Motion to annul prior ruling over restitution debt dismissed as inadmissible; prior decision stands.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra contestaţiei în anulare reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2006 de către B.N.P. D., contract încheiat între reclamantă şi antecesorul pârâtului B., E., precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 395.000 Euro, în echivalent RON, cu titlu de restituire a preţului achitat de către reclamantă pentru achiziţionarea imobilului, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14 martie 2016, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 7861 din 12 decembrie 2016 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de cei doi pârâţi, a fost admisă acţiunea, dispunându-se rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 noiembrie 2006, obligându-se pârâţii, în solidar, la restituirea preţului imobilului în sumă de 395.000 Euro, în echivalent RON, precum şi la dobânda legală aferentă de la 5 octombrie 2015, a obligat pârâţii, de asemenea în solidar, şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul pârâţilor, schimbându-se, în parte, încheierea de şedinţă din 14 martie 2016, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată împotriva pârâtului B., menţinându-se celelalte dispoziţii ale încheierii.

A fost schimbată în parte şi sentinţa de fond, în sensul respingerii cererii formulate împotriva pârâtului B. ca fiind prescrisă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect rezoluţiunea antecontractului, în consecinţă acţiunea fiind respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, au fost obligate părţile căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins apelul formulat de pârâta C. împotriva încheierii de şedinţă din 14 martie 2016.

Împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018 au formulat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta C..

Prin decizia nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 244A din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost casată, în parte, decizia atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte apelul pârâtei C. referitor la obligarea acesteia la restituirea către reclamanţi a preţului imobilului în sumă de 395.000 de euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii şi la dobânda legală aferentă, calculată de la data de 5 octombrie 2015 (data introducerii acţiunii) până la data plăţii efective.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

La 20 noiembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, solicitând anularea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea recursului formulat de C., ca fiind neîntemeiat.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Arată contestatoarea că dezlegarea dată recursului a plecat de la două erori materiale, respectiv: instanţa de recurs a plecat de la premisa că reclamanta nu ar fi invocat în faţa primei instanţe stipulaţia pentru altul, ceea ce ar fi condus la o schimbare de cauză în apel, deoarece instanţa de apel a reţinut existenţa acestei stipulaţii; instanţa de recurs a plecat de la premisa că reclamanta ar fi solicitat plata sumei de 395.000 euro şi a dobânzii legale ca "restituire de preţ" faţă de dna C..

Cu privire la prima dintre premisele invocate, contestatoarea redă două paragrafe din decizia atacată, arătând că, în realitate, din cuprinsul actelor de procedură existente la dosar în momentul pronunţării hotărârii rezultă că, de fapt, aceasta a făcut referire expresă la instituţia stipulaţiei pentru altul şi în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel. În acest sens, trimite la notele scrise depuse pentru termenul de judecată din 26.09.2016, în cuprinsul cărora, la pag. 2, în ultimele 2 paragrafe, a făcut menţiuni exprese despre stipulaţia pentru altul. Totodată, arată că şi pârâta C. a pus concluzii şi s-a apărat în mod expres faţă de această calificare a clauzei 3.1. din Contractul de cesiune, prin concluziile scrise depuse în 16.11.2016.

Mai mult, arată că şi în faţa instanţei de apel a făcut referiri exprese în ceea ce priveşte stipulaţia pentru altul, iar intimata a formulat apărări asupra susţinerilor contestatoarei, sens în care redă o serie de paragrafe din decizia instanţei de apel.

Prin urmare, contestatoarea susţine că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la recursul formulat de intimata C. este rezultatul unui raţionament care a plecat de la o premisă greşită, premisă care este rezultatul unei erori materiale, respectiv faptul că autoarea căii de atac nu ar fi invocat stipulaţia pentru altul pe parcursul acţiunii.

Cu privire la cea de-a doua pretinsă eroare materială, contestatoarea arată că premisa de la care a plecat instanţa de recurs este eronată. În realitate, susţine aceasta, din cuprinsul actelor de procedură existente la dosarul cauzei rezultă că, pe tot parcursul procesului, contestatoarea a solicitat plata sumei de 395.000 euro de la d-na C. în temeiul clauzei 3.1 din contractul de cesiune.

În acest sens, precizează că niciodată nu a pretins că d-na C. ar fi încheiat contract direct cu autoarea căii de atac, ci doar că aceasta şi-a asumat obligaţia de a-i plăti suma de 395.000 RON, precum şi că nu a pretins ca obligarea dnei C. la plata acestei sume să se facă numai în ipoteza desfiinţării antecontractului de vânzare încheiat cu B..

Arată contestatoarea că, prin cererea de chemare în judecată (pag. 4 şi 5), a arătat că temeiul obligaţiei d-nei C. este clauza 3.1. din contractul de cesiune încheiat între aceasta şi dl. B., iar apărările intimatei au avut în vedere tot această clauză. Pe de altă parte, arată că, tot prin cererea de chemare în judecată, a făcut o distincţie clară între temeiul invocat faţă de dl. B. şi temeiul invocat faţă de dna. C., sens în care redă susţinerile din cuprinsul acţiunii, la care a făcut referire.

Autoarea căii de atac concluzionează că, faptul că instanţa de recurs a reţinut că s-ar fi cerut obligarea dnei C. la plata sumei de 395.000 euro cu titlu accesoriu faţă de rezoluţiunea antecontractului încheiat între contestatoare şi F. este o eroare materială, deoarece contestatoarea a arătat expres în cererea de chemare în judecată că această obligaţie este independentă de rezoluţiunea acestui antecontract.

Contestaţia a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la 15 şi 16 decembrie 2020, care, la 29.01.2021 şi la 01.02.2021, au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Analizând argumentele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare, subsumate motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., privind eroarea materială, Înalta Curte reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către contestatoare, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Conturând presupusele erori materiale, contestatoarea a susţinut că acestea ar consta în reţinerea greşită de către instanţa de recurs, pe de o parte, a faptului că reclamanta nu a invocat în faţa primei instanţe stipulaţia pentru altul, iar, pe de altă parte, că reclamanta ar fi solicitat plata sumei de 395.000 euro şi a dobânzii legale în contradictoriu cu pârâta C., ca "restituire preţ", accesoriu rezoluţiunii antecontractului, în contextul unei neobservări a menţiunilor exprese făcute atât de reclamantă cât şi de pârâtă, în înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În dezvoltarea motivului de contestaţie în anulare, autoarea prezentei căi de atac a indicat actele de procedură în care se regăsesc susţinerile părţilor şi a făcut precizări cu privire la interpretarea cauzei cererii de chemare în judecată exercitate împotriva pârâtei C..

Noţiunea de eroare materială prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sensul de greşeală de judecată, ci se referă la greşeli cu caracter procedural şi în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului. Eroarea materială trebuie să fie evidentă şi nu trebuie să fie rezultatul interpretării sau aplicării unor dispoziţii legale, pentru că s-ar ajunge la rejudecarea cauzei prin transformarea unei contestaţii în anulare într-un recurs neprevăzut de lege. Nu sunt asimilate "erorii materiale" greşelile de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Aspectele invocate prin contestaţia în anulare de faţă au făcut obiectul dezbaterilor în recurs, fiind analizate şi dezlegate de instanţa care a pronunţat decizia atacată.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă C., şi care a vizat, în parte, chiar schimbarea cauzei acţiunii introductive, prin reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei instituţiei stipulaţiei pentru altul, respectiv prima "eroare materială" pe care o invocă reclamanta-contestatoare, instanţa de recurs a constatat că "niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori în cererile formulate atât de către reclamantă şi, cu atât mai puţin de către pârâţi, nu se face referire la instituţia stipulaţiei pentru altul, ori la mecanismul de acţiune al acesteia. Instanţa de fond nu face nici o referire la această instituţie şi, în mod evident, nici părţile atunci când formulează apel. (...) Concluzionând, instituţia stipulaţiei pentru altul nu a fost invocată drept cauză a acţiunii astfel cum rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din apărările părţilor pe tot parcursul fazelor anterioare, simpla indicare de către reclamantă a clauzei prevăzute la art. 3.1 din contractul de cesiune nu echivalează cu invocarea acestei instituţii şi nici nu dă dreptul judecătorului să facă această calificare în lipsa unei argumentaţii a vreuneia dintre părţi care să vizeze această instituţie juridică, fără încălcarea dreptului la apărare".

Prin întâmpinarea formulată în cadrul recursului, reclamanta A. S.R.L. s-a apărat susţinând că a invocat instituţia stipulaţiei pentru altul atât în faţa primei instanţe de fond, cât şi în apel, iar din lectura cererii de chemare în judecată ar rezulta că temeiul obligării pârâtei la plata sumei de 395.000 Euro este clauza 3.1 din contractul de cesiune încheiat între cei doi pârâţi .

Totodată, instanţa supremă constată că, la termenul din 22 iulie 2020, instanţa de recurs a acordat cuvântul părţilor în dezbaterea recursului recurentei-pârâte C., aspectele învederate de contestatoare prin prezenta cale extraordinară de atac formând obiectul dezbaterii orale a părţilor, astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate.

Cu privire la cea de-a doua pretinsă eroare materială, instanţa de recurs a reţinut că "reclamanta a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 350.000 euro doar ca urmare a pronunţării rezoluţiunii şi nu în temeiul unei acţiuni directe derivate din stipulaţia pentru altul (...)".

Instanţa supremă constată că, la acelaşi termen de judecată, instanţa de recurs a interpelat contestatoarea cu privire la aceste aspecte, aceasta aducând precizări cu privire la obiectul şi cauza litigiului.

Deci, considerentele reproduse în privinţa ambelor presupuse erori materiale relevă rezultatul analizării şi interpretării de către instanţa de recurs a aspectelor invocate prin contestaţia în anulare, fapt ce demonstrează că nu poate fi vorba de "eroare materială" în accepţiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce invocă contestatoarea fiind eventuale greşeli de judecată, de apreciere a legalităţii motivelor de casare referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (art. 478 C. proc. civ.).

În realitate, ceea ce urmăreşte contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a aspectelor analizate de instanţa de recurs şi reevaluarea acestora, acestea constituind critici directe ale raţionamentului instanţei de control judiciar.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina în fond motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Faţă de argumentele expuse, rezultă cu evidenţă că motivele invocate în contestaţia în anulare nu se încadrează în noţiunea "erorii materiale" în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., deoarece contestatoarea tinde să repună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor privind elementele cererii de chemare în judecată şi limitele judecăţii în faţa instanţelor devolutive.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe contestatoare la plata către intimata C. a sumei de 23.201,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform înscrisurilor (facturi şi ordin de plată) aflate în copie la filele x din prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1433 din 22 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Obligă contestatoarea la plata către intimata C. a sumei de 23.201,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.