dizolvare şi radiere s-a dispus trecând în patrimoniul său.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că pârâtul-intimat nu poate fi obligat la emiterea certificatului constatator cu privire la transmiterea bunului imobil către asociatul unic întrucât art. 231 alin. (1) (versiunea aplicabilă) nu prevedea în mod expres acest lucru.

Într-adevăr, în forma avută la data de 4 iulie 2002 (data pronunţării încheierii de dizolvare şi radiere) această normă nu prevede şi modalitatea în care registrul comerţului ar trebui să ia act şi/sau să dispună referitor la transmiterea patrimoniului societăţii către asociatul unic. De altfel, textul art. 231 din Legea nr. 31/1990 (în forma aplicabilă la data de 4 iulie 2002) este similar textului art. 236 (versiune aplicabilă de la 30 octombrie 2005 până la 20 mai 2006, având în vedere momentul radierii efective din registrul comerţului, respectiv 30 martie 2006).

În ceea ce priveşte transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, deşi aceasta operează ope legis, în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobilară este necesară emiterea unui act - de natură administrativă, în acest caz - care să facă dovada transmiterii.

Cum societatea a fost radiată la data de 30 martie 2006, în baza încheierii din 4 iulie 2002, este evident că asociatul unic nu mai poate solicita intimatului, pe cale administrativă, emiterea unui astfel de act constatator. Ulterior radierii, asociatul unic nu se va putea adresa nici direct serviciului de carte funciară pentru a i se recunoaşte transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului şi, de asemenea, nu va avea nici posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea aceluiaşi drept de proprietate împotriva societăţii radiate. Nimic nu-l împiedică, însă, pe asociatul unic să solicite pe calea unei acţiuni reglementarea situaţiei juridice a bunului aflat în patrimoniul societăţii radiate.

Instanţa de apel trebuia să verifice dacă la momentul la care s-a dispus radierea societăţii, respectiv la momentul la care s-a realizat radierea efectivă, exista sau nu un text legal care să prevadă transmiterea patrimoniului societăţii către asociatul unic şi, constatând existenţa acestuia, să reglementeze situaţia bunului, pentru că în speţă nu se pune în discuţie aplicarea retroactivă a unor dispoziţii legale, ci aplicarea celor în fiinţă la momentul soluţionării cauzei.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esenţă, recurentul critică hotărârea instanţei de apel susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), întrucât prima instanţă de control judiciar trebuia să interpreteze sistematic şi să aplice integrat prevederile din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 şi nr. 31/1990, interpretarea sistematică fiind impusă, pe de o parte, de coexistenţa acestor norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de modul lacunar de redactare a primului act normativ, ale cărui dispoziţii se completează cu cele ale Legii nr. 31/1990.

Criticile recurentului nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept material.

Astfel, este de necontestat că prin încheierea din data de 4 iulie 2002, pronunţată în dosarul nr. x/2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială a dispus, în temeiul art. 118 din Legea nr. 64/1995, modificată, închiderea procedurii de executare colectivă (mai exact, a procedurii de faliment şi nu a celei de reorganizare judiciară, cum eronat susţine recurentul), declanşată faţă de debitoarea B. S.R.L., motivat de lipsa oricăror bunuri care să poată fi lichidate, prin aceeaşi hotărâre dispunându-se dizolvarea şi radierea acestei persoane juridice.

Potrivit art. 118 din Legea nr. 64/1995, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii concursuale, în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Contrar susţinerilor recurentului, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, de vreme ce dizolvarea şi radierea societăţii debitoare au fost dispuse în condiţiile Legii nr. 64/1995, modificată, iar nu în temeiul Legii nr. 31/1990, ţinându-se seama de principiul specialia generalibus derogant, toate aspectele relativ la bunurile (activele) care au aparţinut acestei persoane juridice puteau fi lămurite numai în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, iar nu în condiţiile stabilite de Legea societăţilor comerciale (în prezent, Legea societăţilor).

Criticile referitoare la neinterpretarea sistematică şi neaplicarea integrată a prevederilor din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 şi nr. 31/1990 (chiar dacă coexistenţa celor două acte normative nu poate fi negată) sunt nefondate, fiind lipsită de fundament legal concluzia părţii recurente potrivit căreia legiuitorul nu a înţeles ca prin dispoziţiile Legii privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului să deroge de la prevederile generale ale Legii societăţiilor comerciale.

Că este aşa, rezultă nu doar din împrejurarea că, prin art. 128 din Legea nr. 64/1995, s-a statuat expres că dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, doar cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului comercial român [evident, cu excepţia art. 695-888 (Cartea a III-a - Despre faliment) şi art. 936-944 (Dispoziţiuni speciale de procedură în materie de faliment) din Codul comercial român, care au fost abrogate prin alin. (2) al art. 131], ci şi din faptul că lichidarea voluntară (adică cea reglementată de Legea nr. 31/1990) se face în interesul asociaţilor, spre deosebire de lichidarea judiciară, în care interesul creditorilor sociali este primordial. Tocmai de aceea, în procedura de lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990 se permite asociaţilor să prevadă în cuprinsul contractului de societate şi/sau al statutului societăţii în ce condiţii urmează să aibă loc lichidarea patrimoniului social, cu cerinţa ca prin actul constitutiv să nu se încalce normele imperative din Legea nr. 31/1990.

Lichidarea voluntară a societăţilor reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a personalităţii juridice a acestor entităţi, ea constituind ansamblul de operaţiuni necesare încheierii afacerilor aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea, operaţiuni indispensabile pentru stabilirea, identificarea şi cuantificarea activelor, iar ulterior transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi.

Intrarea societăţii în faza de lichidare presupune obligatoriu numirea sau desemnarea unor lichidatori, lichidarea voluntară deosebindu-se de procedura falimentului (care este o lichidare judiciară) prin următoarele caracteristici: a) în timp ce falimentul este dispus de judecătorul-sindic, lichidarea reglementată de Legea nr. 31/1990 este decisă de asociaţi, ea intervenind ca urmare a dizolvării, voluntare sau forţate (în condiţiile art. 232 din lege, în prezent art. 237); b) falimentul survine în situaţia în care societatea este în insolvenţă, pe când lichidarea voluntară poate interveni şi în cazul activităţii normale a societăţii; c) lichidarea voluntară se desfăşoară în interesul asociaţilor, în timp ce falimentul se desfăşoară în interesul comun al creditorilor; d) dacă lichidarea reprezintă procedura obişnuită de încetare a existenţei persoanei juridice, procedura concursuală, în cadrul căreia falimentul este una dintre modalităţile procedurii de executare colectivă, are în vedere o modalitate specifică de dispariţie a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor debitorului pentru cauză de încetare de plăţi; e) Legea nr. 31/1990 este, din acest punct de vedere, lege generală faţă de Legea nr. 64/1995, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea, chiar aflată în curs de lichidare, este în incapacitate de plată.

De altfel, Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data deschiderii faţă de societatea debitoare a procedurii de executare colectivă, dispunea expres, în art. 254 alin. (4), că lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 231 din Legea nr. 31/1990, invocat de recurent, potrivit căruia dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, nu se aplică în cazul B. S.R.L., întrucât lichidarea acestei persoane juridice a avut loc în condiţiile Legii nr. 64/1995.

De altfel, nici nu ar fi fost just ca, atât timp cât procedura reglementată de acest din urmă act normativ a fost închisă tocmai pentru debitorul nu figura cu bunuri în baza de date deţinută de Administraţia Financiară a Sectorului 1 Bucureşti, ceea ce înseamnă că creditorii înscrişi la masa credată (sau cel puţin o parte dintre aceştia) nu şi-au putut recupera creanţele deţinute faţă de debitorul falit, procedura concursuală fiind închisă în condiţiile art. 118 din Legea nr. 64/1995, modificată, fostul asociat unic al societăţii debitoare să dobândească în proprietate un bun care a aparţinut falitei şi despre care nu a informat lichidatorul judiciar.

În acest sens, este de menţionat faptul că, potrivit art. 34 din acest act normativ, debitorul este obligat să depună la dosarul de sindic actele cerute prin art. 26 alin. (1), în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, potrivit art. 31 alin. (5) sau 7, la lit. b) a alin. (1) al art. 26 din lege fiind menţionată tocmai lista tuturor bunurilor debitorului.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 17 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 17 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2022.