Consumer challenge to CHF loan clauses fails; interest, fees, assignment and FX-risk terms upheld as lawful

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.2, art. 4.4, art. 4.5, art. 5.1 lit. b), art. 5.1 lit. c), art. 5.1 lit. d), art. 5.2, art. 8.1, art. 8.3, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.9, art. 8.14, art. 8.15, art. 8.17 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 28 februarie 2008, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestora, în temeiul Legii nr. 193/2000: să fie obligate pârâtele la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare şi a dobânzii aferente acestei sume; să se constate că dobânda datorată este de 4,5% p.a.; să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă peste cea de 4,5% p.a., precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi nulitatea absolută a prevederilor art. 6.1 din Contractul menţionat; să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar la nivelul de la data acordării creditului; să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor de bani plătite în plus, reprezentând diferenţa dintre rata plătită efectiv şi rata pe care reclamantul trebuia să o plătească prin luarea în considerare a cursului de la data încheierii contractului, la care să se adauge dobânda legală calculată de la data plăţii fiecărei rate.

De asemenea, reclamantul a cerut obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a indicat prevederile art. 8 din legea nr. 190/1999, art. 970, 969 şi 1092 C. civ., O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 2008/48/CE şi Directiva 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 10594 din 10 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompeteţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 31 ianuarie 2018, sub număr de dosar x/2018

Prin încheierea din 15 martie 2018, Tribunalul Bucureşti a dispus, în baza art. 78 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., introducerea în cauză a doamnei D. şi a domnului E., în calitate de părţi în contract.

Prin sentinţa civilă nr. 2171/2018 din 5 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., D. şi E., împotriva pârâtelor B. S.A. ŞI C., PRIN MANDATAR B. S.A.

A constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.2, art. 8.4 şi art. 8.5 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 28 februarie 2008.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

A obligat pârâtele la plata către reclamantul A. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat reclamantul A. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., D. şi E. şi pârâtele B. S.A. şi C., PRIN MANDATAR B. S.A.

Prin decizia nr. 1975 din data de 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul reclamanţilor A., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 2171 din 5 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A admis apelul pârâtelor B. S.A. şi C., PRIN MANDATAR B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat, în parte sentinţa în sensul că:

A respins, ca neîntemeiat, şi capătul de cerere privind art. 8.5 din Contractul de credit.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins, ca neîntemeiate, cheltuielile de judecată solicitate de apelanţii-reclamanţi.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanţii A., D. şi E. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 1975 din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate şi schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

În argumentarea cererii de recurs, au susţinut, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece instanţa de apel nu a luat în calcul "lipsa de interes a Băncii" şi inexistenţa vreunui risc pentru intimatele-pârâte în situaţia unei potenţiale declanşări a executării silite, datorată instituirii în favoarea băncii a ipotecii de rang I asupra imobilului.

Au arătat că, menţinerea ca legală a clauzei din art. 8.5 din Contractul de credit, fără posibilitatea sancţionării intimatelor în situaţia în care acestea au o obligaţie scadentă faţă de recurenţi, creează un dezechilibru contractual care transpune această clauza pe tărâmul clauzelor abuzive.

Au invocat caracterul abuziv, în temeiul Legii nr. 193/2000, a clauzelor prevăzute la art. 4.2. şi 4.4. din Contractul de credit, precizând că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel ca acestea nu ar avea caracter abuziv.

Arătând că principalul argument al instanţei de apel a fost acela că Legea nr. 193/2000 nu interzice modificarea dobânzii, au precizat că această afirmaţie este doar parţial valabilă, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune anumite condiţii pentru valabilitatea oricărei clauze dintr-un contract de credit, implicit şi pentru modificarea dobânzii, condiţii pe care instanţa de apel nu le-a mai analizat (respectiv buna credinţă şi existenţa unui echilibru contractual).

Au precizat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel faptul că revizuirea dobânzii se poate produce în anumite limite, indicate în contract, a căror aplicare putea fi verificată cu uşurinţă de împrumutat, deoarece dobânda nu variază în funcţie de un indice obiectiv, public, ci de voinţa exclusivă a intimatelor, banca putând actualiza nivelul dobânzii doar dacă noul nivel al indicelui de referinţă LIBOR va fi mai bun pentru bancă decât cel precedent.

Or, condiţiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc, elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract menţionându-se doar cu titlu general că banca va avea dreptul să revizuiască nivelul dobânzii.

Au considerat că prevederile art. 4.2 raportat la cele ale art. 4.4 din Contract nu sunt clare, fără echivoc, ci permit băncii să modifice discreţionar rata dobânzii curente, pentru motive necunoscute de recurenţi, creând un vădit dezechilibru contractual în detrimentul acestora, contrar bunei-credinte şi, totodată, fără a se prezenta vreo justificare.

Au susţinut că, potrivit paragrafului 75 al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, cerinţa potrivit căreia o clauză trebuie redactata în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă în sensul că respectiva clauză trebuie sa fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, cât şi pentru a exprima transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut de alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl priveşte.

Or, în speţa de faţă nu a fost expus un mecanism obiectiv în baza căruia banca să poată revizui dobânda.

Ca atare, au solicitat să se constate că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că prevederea contractuală din art. 4.2 şi 4.4. din Contract nu ar crea un dezechilibru contractual.

Au precizat recurenţii, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că şi dispoziţiile contractuale din art. 5.1. lit. b) şi lit. d) din Contract, referitoare la comisioanele şi costurile aferente creditului, sunt clauze abuzive, în mod greşit procedând instanţa de apel la analiza exprimării gramaticale în verificarea îndeplinirii condiţiei exprimării "într-un limbaj clar şi inteligibil", fără a se analiza şi interpretarea coroborata a întregului text.

Au făcut referire la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 CEE (interpretat şi aplicat greşit de instanţa de apel), precizând că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune ca, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

Împrejurarea că în contractul de credit a fost stipulat cuantumul comisionului de acordare de 2463,4 euro nu este de natură să îndeplinească condiţia exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil al clauzei, întrucât nu se precizează care sunt contraprestaţiile băncii faţă de comisionul perceput.

Au considerat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv.

Câtă vreme clauza nu conţine un limbaj clar şi inteligibil şi nu a exprimat mecanismul prin care funcţionează comisionul de acordare, precum şi care ar fi contraprestaţia băncii în schimbul acestui comision, au apreciat că instanţa trebuia să cenzureze această clauză.

Au susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, caracterul al valorii comisionului de acordare, în raport cu contraprestaţia băncii, întrucât acest comision a fost exprimat într-o valoare procentuală.

Ca atare, au precizat că în mod nelegal instanţa de apel a admis apelul băncii sub aspectul clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. b) din Contract, comisionul de acordare reprezentând o dobândă mascată.

Şi dispoziţia prevăzută de art. 8.3. din Contract este o clauză abuzivă, instanţa de apel considerând, în mod nelegal, că aceasta "nu este o creanţă care este legată în mod esenţial de persoana creditorului".

Mai mult decât atât, au susţinut ca instanţa de apel nu a analizat caracterul abuziv al acestei clauze şi din perspectiva posibilităţii cesionarului de a debita automat contul şi nu a motivat respingerea cererii de anulare a clauzei.

Au apreciat că dispoziţia din art. 8.3. din Contract este contrară bunei credinţe, întrucât, încă de la data semnării contractului, împrumutatul a fost obligat să acorde drept de debitare automată a contului curent unui cesionar pe care îl va putea alege banca, în viitor şi, în plus, în Contract nu este prevăzută nici o contraprestaţie din partea băncii asupra acestui drept pe care intimatele-pârâte şi l-au arogat în mod discreţionar.

Contrar susţinerilor nelegale ale instanţei de apel, au apreciat ca abuzive dispoziţiile prevăzute de art. 8.14 şi 8.15 din Contract, singurul argument al instanţei de apel în respingerea caracterului abuziv al acestor doua clauze fiind acela că sunt prevăzute criterii clare în care se poate declara scadenţa anticipată a creditului.

În acest sens, au susţinut că formularea acestor articole este generală, neputându-se cunoaşte care dintre obligaţii pot acorda dreptul băncii de a declara anticipat scadenţa creditului, neexistând un echilibru între sancţiuni şi obligaţiile neîndeplinite şi lipsind contraprestaţia băncii faţă de obligaţiile excesive inserate prin clauza 8.4 şi 8.5.

Au mai susţinut că în mod greşit a respins instanţa de apel solicitarea de constatare ca abuzive a clauzelor prevăzute de art. 4.2. şi art. 4.4. din Contract referitoare la dobânda datorată, de 4,5% p.a., întrucât dreptul băncii de a revizui dobânda pe parcursul derulării creditului, corelativ cu obligaţia de a se restitui, în termen de 10 zile, întregul credit, în cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al dobânzii agreat exclusiv de bancă, este o conduită abuzivă.

Ca atare, au considerat că dobânda creditului este aceea fixă, de 4,5% p.a., pentru toată perioada rămasă pentru rambursarea creditului.

Au invocat nelegalitatea soluţiei instanţei de apel, sub aspectul reţinerii ca legale a prevederilor art. 6.1 din Contract, cu consecinţa nulităţii absolute a acestei clauze şi a stabilizării cursului de schimb valutar CHF/LEU din data acordării creditului.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut ca această clauză nu a fost negociată, în mod eronat a menţinut-o, ca valabilă, reţinând ca legea nu permite anularea acestei clauze si că recurenţii nu au dovedit faptul că, dintre toate produsele pe care banca le oferea, li s-ar fi impus de către intimatele-pârâte accesarea unui credit în franci elveţieni.

Au apreciat că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că pentru bancă, devalorizarea francului elveţian ar fi fost un eveniment imposibil de prevăzut, deoarece această mondă a mai suferit o fluctuaţie, iar banca, în calitatea de profesionist, avea acces la acest istoric monetar, în timp ce un consumator mediu nu putea cunoaşte toate aceste date financiare.

Au considerat că dezechilibrul provocat de clauza contestată trebuie analizat pe de o parte, în coroborare cu prevederile art. 2.4 din Contractul de credit, raportat la modul în care a fost efectuată tragerea şi, pe de altă parte, prin prisma faptului că a fost încălcata obligaţia de informare a consumatorului prevăzută de paragraful (19) din Directiva 2008/48/CE, de art. 8 din Legea 190/1999 şi de art. 970 din C. civ. din 1864, această clauză nefiind redactată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Cu toate că, potrivit art. 2.4 din Contract, tragerea ar fi trebuit să fie efectuată în CHF, aceasta a fost efectuată în EURO, tocmai pentru ca banca nu a dispus în mod real şi efectiv de lichidităţi în CHF, banca transferând riscul valutar de pe moneda Euro pe moneda CHF şi, totodată, pentru reprezentanţii băncii, încheierea unui contract de credit în CHF (spre deosebire de EURO şi LEU) aducea cele mai mari comisioane.

Astfel, au arătat că plata ratelor în moneda CHF, în condiţiile în care intimatele nu au făcut plata creditului în moneda CHF, creează un puternic dezechilibru, prin suportarea exclusivă a riscului valutar doar de către consumatori, ceea ce transformă, din acest punct de vedere, contractul de credit într-un contract aleatoriu.

Invocând dispoziţiilor art. 977 din C. civ. din 1984 ("Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor"), au precizat că intenţia părţilor a fost de încheiere a unui contract de credit pentru achiziţionarea, în EURO, a unei locuinţe, aşa încât, plata ratelor creditului în CHF conduce la concluzia că textul art. 6.1 privind suportarea exclusivă de către consumator a riscului valutar este o clauză abuzivă, creeând un dezechilibru contractual în defavoarea împrumutatului.

Au criticat decizia instanţei de apel întrucât aceasta nu a analizat caracterul abuziv al clauzei, sub aspectul nerespectării de către intimata-pârâtă a prevederilor privind informarea iniţială a consumatorului de către profesionist, mai exact a prevederilor paragrafului (19)7 din Directiva 2008/4S/CE, art. 88 din Legea 190/1999 şi art. 9709 din C. civ. din 1864.

Oferta intimatelor-pârâte a fost emisă în aceeaşi zi cu data semnării creditului, respectiv 28 februarie 2008, fiind imposibil ca, în câteva ore, împrumutatul să poată fi informat cu privire la fiecare clauză a unui contract de credit de peste 25 de pagini, redactat într-un limbaj tehnic, financiar şi juridic, cu atât mai mult cu cât recurenţii-reclamanţi nu au studii juridice sau economice şi nici nu au mai accesat vreun credit.

Totodată, au precizat că oferta de credit nu cuprinde, la fel ca şi contractul, o menţiune cu privire la suportarea de către împrumutat a riscului valutar, în situaţii în care acesta devine atât de împovărător, încât se poate dubla sau tripla rata creditului.

Ca atare, au arătat că nu se poate reţine că recurenţii au solicitat creditul având posibilitatea de a cunoaşte efectiv întinderea riscului valutar şi nici reprezentarea a ceea ce poate însemna acesta, în cazul acestei valute.

Conform paragrafului 19 din Directiva 2008/48/CE, cade în sarcina intimatelor-pârâte obligaţia de informare şi furnizare de explicaţii, cu scopul clar ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoştinţă de cauză la accesarea unui credit.

Or, în speţă, recurenţii-reclamanţi au considerat că au încheiat Contractul de credit fără a se afla în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la riscul valutar.

Au precizat că, în cauză, Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ., iar stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispoziţiilor legale, întrucât, în lipsa unui acord expres al părţilor, prin care acestea să-şi asume posibilitatea unui câştig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu, cu consecinţa strămutării asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF.

Pe de altă parte, au invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare ("Cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar împrumutătorul va pune la dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, care să cuprindă toate condiţiile contractului precum şi termenul de valabilitate a acestuia.") şi au susţinut că oferta de credit le-a fost adresată în aceeaşi zi cu contractul de credit, de unde rezultă atitudinea de rea-credinţa în negocieri a băncii.

Au reiterat faptul că împrumutul este afectat de un dezechilibru contractual dat de suportarea, în întregime, a riscului valutar de către împrumtat.

Având în vedere poziţia de inegalitate dintre părţile Contractului, au precizat că intimatele-pârâte aveau obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a împrumutatului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, aşa cum prevede O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat soluţia instanţei de apel şi pentru că nu ar fi analizat condiţiile exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil a clauzei privind riscul valutar (art. 6.1. din Contract), sens în care au făcut trimitere Ia paragraful 75 al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dată în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria şi la interpretarea dată articolul 4 (2) din Directiva 93/13, precum şi la prevederile art. 4 (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, au apreciat că în Contract nu există nicio clauză care să explice consumatorului modul complex în care se calculează cursul de schimb CHF/RON, arătând că lipsa unui limbaj clar şi inteligibil al clauzei 6.1. trebuie raportată şi la durata creditului de 360 luni, conform art. 2.2 din Contract, în prezent împrumutaţii fiind obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţa de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Prin urmare, au solicitat instanţei să constate că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, ofertele de credit ale intimatei necuprinzând nicio menţiune cu privire la suportarea de către împrumutaţi a riscului valutar sau a riscurilor de indexare a cursului valutar.

Au precizat că obligaţia de informare a intimatei-pârâte este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, precum şi cu Directiva 2008/48/CE.

Ca atare, au susţinut că între drepturile şi obligaţiile părţilor cocontractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutatului, singurul obligat să suporte riscul valutar, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat.

În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 a considerat că se impune anularea acestei clauze, întrucât produce un vădit dezechilibru contractual în defavoarea recurenţilor-reclamanţi, cauzat atât de nerespectarea obligaţiei de informare a intimatei-pârâte, cât şi de nerespectareau cauzei pentru care a fost încheiat contractul, respectiv achiziţionarea unui imobil în EURO, cu atât mai mult cu cât tragerea creditului a fost efectuată de către intimată în EURO deşi contractul prevedea să fie efectuată în CHF.

Au considerat că, în vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor Contractului, prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv la cursul valutar de 1 CHF= 2.2791 RON.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia recurată şi sub aspectul incidenţei impreviziunii, considerând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit decizia CCR nr. 623/2016 cauzei de faţă şi a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 969, 970 şi 1578 din C. civ. din 1864.

Apreciind că speţei i se aplică C. civ. din 1864, au precizat că în acest act normativ nu a existat o reglementare expresă a teoriei impreviziunii, aceasta fiind consacrată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 623/2016 ca fiind aplicabilă şi pentru contractele încheiate anterior intrării in vigoare a noului C. civ.

Ca atare, au susţinut că instanţa de apel nu a analizat punctual cele două condiţii ale impreviziunii (dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creştere, nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului, în privinţa amplorii şi efectelor sale şi, respectiv, dacă această creştere face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor de către împrumutat), reţinând generic faptul ca împrumutatul şi-ar fi asumat o fluctuaţie valutară.

Au considerat, ca neîntemeiate, considerentele instanţei de apel conform cărora, riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit întrucât, prin decizia nr. CCR nr. 62/2017, coroborată cu decizia nr. CCR nr. 623/2016, s-a stabilit ca impreviziunea vizează riscul supra-adăugat şi permite adaptarea sau încetarea contractului în cazul intervenirii acesteia.

Au precizat că textul art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi sa fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Aceste prevederi sunt reiterate în art. 44 şi 47 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit (devenite art. 45 şi 48 după republicarea actului normativ).

Au susţinut că, în raport cu prevederile legale invocate, informarea realizată de profesionist a fost sumară, înşelătoare şi total incompletă, astfel că, instanţa de apel, prin decizia recurată, a interpretat şi aplicat greşit şi aceste articole din Legea nr. 296/2004 mai sus indicate.

Au precizat că instanţa de apel nu a analizat impreviziunea raportat şi la îndeplinirea obligaţiei de informare de către intimata-pârâtă.

În concluzie, au apreciat că, în cazul creditului acordat de intimata-pârâtă, francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare.

În esenţă, au făcut o serie de consideraţii teoretice, în raport cu datele speţei şi au considerat ca fiind îndeplinite ambele condiţii ale impreviziunii.

Intimatele-pârâte B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 iunie 2020 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 octombrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de D., A. şi E. a fost acordat termen la 17 ianuarie 2020 pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 8.5 privind dreptul băncii de a declara exigibil anticipat soldul creditului, în ipoteza în care s-a declanşat procedura de executare silită inclusiv pentru recuperarea creanţelor garantate cu acelaşi imobil, va fi înlăturată, având în vedere că recurenţii nu au indicat în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva clauzei menţionate.

Recurenţii nu se pot prevala de o pretinsă încălcare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, motivat de împrejurarea că instanţa de apel nu a luat în calcul "lipsa de interes a Băncii", în condiţiile în care instituirea unei astfel de clauze reprezintă o măsură de prudenţă instituită în contractul de credit, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, o garanţie absolut necesară în favoarea Băncii, în ipoteza în care s-a declanşat procedura de executare silită inclusiv pentru recuperarea creanţelor garantate cu acelaşi imobil decurgând din alte contracte de credit încheiate de Împrumutat sau de alte persoane, sau orice altă procedură care ar avea ca finalitate transmiterea dreptului de proprietate sau a altor dezmembrăminte ale acestuia.

De altfel, instanţa de control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzei prin raportare la dispoziţiile incidente din Legea nr. 193/2000, reţinând cu justeţe că această clauză contractuală a fost adusă la cunoştinţa reclamanţilor fiind acceptată de către aceştia şi are drept scop păstrarea echilibrului contractual în cazul în care ar apărea o situaţie în care ar fi executată garanţia acordată Băncii.

Totodată, instanţa de apel a verificat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2. şi 4.4. din Contractul de credit prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii au motivat, în esenţă, că, în analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2. şi 4.4. din Contractul de credit, instanţa de apel nu a analizat şi buna credinţă şi existenţa unui echilibru contractual.

Contrar susţinerilor recurenţilor, s-a reţinut în mod legal lipsa caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2. şi 4.4. din Contractul de credit, arătându-se în acest sens că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu interzic modificarea dobânzii, iar în acest sens, conform pct. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 clauza este abuzivă doar dacă aceasta obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, ipoteză care nu se regăseşte în cauza de faţă întrucât această clauză a fost prevăzută în contractul de credit încă de la semnarea acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol:

"O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei (...)".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Or, în temeiul efectului devolutiv al apelului, curtea a reţinut acordul părţilor încă de la semnarea contractului de credit, în ceea ce priveşte conţinutul clauzelor prevăzute la art. 4.2. şi 4.4., vizând stabilirea unei dobânzi fixe doar pentru primul an de creditare, urmând ca din al doilea an să se perceapă o dobândă revizuibilă.

În acest context juridic, prin raportare la alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, anterior enunţat, este evident că instanţa de apel a apreciat ca nefiind întrunită una dintre condiţiile prealabile obligatorii cerute de lege, aceea a absenţei negocierii, şi, prin urmare, nu s-a mai impus analiza îndeplinirii cerinţelor privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe astfel cum solicită recurenţii.

Cu privire la înlocuirea clauzei în sensul indicării unei dobânzi fixe de 4,5%/p.a. pentru toată perioada rămasă pentru rambursarea creditului, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

De altfel, menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Trebuie menţionat că toate constatările factuale ale instanţei de apel reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Totodată, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente.

Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare şi costurile aferente creditului, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de precizat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă subliniază că, în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal menţionat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

S-a apreciat corect că acest comision de acordare nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Cuantumul comisionului nu poate face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

În acelaşi sens, referitor la clauza prevăzută de art. 5.1 lit. d) reprezentând comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul contract, ce are menirea de a recompensa diferitele prestaţii pe care creditorul le execută în relaţia cu împrumutaţii la cererea acestora în derularea contractului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că aceasta nu este abuzivă, atât timp cât a fost de la bun început cunoscută de către recurenţi.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 8.3. din Contract, s-a reţinut cu justeţe că aceasta consacră în mod explicit dreptul creditorului de a dispune de creanţa sa prin cesionarea către un terţ, drept reglementat de dispoziţiile de drept comun (art. 1391 şi urm. C. civ.), fără a institui obligaţii suplimentare în sarcina împrumutatului, a cărui obligaţie principală rămâne aceea de a rambursa suma împrumutată şi costurile creditului, fiind astfel irelevant dacă titularul creanţei a rămas sau nu acelaşi.

Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 8.3. din Contract, în condiţiile în care clauza în sine nu vizează drepturile şi obligaţiile părţilor şi, astfel, nu este abuzivă în accepţiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind lipsite de fundament juridic susţinerile conform cărora instanţa de apel nu a analizat caracterul abuziv al acestei clauze şi din perspectiva posibilităţii cesionarului de a debita automat contul.

Întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi privind clauzele 8.14, 8.15 referitoare la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, va fi înlăturată având în vedere că recurenţii nu au indicat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva clauzelor menţionate, ci au prezentat opinii potrivit cărora formularea acestor articole este generală, neputându-se cunoaşte care dintre obligaţii pot acorda dreptul băncii de a declara anticipat scadenţa creditului.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susţinerilor recurenţilor, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1975 din 22 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi D., A. şi E. la plata sumei de 5720,81 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1975 din 22 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi D., A. şi E. la plata sumei de 5720,81 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.