Abusive clauses in CHF-denominated credit contracts: monetary nominalism exclusion and prohibition of judicial substitution of variable interest formulas

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1234/10.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. prin Sucursala Tineretului şi C., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive cuprinse în contractul de credit nr. x/29.03.2007 încheiat între părţi: art. 4.3, 4.5 şi 4.6 privind dobânda variabilă stabilită unilateral de bancă; art. 4.11 lit. e) privind comisionul de rambursare anticipată; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate abuziv în baza clauzelor declarate nule la care se adaugă dobânda legală, respectiv 320.140 RON; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 17.706 RON reprezentând onorariu de avocat şi 3.869,50 RON onorariu de expert.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâta B., iar prin decizia civilă nr. 2335 din 14.12.2017 instanţa a respins ambele apeluri, ca nefondate.

La data de 13 martie 2018, recurenta-pârâtă B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta pârâtă arată că, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

Astfel, cu privire la clauzele de la art. 4.3, art. 4.5 şi art. 4.6 din Contractul de credit nr. x/29.03.2007, referitoare la dobândă, nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acestora, câtă vreme clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

De asemenea, instanţa de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.

Clauzele nu sunt abuzive, deoarece nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3 este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului este greşită, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii, influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor B..

Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale, art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, din dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că dobânda reprezintă preţul contractului de credit, iar dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se mai arată că, întrucât la data încheierii contractului de credit împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu, fiind îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

O altă critică vizează soluţia prin care s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei contractuale prevăzuta de art. 4.11 lit. e) din Contractul de credit nr. x/29.03.2007 în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată.

Se arată că acest comision este reglementat în cuprinsul art. 93 lit. c) din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, fiind prevăzut şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi în cele ale art. 46 alin. (1) lit. s), ceea ce face să fie incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la perceperea acestui comision, recurenta arată că în cazul împrumutului cu dobândă, termenul este stipulat atât în favoarea debitorului (care poate fi obligat la restituire doar la termen), dar şi în favoarea creditorului obligaţiei de restituire deoarece dobânda, ca profit al împrumutului şi preţ al contractului, este calculată în funcţie de durata contractului.

În speţă, în cazul restituirii creditului, sau a unei părţi din debit, imputaţia se face din debitul principal, împrumutatul fiind scutit astfel de plata dobânzilor viitoare calculate asupra sumei achitate anticipat. Astfel, prin restituirea înainte de termen, banca înţelege să renunţe la profitul său reprezentat de dobândă, iar comisionul de rambursare anticipată reprezintă de fapt preţul renunţării la însuşi factorul determinat pentru bancă la încheierea contractului, anume perceperea dobânzilor. Prin urmare, având în vedere că există beneficii de ambele părţi, instanţa ar fi trebuit să aprecieze că această clauză nu este abuzivă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

În altă ordine de idei, se mai arată că intimatul nu a făcut dovada faptului că ar fi plătit vreo sumă de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată, iar raportat la data la care a fost încheiat contractul de credit, perceperea unui astfel de comision nu a fost interzisă de vreo prevedere legală.

O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond, nereduse de către instanţa de apel. Astfel, recurenta apreciază că sumele reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert sunt exagerat de mari faţă de obiectul cauzei precum şi în raport de activitatea prestată de către avocatul reclamanţilor.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2000, precum şi cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 din noul C. proc. civ.

La data de 22 martie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva aceleiaşi decizii civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului său şi obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumelor încasate abuziv în temeiul clauzei 5.1 din contractul de credit nr. x/29.03.2007 şi dobânda legală asupra acestora, pe întreaga durată a creditului; să se stabilească faptul că ratele creditului se plătesc în RON la cursul de schimb din data încheierii contractului; să se stabilească faptul că rata dobânzii anuale va fi determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 prin formula: 2,606% (marja fixă a Băncii) + LIBOR CHF Overnight de la începutul anului (indice de referinţă afişat de BNR), cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurentul arată că instanţa de apel a interpretat eronat clauza 5.1 ca fiind o reflectare a normei din dreptul naţional.

Astfel, au fost interpretate eronat dispoziţiile legale privind nominalismul monetar deoarece, pe de-o parte, legislaţia de ordine publică a protecţiei consumatorului derogă de la aceste norme generale şi, pe de altă parte, instanţa nu s-a raportat la condiţiile reale ale împrumutului, aplicând o dispoziţie generală, standard, unei situaţii care nu corespunde cu ipoteza nominalismului monetar.

Se arată că în contractul de credit al reclamantului-recurent, francul elveţian nu a fost utilizat realmente ca monedă de plată, ci aceasta a fost utilizată doar ca monedă de substituţie, pentru "denominarea" creditului. Această utilizare a fost efectuată de profesionist tocmai pentru a prezenta în mod fals consumatorului necunoscător pretinsele avantaje ale CHF. Clauza de restituire a creditului în moneda de calcul nu reprezintă o simplă transpunere a principiului nominalismului monetar, deoarece fiind vorba de un credit pentru 30 de ani, profesionistul cunoştea că era probabil să apară crize ale francului elveţian.

Clauza preformulată de profesionist are un caracter neclar şi ininteligibil din punct de vedere economic, iar profesionistul nu numai că şi-a nesocotit obligaţia de a prevede clauze clare, dar a omis cu rea-credintă informarea consumatorului cu privire la riscul suplimentar al unei monede care nu are prezenţă reală pe piaţa românească.

Dezechilibrul semnificativ produs de clauză constă în majorarea costului creditului prin voinţa unilaterală a băncii, care a mascat acordarea unui împrumut în RON, ascunzând consumatorului faptul că banca nu va suporta niciodată riscul deprecierii monedei naţionale, prin raportarea artificială la francul elveţian.

Se mai invocă şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 296/2004 (forma în vigoare la data încheierii creditului), care obligau profesionistul să informeze consumatorul, printre altele, asupra riscurilor previzibile. Mai mult, art. 8 din Legea nr. 296/2004 obligă agenţii economici să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate şi să informeze complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor. Astfel, la momentul încheierii creditului, banca avea obligaţia de a informa reclamantul inclusiv cu privire la proprietăţile francului elveţian şi cu privire la riscul crescut în raport cu alte monede, care au prezenţă reală (în bunuri şi servicii) pe piaţa financiară din România.

Or, în interpretarea instanţei de apel, toate aceste obligaţii ale profesionistului cu privire la informare şi previziune asupra monedei ar fi trebuit suplinite tocmai de consumator, printr-o analiză proprie asupra pieţei valutare, ceea ce este evident contrar esenţei acestor reglementări.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 în privinţa ratei variabile a dobânzii prin raportare la indicele obiectiv LIBOR CHF OVERNIGHT se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile privind restabilirea situaţiei anterioare stipulării clauzelor abuzive într-o manieră susceptibilă să creeze constumatorului o situaţie chiar mai dificilă decât cea anterioară anulării acestora.

Interpretarea instanţei de apel neagă şi cu privire la acest aspect însăşi esenţa legislaţiei speciale privind protecţia consumatorilor. Instanţa a fost învestită cu prerogativa anulării clauzelor abuzive tocmai pentru ca aceasta, cu independenţă şi imparţialitate, să intervină în raporturile dintre consumator şi profesionist şi să echilibreze ea însăşi contractul, prin înlocuirea clauzelor abuzive cu dispoziţiile supletive, i.e. ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 193/2000.

Astfel, dacă în cazul monedei în care se impunea a fi restituit creditul, instanţa de apel face trimitere tocmai la normele naţionale supletive, arătând că acestea sunt aplicabile în speţă, nu acelaşi raţionament a fost aplicat de instanţă şi în privinţa restabilirii situaţiei anterioare, instanţa interpretând eronat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 6 alin. fi) din Directiva 93/13.

În acest sens, al intervenţiei directe a instanţei de judecată asupra contractului, a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kesler c. OTP Bank, când a arătat că Directiva (implementată în legislaţia română prin Legea nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010) permite instanţei naţionale să înlocuiască clauza abuzivă cu o normă naţională supletivă, dacă aceasta există.

Or, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, care arată clar că, în privinţa creditelor acordate cu dobândă variabilă, dobânda va fi compusă din indicele de referinţă calculat de BNR şi o marjă fixă a băncii, urmând ca rata dobânzii să fie stabilită exclusiv cu privire la această formulă.

Mai mult, instanţa a interpretat eronat dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, reţinând eronat că modul de restabilire a situaţiei anterioare aplicat de instanţa de judecată nu ar putea fi cel stabilit de dispoziţiile supletive din anul 2010. Indiferent de momentul încheierii contractului de credit, se apreciază că momentul la care instanţa efectuează restabilirea situaţiei anterioare este momentul pronunţării sentinţei, respectiv deciziei. Astfel, instanţa se va raporta tocmai la dispoziţiile supletive aflate în vigoare la data restabilirii situaţiei anterioare, aşadar inclusiv cele ale art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

Interpretarea aleasă de instanţa de apel, deşi minim-invazivă faţă de dispoziţiile contractului, nu oferă consumatorului un beneficiu real al cererii de chemare în judecată ci, din contră, creează premisa unui blocaj al contractului de credit.

Această interpretare este eronată, deoarece instanţa trebuie să intervină ea însăşi, direct, în contractul de credit să tranşeze definitiv situaţia părţilor, fără a supune eficienţa soluţiei unei noi incertitudini - modul în care profesionistul va alege să interpreteze şi să aplice dispoziţiile instanţei. Actul de justiţie este un act de putere publică şi are efect coercitiv, iar instanţa nu poate accepta că efectele deciziei sale vor fi determinate chiar de profesionist.

În drept, au fost invocate prevederile art. 430-432 din C. proc. civ., cele ale art. 95, art. 37, art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 1, art. 4, art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 15, art. 1269 din Noul C. civ., art. 3 din Regulamentul BNR 4/2005, art. 4 din Directiva 93/13/CEE; art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 107 şi 114 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 8 mai 2018, recurenta pârâtă B. a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

La data de 3 iulie 2018, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 5 octombrie 2018 a fost analizat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 19 aprilie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. şi s-a stabilit termen în vederea soluţionării acestuia la 20 septembrie 2019, cu citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (7) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 20 septembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor declarate în cauză, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 24 septembrie 2020, ca urmare a soluţionării cauzei aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C-81/19, a fost acordat termen la 20 ianuarie 2021 pentru continuarea judecăţii, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce priveşte recursul formulat de reclamantul A., printr-o primă critică, ce poate fi analizată din perspectiva pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., se susţine că legislaţia de ordine publică a protecţiei consumatorului ar deroga de la dispoziţiile legale privind nominalismul monetar.

Instanţa de recurs constată însă că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "o reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Deşi recurentul susţine că legislaţia protecţiei consumatorului derogă de la norma generală privind nominalismul monetar, nu indică în concret conţinutul normei legale pe care o consideră specială şi derogatorie, în înţelesul art. 15 din Legea nr. 24/2000 anterior menţionat, faţă de norma generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. din 1865, aplicabil în cauză, iar o simplă afirmaţie generală în acest sens, nu poate susţine motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai arată recurentul că instanţa de apel nu s-ar fi raportat la condiţiile reale ale împrumutului, ignorând faptul că moneda de cont, francul elveţian, ar fi fost diferită de moneda de plată, moneda naţională. Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că "susţinerile apelantului-reclamant, potrivit cărora suma împrumutată i-a fost virată în RON, nu are suport probator în cauză, la dosar neregăsindu-se vreo dovadă în acest sens."

Se constată astfel că nici această susţinere nu poate fi considerată ca argument pertinent într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situaţie de fapt ce ar fi fost greşit reţinută pe baza unui probatoriu insuficient şi greşit interpretat. Or, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi analizate nici criticile ce pornesc de la premisa că în fapt ar fi fost acordată cu titlu de credit o sumă de bani în RON şi nu în moneda CHF, şi nici criticile privind pretinsa îndeplinire defectuoasă a obligaţiei de informare de către bancă.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, în ce priveşte clauza ce prevede obligaţia restituirii creditului în moneda în care a fost acordat, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Suplimentar argumentelor expuse de instanţa de apel, care sunt corecte şi în concordanţă cu practica CJUE, recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili în ce măsură condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Contrar susţinerilor recurentului, prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată

Nefondată este şi critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 din perspectiva capetelor de cerere referitoare la stabilirea unei formule de calcul a dobânzii contractuale şi la repunerea în situaţia anterioară.

Susţine recurentul că instanţa de apel ar fi trebuit să intervină în raporturile dintre consumator şi profesionist şi să echilibreze ea însăşi contractul, prin înlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispoziţiile supletive ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 193/2000.

Prin art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 însă, invocat de recurent, sunt reglementate, cu caracter general, regulile aplicabile contractelor de credit cu dobândă variabilă, inclusiv formula de calcul a dobânzii pentru creditele acordate în valută.

Stabilirea de către instanţă a unei dobânzi concrete, în baza prevederilor art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, ar constitui, contrar susţinerilor recurentului, o ingerinţă în contractul încheiat între părţi. Astfel, spre deosebire de prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, ce cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică în mod direct în lipsa unui acord diferit între părţi, prevederile legale ale art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de recurent, nu constituie norme supletive apte să înlocuiască, în mod direct, dispoziţiile contractuale referitoare la dobândă, ele nefixând un cuantum concret al dobânzii, ci reglementează doar criteriile ce pot fi avute în vedere la stabilirea dobânzii variabile pentru creditele acordate în valută.

Înalta Curte reţine că în practica sa, CJUE a apreciat că "pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la consecinţele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este necesar să fie avute în vedere atât modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cât şi obiectivele şi economia generală ale acesteia din urmă", şi a ajuns la concluzia că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia." (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. paragrafele 61, 65)

"Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice conţinutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că asemenea clauze abuzive pur şi simplu nu sunt aplicate faţă de consumator, în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesionişti (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria şi Bankia, C-70/17 şi C-179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 60)." - paragraful 31 din Hotărârea pronunţată în cauza C-269/19.

Aşadar, în condiţiile în care chiar CJUE a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziţii naţionale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într-un act juridic se completează, printre altele, cu efectele care decurg din principiul echităţii sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziţii supletive şi nici dispoziţii aplicabile în cazul unui acord între părţile la contract, toate criticile recurentului referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere privind stabilirea ratei dobânzii şi repunerea în situaţia anterioară, sunt nefondate.

În ce priveşte recursul formulat de pârâta D. S.A. (fostă B.), critica referitoare la greşita reţinere de către instanţele de fond a caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi analizată câtă vreme vizează situaţia de fapt reţinută de instanţe şi nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres de art. 488 din C. proc. civ., fiind o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Referitor la dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel ar fi apreciat că cele două condiţii prevăzute de textul legal, respectiv condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, ar trebui să fie îndeplinite cumulativ, ignorând faptul că textul de lege reglementează două teze distincte.

Instanţa de recurs reţine însă, pe de-o parte, că recurenta face referire la forma lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ce a intrat în vigoare după data încheierii contractului de credit cu reclamantul A., şi care deci nu este aplicabilă speţei, iar pe de altă parte instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe o astfel de interpretare a textului legal evocat, indicând în mod expres în cuprinsul considerentelor forma în vigoare a dispoziţiilor legale.

În consecinţă, în acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului, în mod corect a reţinut instanţa de apel că textul normativ prevedea necesitatea unui motiv specificat în contract pentru modificarea ratei dobânzii, ceea ce presupunea o detaliere suficientă a acestuia, de natură să permită consumatorului să cunoască, încă de la momentul încheierii contractului, condiţiile concrete ale modului de variaţie a dobânzii.

Aşadar, invocarea de către recurentă a posibilităţii pe care ar fi avut-o consumatorul de a denunţa contractul, în cazul în care nu ar fi fost de acord cu rata dobânzii modificate, este lipsită de relevanţă în contextul legislativ de la data încheierii contractului de credit.

Lipsită de relevanţă este şi susţinerea recurentei referitoare la faptul că în contractul de credit s-ar fi prevăzut în mod expres faptul că dobânda este variabilă, câtă vreme declararea ca abuzive a clauzelor puse în discuţie nu sancţionează conduita băncii de a stabili o dobândă contractuală variabilă, ci pe aceea de a nu stipula în contract criterii clare şi obiective de modificare a dobânzii, cu nesocotirea drepturilor consumatorului ce rezultă din prevederile Legii nr. 193/2000.

Nici incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecinţa excluderii de la analiza caracterului abuziv a clauzelor contractuale, nu poate fi reţinută în cauză. Astfel, chiar dacă dobânda ar reprezenta o parte semnificativă din preţul contractului, aşa cum s-a reţinut deja, modalitatea de variaţie a acesteia nu a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, iar simpla indicare a cuantumului dobânzii în graficul de rambursare nu este suficientă pentru a permite în mod real consumatorului să anticipeze, în linii mari cel putin, consecinţele juridice şi economice pe care le implică modificarea ratei dobânzii.

Referitor la criticile privind soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de rambursare anticipată, Înalta Curte constată că acestea au fost formulate omisso medio, astfel încât nu pot fi cercetate pentru prima dată direct în recurs.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Instanţa de apel a reţinut în cuprinsul considerentelor deciziei recurate că, "raportat la soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 4.11 lit. e) din contractul de credit, referitoare la comisionul de rambursare anticipată, apelanta-pârâtă nu a adus nicio critică, astfel că, şi din această perspectivă, apelul este nefondat."

Cu privire la această constatare a instanţei de apel recurenta pârâtă nu a formulat nicio critică, toate criticile fiind formulate în raport cu considerentele instanţei de fond, astfel încât, aşa cum s-a arătat deja, întrucât motivele de recurs invocate nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, acestea nu pot fi cercetate în recurs.

Nici criticile referitoare la greşita obligare a recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată nu pot fi reţinute, câtă vreme acestea sunt contestate exclusiv din perspectiva cuantumului apreciat ca fiind exagerat. Însă, aşa cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Faţă de toate aceste considerente, constatând că în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.