Insurer's cassation appeal dismissed; €55,000 moral damages award upheld as unreviewable merits finding.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.04.2017 pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, pe intervenienta forţată C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 Euro cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale cauzate prin producerea accidentului de circulaţie din 8.11.2016, la plata sumei de 6.013 RON, reprezentând daune materiale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1386, art. 1391 C. civ. şi O.U.G. nr. 54/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 411/PI din 28 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 de Euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 4.546,84 RON, daune materiale, precum şi la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 411/PI din 28 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, a declarat apel reclamantul A..

Prin încheierea din 8 octombrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a încuviinţat proba cu expertiza medico-legală şi a dispus efectuarea unei adrese către Institutul de Medicină Legală Timişoara pentru a supune expertizei medico-legale pe apelantul A. şi pentru a indica numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, precum şi a menţiona dacă apelantul a dobândit, în timp, o infirmitate fizică ca urmare a accidentului de circulaţie din 8.11.2016.

Prin decizia civilă nr. 194/A din 4 martie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat intimata-pârâtă B. S.A. la plata către apelantul-reclamant a sumei de 55.000 Euro cu titlu de daune morale şi a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei; a obligat intimata şi la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, apelantului.

La 30 aprilie 2019, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva încheierii din 8 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 194/A din 4 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării în drept a hotărârii instanţei de apel, care nu a stabilit cadrul normativ aplicabil litigiului, la modul general şi în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, în special, în contradicţie cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 din CEDO şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel nu a făcut expunerea examenului jurisprudenţial care ar fi trebuit să se regăsească în mod obligatoriu în hotărârea recurată, conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 şi nu a făcut referire nici măcar la o decizie de speţă care a format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, dar şi prevederile art. 1391 alin. (1) din C. civ.

Totodată, susţine că despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanţei de judecată, evaluare care, pentru a nu fi subiectivă şi a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să aibă în vedere suferinţele fizice şi morale care au fost cauzate prin fapta ilicită şi toate consecinţele acesteia, astfel cum sunt relevate de probele administrate, cu respectarea principiilor echităţii, proporţionalităţii, îmbogăţirii fără justă cauză şi principiul nevoii sociale, principii ce trebuie corelate cu venitul lunar mediu pe cap de locuitor corespunzător fiecărei ţări membre a Uniunii Europene. Invocă jurispudenţa CEDO, precum şi directivele CE din 2009 privind plata asigurărilor în Europa.

Recurenta consideră că instanţa de apel nu a efectuat un examen jurispudenţial, deşi jurispudenţa din România este un criteriu legal în stabilirea cuantumului daunelor morale, conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014; faptul că a făcut referire în decizia recurată la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2431/2015 nu acoperă această nerespectare a dispoziţiilor legale, având în vedere că nu vizează o cauză similară.

De asemenea, recurenta susţine că din hotărârea recurată rezultă că instanţa de apel nu a analizat nici practica judiciară pe care a depus-o la dosar, indicând în continuare decizii de practică judiciară.

Recurenta mai invocă şi faptul că instanţa de apel nu a corelat cuantumul daunelor morale cu venitul lunar mediu şi, în mod nelegal nu s-a raportat în niciun fel la reperele financiare ale vieţii din România.

Totodată, consideră că instanţa de apel, în cuantificarea despăgubirii pentru daunele morale acordate intimatului-reclamant, în mod nelegal a luat în considerare drept criteriu sumele de bani pe care acesta este posibil să le achite în viitor pentru recuperarea sa. Pe lângă faptul că acesta nu este unul dintre criteriile legale sau jurisprudenţiale ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, recurenta arată că acestea sunt daune materiale, adică echivalentul unor cheltuieli, şi nu daune morale.

În cuantificarea despăgubirii pentru daunele morale acordate intimatului reclamant, tot în mod nelegal, instanţa de apel a luat în considerare faptul că acestuia nu i s-a acordat vreo despăgubire, fără a observa că reclamantul a introdus direct acţiune în justiţie, fără a adresa recurentei vreo cerere de despăgubire anterioară demersului judiciar.

Recurenta consideră ca nelegală şi referirea instanţei de apel la prezumţii, în stabilirea prejudiciului, extrase dintr-o literatură de specialitate pe care nu a indicat-o, în condiţiile în care aspectele privind traumele psihice puteau fi dovedite de către intimatul-reclamant cu un raport de evaluare psihologică şi/sau cu expertiza medico-legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.. Totodată, potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumţiile sunt consecinţe pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut. Or, în cauză, faptul necunoscut putea fi stabilit prin administrarea unor probe (cu înscrisuri, expertiză medico-legală), iar nu, cum în mod nelegal a procedat instanţa de apel, prin recurgerea la prezumţii.

Motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează aspectul admiterii de către instanţa de apel a probei cu expertiza medico-legală solicitată de către reclamant în apel, deşi acesta fusese decăzut din această probă la instanţa de fond, iar prin apelul declarat nu a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, fiind încălcate prevederile art. 478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului şi art. 466 alin. (4) C. proc. civ. privind apelarea încheierilor premergătoare numai odată cu fondul.

Pentru motivele invocate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului aceleiaşi curţi de apel în vederea rejudecării, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A. şi intimatei-interveniente forţat C., la 22 mai 2019 .

La 27 mai 2019, în termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând că recurenta critică doar aspecte de netemeinicie, respectiv cuantumul daunelor morale şi probele.

La 18 iunie 2019, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile raportului, prin care susţine că a invocat şi critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a reluat argumentele din cererea de recurs.

Prin încheierea din 20 octombrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, martori, prezumţii) în stabilirea daunelor morale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esenţă, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă aşadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a făcut referire la niciun temei de drept avut în vedere la pronunţarea hotărârii, nestabilind cadrul normativ aplicabil litigiului, la modul general, şi în cuantificarea daunelor morale, în special. Totodată, a invocat faptul că instanţa de apel nu a făcut examenul jurisprudenţial şi nu a făcut referire nici măcar la o decizie de speţă care a format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a cuantificat daunele morale.

Astfel, se constată că, prin apelul declarat în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul a criticat soluţia primei instanţe doar sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, relativ la suferinţele pricinuite de accidentul auto.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. proc. civ., în acelaşi timp menţinând temeiurile de drept invocate de instanţa de fond, a căror aplicare nu a fost, dealtfel, contestată prin calea de atac formulată de intimatul-reclamant.

Instanţa de apel a reţinut că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar şi a practicii judiciare în materie, respectiv a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

Astfel, în urma coroborării probelor din dosar cu susţinerile părţilor privind sumele acordate în practică, aprecierii soluţiilor ca precendent şi aplicării principiului echităţii, reţinând, în mod corect, că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanţei, pentru fiecare cauză în parte, instanţa de apel a concluzionat că suma stabilită de prima instanţă este prea mică pentru a servi rolului de compensaţie pe care îl are.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine, contrar celor învederate de recurentă, că, pe de o parte, instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor, inclusiv cea depusă la dosar, de care, potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, a ţinut cont la cuantificarea daunelor, iar, pe de altă parte, norma indicată nu impune obligaţia în sarcina instanţei de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenţei şi de a cita în mod explicit deciziile jurisprudenţiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.

Cum prin decizia recurată, instanţa de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, gravitatea leziunilor suferite, consecinţele pe care accidentul le-a produs asupra sănătăţii, dar şi asupra vieţii de familie şi sociale a reclamantului, cât şi principiul echităţii şi proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată, şi criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În plus, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 1391 C. civ. au fost invocate formal în cererea de recurs, întrucât recurenta nu a arătat în ce fel au fost nesocotite aceste dispoziţii prin decizia atacată.

Totodată, argumentele recurentei referitoare la necorelarea de către instanţa de apel a cuantumului despăgubirilor cu venitul lunar mediu şi cu media despăgubirilor pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală stabilită prin Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu se circumscrie motivării recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la aspecte de temeinicie, respectiv la criteriile avute în vedere la evaluarea daunelor morale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 478 şi art. 466 alin. (4) C. proc. civ., prin faptul că instanţa de apel, la termenul din 08.10.2018, a încuviinţat proba cu expertiza medico-legală pentru reclamant, deşi acesta fusese decăzut din administrarea acestei probe, prin încheierile din 18.10.2017 şi 21.03.2018 pronunţate în primă instanţă.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă". Ca atare, cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

Prin Decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 548/25.06.2020, s-a stabilit că:

"în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea".

Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că această interpretare şi aplicare a legii asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţie, de vreme ce, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006) dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenţiei impunând instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor pentru a le aprecia pertinente.

Prin urmare, încuviinţarea de către instanţa de apel a probei cu expertiza medico-legală, prin care s-a dispus să fie supus expertizei medico-legale reclamantul A., pentru a se indica numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, precum şi pentru a se indica dacă reclamantul a dobândit în timp o infirmitate fizică ca urmare a accidentului de circulaţie din 08.11.2016, a fost făcută cu respectarea limitelor apelului determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv reevaluarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă reclamantului prin raportare la situaţia de fapt, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate din acest punct de vedere.

Nu în ultimul rând, aşa cum s-a arătat, în condiţiile în care dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 254 C. proc. civ. permit încuviinţarea, în apel, a probelor care au fost propuse tardiv şi asupra cărora prima instanţă a pronunţat decăderea, dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. nu mai prezintă relevanţă în analiza legalităţii măsurii dispuse în cauză, la termenul din 08.10.2018.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârile recurate sunt legale şi că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 8 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 194/A din 4 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.