CHF Denominated Credit Repayment: Exclusion of Currency Clause from Unfair Contract Terms Review Under Statutory Mandatory Norms

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. solicitând instanţei constatarea caracterului nul absolut abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 (2), 4.7 teza a doua, art. 6.1, art. 6.2 din contractul de credit nr. x din data de 22.02.2008, obligarea pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului x (1.82 marja rezultata din scăderea valorii LIBOR 3 luni 2.78 din valoarea dobânzii la data încheierii contractului 4.6%), restituirea tuturor sumelor încasate in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare, comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente sumelor încasate cu titlu de rată de dobândă excedentară percepută de către bancă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale, exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare, constatarea, caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată in contractul de credit şi eliminarea acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea in moneda naţionala a plaţilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Prin sentinţa civilă nr. 16534/2015 din 22 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2070 din 6 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.7 teza a II-a şi art. 6.1 teza I din contractul de credit nr. x/22.02.2008, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 1239,10 CHF şi dobânda legală aferentă de la data încasării acestei sume de bani, respingând restul pretenţiilor ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2070/06.04.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 4.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 22.02.2008, ca lipsit de interes.

S-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

La 1 martie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că hotărârea este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile situaţiei de fapt, însă le-a aplicat în mod greşit.

Apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, reţinând că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României, cauză ce solicită a se avea în vedere la pronunţarea soluţiei.

Conform Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arată recurentul, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia, or această obligaţie de informare nu a fost realizată faţă de recurent.

Împrejurarea că s-a adresat băncii, exprimându-şi intenţia de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor sale, nu poate înseamna o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă.

Astfel, neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională faţă de recurent pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei credinţe.

În ceea ce priveşte solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, menţionează faptul că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurentul nu a avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului de CHF, dar şi de faptul că banca nu i-a pus la dispoziţie nicio informaţie din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera, susţine recurentul, că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, apreciază că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

Sub un alt aspect, arată că nu au fost negociate clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligaţia de plată a unui comision de administrare şi a unui comision de acordare.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte prcformulate, impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat prealabil de BNR, "libertatea de voinţă" a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul (sau actul adiţional).

În opinia sa, nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport de care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înţeles să perceapă comisionul de acordare, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune profesionistului obligaţia de a detalia într-un contract de adeziune motivul pentru care consumatorul datorează o anumită prestaţie.

Cu referire la condiţia privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, prin Hotărâre CJUE pronunţată în cauza C 415/11 - Mohamcd Aziz vs. Catalunyacaixa, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare (...)".

Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punctul de vedere al modului de calcul al comisionului la care face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisionului perceput.

Consideră că dispoziţiile contractuale criticate sunt abuzive şi, în consecinţă, lovite de nulitate absolută.

În ceea ce priveşte restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare şi comisionul de acordare având în considerare caracterul abuziv şi lovit de nulitate absolută al clauzei ce permite perceperea lor subliniază că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acesteia.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor situaţia anterioară.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 1341 şi urm. C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, solicită a se constata întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamantul - solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de "obligare a pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive".

Astfel, recurentul consideră că decizia atacată, pe de o parte încalcă prevederile art. 425 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, iar pe de altă parte a legitimat în mod indirect abuzurile făcute de către intimată prin perceperea unor sume de bani în temeiul unor clauze abuzive.

Mai mult decât atât, instanţa de apel nu a motivat de ce nu s-a pronunţat şi pe cererea facută de recurent în sensul obligării pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 5 octombrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare; a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi a fost acordat termen la 18 octombrie 2019 pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 17 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se reţine că decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Cu referire la susţinerile recurentului-reclamant referitoare la îngheţarea cursului CHF-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Cu alte cuvinte, instanţa nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurentul nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de procesare şi de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, este de necontestat că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, contraprestaţie a serviciilor legate de administrarea creditului, care sunt inerente activităţii acesteia într-un contract de credit cu executare pe o perioadă îndelungată de timp.

S-a reţinut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamantul deţinând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului.

Totodată, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de procesare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv prezentarea ofertei băncii, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, încheierea efectivă a contractului de credit.

S-a reţinut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este clară şi inteligibilă, valoarea comisionului de procesare, metoda de calcul şi data scadenţei fiind stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultând cu uşurinţă din denumirea lui.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane (de administrare, de procesare) sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de procesarea cererilor de credit.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului dedus judecăţii), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz. Textul legal evocat se referă exclusiv la acele cheltuieli aferente încheierii contractului şi anterioare acestui moment, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului de lege, nu şi la comisioanele creditului.

Este de necontestat că noţiunea de "comision" nu se identifică cu noţiunea de "cheltuieli", comisionul presupunând acordarea unei remuneraţii pentru un serviciu prestat, acesta fiind şi cazul clauzelor contestate în speţă.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de "obligare a pârâtei la calcularea şi încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive".

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deşi a fost invocată de recurent, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Instanţa de prim control judiciar a analizat hotărârea primei instanţe, prin raportare la criticile formulate, dând eficienţă caracterului devolutiv al apelului.

S-a reţinut că la 23 februarie 2009, între părţi s-a încheiat Actul adiţional nr. x care la art. 1 a precizat că începând cu data de 22.02.2009 împrumutatul datorează băncii o dobândă aniversară variabilă, iar la pct. 2.1 şi 2.2 din contract s-a prevăzut modul de variaţie al dobânzii, respectiv, dobânda fiind formată din media aritmetică pe ultimele 30 de zile calendaristice a LIBOR la 6 luni + media aritmetică pe ultimele 30 de zile calendaristice a CDS 5 ani +marja băncii. Tot în actul adiţional s-au definit noţiunile de LIBOR, CDS şi marja băncii. Ca urmare a aplicării acestei formule de calcul a rezultat o rată a dobânzii de 10,98%, însă prin art. 2.4 din actul adiţional s-a prevăzut diminuarea dobânzii la valoarea de 5,6%.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că, întrucât pentru primul an de creditare dobânda a fost fixă, iar la data primei aniversări a fost încheiat actul adiţional nr. x, clauza prevăzută la art. 4.7 teza a II-a din contract, potrivit căreia:

"rata anuală a dobânzii in vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către bancă in funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", nu a produs niciodată efecte, fiind lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv al acesteia, câtă vreme nu se obţine niciun folos practic prin constatarea nulităţii acesteia.

Aşa fiind, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt lipsite de justificare susţinerile recurentului vizând omisiunea/nemotivarea instanţei de apel privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.