CHF-denominated credit repayment clauses excluded from abusive clause review as reflecting mandatory domestic monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la 10 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale stipulate la art. 4.1, art. 4.6 şi art. 11.4 din convenţia de credit nr. x din 31 ianuarie 2008;

2. să dispună conversia creditului în RON şi îngheţarea cursului valutar CHF/Leu la valoarea cursului de la data acordării creditului, precum şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate;

3. să dispună modificarea convenţiei de credit în ceea ce priveşte eliminarea clauzelor de la punctele 4.1, 4.6, şi 11.4, în privinţa sintagmei "cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, care se vor opera de către Bancă, în condiţiile prezentului Contract", derularea contractului în continuare fără aceste clauze abuzive şi modificarea graficului de rambursare, care să fie comunicat sub semnătura reclamantului;

4. să le oblige pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948, art. 966 şi art. 969 C. civ. din 1864, art. 15 alin. (2) Constituţie, art. 1, art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 113 pct. 8 şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 7805/2017 din 30 octombrie 2017, Judecătoria Târgu Jiu a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale; a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Prin încheierea din 6 martie 2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins excepţia netimbrării cererii; a admis excepţia lipsei coparticipării procesuale active şi a dispus introducerea în cauză a codebitoarei C., în calitate de intervenient forţat.

Prin sentinţa nr. 52/2018 din 17 aprilie 2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenienta C.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1, 4.6 şi 11.4 teza a II-a din convenţia de credit nr. x din 31 ianuarie 2008; a dispus stabilizarea cursului valutar CHF/Leu la valoarea cursului de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă contractuală; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele încasate în plus faţă de valoarea CHF de la data încheierii contractului.

Împotriva sentinţei primei instanţe, B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 1090/2018 din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea; l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.690 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat, în esenţă, că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil în prezenta cauză având în vedere că este reglementat printr-o normă supletivă. Mai mult, arată că dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 instituie o excepţie de la principiul nominalismului monetar, anume principiul valorismului. Aceasta înseamnă, în opinia recurentului, că nu trebuie absolutizată identitatea unităţii importante, suma de bani putând şi trebuind să fie reevaluată pentru a avea aceeaşi putere cu suma stabilită la momentul naşterii raportului juridic obligaţional.

Aceeaşi parte a susţinut că instanţa de contencios european a statuat, în cauza Kasler, că instanţele naţionale se pot pronunţa cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la mecanismul cursului de schimb valutar dintr-un contract de credit.

Astfel, aplicabilitatea principiului nominalismului monetar este înlăturată de jurisprudenţa C.J.U.E., care permite instanţei naţionale să intervină în contractul încheiat între profesionişti şi consumatori, în sensul cenzurării clauzelor cu caracter abuziv.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 966-970 C. civ. din 1864, când a reţinut că banca nu a fost de rea-credinţă la data încheierii contractului.

În combaterea acestui considerent, autorul recursului a subliniat că stipularea clauzei de risc valutar are drept consecinţă strămutarea în întregime a riscului de hipervalorizare a cursului CHF/Leu asupra consumatorului.

Cum hipervalorizarea acestui curs constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, rezultă că strămutarea riscului valutar asupra consumatorului a condus la transformarea contractului de credit într-unul aleatoriu.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, care instituie în sarcina profesionistului obligaţia de a stipula clauze clare şi inteligibile.

Aceeaşi parte a mai învederat că instanţa de apel a ignorat incidenţa în prezenta cauză a Normei B.N.R. nr. 17/2003, care prevede că banca are obligaţia de a administra riscul valutar, în sensul diminuării lui. Or, stabilizarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului ar conduce la diminuarea riscului valutar.

Recurentul-reclamant a susţinut că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că motivele reţinute de instanţa de apel sunt străine de natura pricinii. În acest sens, a învederat că, în motivarea deciziei recurate, au fost indicate alte părţi, altă sentinţă şi alt dosar decât cele din prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, reclamantul A. şi intervenienta-forţată C. au formulat o altă cerere de recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au susţinut că niciuna dintre clauzele contractuale nu prevede că perceperea ratelor se va face la un curs valutar majorat faţă de cel de la data acordării creditului şi nici că ratele creditului urmează a se plăti în franci elveţieni. Or, ratele de credit au fost plătite la cursul de la data plăţii, care are un cuantum majorat faţă de cel de la data încheierii contractului.

Nefiind stipulată o clauză care să echilibreze riscul valutar, acesta este suportat exclusiv de către consumatori.

După ce a prezentat contextul în care a fost încheiat contractul de credit, precum şi factorii care au condus la hipervalorizarea francului elveţian, recurenţii au subliniat că banca a anticipat producerea acestui eveniment nefast pentru consumatori. Or, omisiunea băncii de a-i informa pe consumatori cu privire la acest risc a condus la încălcarea obligaţiei de consiliere ce revine profesionistului.

În urma evocării dispoziţiilor art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenţii au susţinut că nu a fost negociată clauza de risc valutar.

Arată recurenţii că, instanţa de contencios european a statuat, în cauza Kasler C-26/13, că art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică să fie inteligibilă din punct de vedere juridic şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

Ca atare, în lumina acestor considerente, recurenţii arată că, în speţă, nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit, între părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar. Cerinţa negocierii clauzelor contractuale, impusă de lege, trebuie să fie una efectivă, completă, iar nu formală.

De asemenea, acelaşi părţi au evocat dispoziţiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ. din 1864 şi Norma B.N.R. nr. 17/2003, în raport de care au subliniat că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului. O atare măsură ar fi justificată de principiile echităţii şi bunei-credinţe ce trebuie să guverneze orice raport contractual.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel a respins în mod greşit acţiunea, întrucât şi-a întemeiat soluţia pe norma de drept comun care reglementează principiul nominalismului monetar, deşi, în materia protecţiei consumatorilor, prevalează legislaţia specială. Prin urmare, arată că instanţa de apel era ţinută să soluţioneze cauza prin raportare la legislaţia privind protecţia consumatorului, astfel că, în temeiul Legii nr. 193/2000, trebuia să verifice dacă clauzele contractuale reputate ca fiind abuzive au fost sau nu negociate cu consumatorul, dacă sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, dacă au fost inserate cu respectarea principiului bunei-credinţe, dacă s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ca urmare a inserării clauzelor abuzive.

Aceleaşi părţi au subliniat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, care instituie în sarcina rezidenţilor obligaţia de plată a moneda naţională.

Au mai arătat recurenţii că principiul nominalismului monetar, contrar susţinerilor instanţei de apel cuprinse în considerentele hotărârii atacate, nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului. Arată că art. 3 al art. 1579 C. civ. de la 1864 poate fi aplicat împrumutului în bani, putându-se admite că regula restituirii echivalentului preţului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care au fost împrumutate se aplică şi împrumutului în valută.

Autorii căii de atac susţin că, întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidenţa şi nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". Prin urmare, consideră că este evident că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

Recurenţii au arătat că nu a fost negociată clauza de risc valutar, dovada contrară revenind băncii, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Arată şi că prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004 obligă profesionistul să informeze, în mod complet, corect şi precis, consumatorii, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici.

De asemenea, aceleaşi părţi au menţionat că este îndeplinită şi cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Autorii recursului au susţinut că, deşi împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, acesta a fost schimbat la scurt timp în euro, aceasta din urmă fiind moneda pentru care a fost contractat creditul. Astfel, virarea creditului în franci elveţieni a reprezentat doar o operaţiune scriptică.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererile de recurs au fost comunicate intimatei-pârâte la 12 februarie 2019 .

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 11 martie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursurilor pentru lipsa calităţii de reprezentat, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 19 martie 2019 .

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare la 25 martie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea excepţiei invocate de intimata-pârâtă şi admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentul-reclamant şi recurenta-intervenientă au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant şi de recurenta-intervenientă, stabilind termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Prin încheierea din 05 mai 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea cauzei de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar la 16 noiembrie 2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât recurentul-reclamant şi recurenta-intervenientă, prin recursurile declarate, au dezvoltat, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate a deciziei atacate, Înalta Curte va cerceta în mod unitar criticile din ambele memorii de recurs.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenţii au invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE.

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

În cauză, contractul de credit nr. x a fost încheiat la 31.01.2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Recent, prin hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., pronunţată în cauza C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţii supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, printre care se regăseşte şi decizia reţinută în mod corect de instanţa de apel, respectiv cauza C-186/16 Andriciuc, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Clauzele contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurentul reclamant şi recurenta-intervenientă nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Şi această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe), a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti poate fi realizată numai dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Prin urmare, analiza criticilor recurenţilor privind nerespectarea obligaţiei de transparenţă a clauzelor contractuale, prevăzută de dispoziţiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, nu poate fi făcută, de vreme ce clauzele în discuţie sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a CJUE relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale privind "riscul valutar", recurenţii au invocat şi prevederile art. 5, art. 27 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori.

Instanţa supremă constată că textele pretins încălcate nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În primul rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În al doilea rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi echilibru, nu poate fi făcută, de vreme ce clauzele în discuţie sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege.

Cu atât mai mult recurenţii nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF/Leu, aşa cum se urmăreşte, nu ar elimina pretinsul dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În acelaşi sens a reţinut şi instanţa de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

Recurenţii au mai făcut referire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua plăţi în valută", care se pot efectua şi în valută. Acordarea de credite în valută şi efectuarea plăţilor asumate prin convenţii de credit în valută este permisă aşadar în temeiul prevederilor de excepţie cuprinse în anexa 2, dar şi în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Criticile recurenţilor privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit nu pot fi primite.

Potrivit definiţiei oferită de art. 3 lit. l) din acest act normativ, riscul valutar este o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Astfel, pe de o parte, din interpretarea dispoziţiilor acestei norme nu se poate ajunge la concluzia sugerată de recurenţi, iar, pe de altă parte, cum riscul valutar este inerent oricărui contract încheiat într-o monedă străină, implică o apreciere asupra unei situaţii de fapt, incompatibilă cu cercetarea ce se poate efectua în această etapă procesuală.

Tot o critică de netemeinicie este şi cea privind caracterul nenegociat al clauzei care instituie rambursarea creditului în moneda în care a fost contractat creditul, dispoziţiile art. 2 şi 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fiind invocate în mod formal de recurenţi. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens fiind art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 966-970 C. civ. de la 1864, se impun următoarele precizări:

În dezvoltarea motivelor de recurs, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. Recurenţii nu au formulat critici punctuale cu privire la considerentele pentru care instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabilă instituţia impreviziunii reglementată de art. 1271 din Noul C. civ.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Instanţa de recurs constată că, deşi recurentul-reclamant a precizat că îşi întemeiază recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu a dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de acest text normativ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul a invocat faptul că, la pag. 11 din decizie, în considerente, instanţa de apel a menţionat numele altor părţi decât cele din dosarul nr. x/2018 şi a unei alte sentinţe decât cea atacată cu apel, deşi, în rest, decizia consemnează în mod corect datele speţei.

Faţă de eventualele erori semnalate cu privire la numele părţilor, instanţa supremă reţine că partea trebuia să facă uz de procedura prevăzută de dispoziţiile art. 442 din C. proc. civ., a cărei obligativitate reiese inclusiv din denumirea marginală a art. 445 intitulat Obligativitatea procedurii, potrivit căruia, "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444".

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-intervenientă C. împotriva deciziei nr. 1090/2018 din 30 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-intervenientă C. împotriva deciziei nr. 1090/2018 din 30 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.