Mandatory nature of administrative response deadline in property restitution cases

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 119 din 10 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele A.M. și P.I.I. și a fost obligată pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general să se pronunțe asupra cererii formulată de reclamante, privind restituirea ap. 8 și 12 din imobilul situat în București, prin decizie sau dispoziție motivată, în termen de 30 de zile, de la rămânerea definitivă a sentinței.

Apelul declarat de reclamante a fost admis, prin decizia nr. 486 din 10 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost schimbată sentința în sensul obligării pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să emită decizia privind imobilul revendicat, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva susmenționatei decizii a declarat recurs pârâtul, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că potrivit art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile înlăuntrul căruia trebuie emisă decizia sau dispoziția motivată, este de recomandare, iar nu obligatoriu, că prin admiterea acțiunii au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești și că notificarea reclamantelor nu a putut fi soluționată din culpa acestora, deoarece nu și-au completat dosarul cu toate probele necesare.

Recursul este nefondat.

Conform art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Soluționând acțiunea prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire a imobilului, instanțele s-au conformat acestor norme constituționale, iar în caz contrar ar fi încălcat principiul liberului acces la justiție.

Așa fiind, se constată că este nefondată critica ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Și criticile vizând fondul litigiului sunt neîntemeiate.

Prin dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din aceeași lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Astfel cum rezultă din expunerea acestui text de lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe în termenul legal, care a fost prelungit cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001 și 109/2001.

În atare situație, termenul nu este de recomandare cum susține recurentul, ci este obligatoriu.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâtul a fost împiedicat a se pronunța din culpa reclamantelor.

La fila 10 din dosarul tribunalului se află copia notificării formulată de reclamante, care a fost înregistrată de către pârât la data de 9 august 2001, acțiunea a fost introdusă la data de 26 iulie 2002, iar dispoziția motivată nu a fost emisă nici până la data de 18 aprilie 2005, când a fost soluționat recursul, situație în care se constată că admițând acțiunea instanțele au făcut o corectă aplicare a legii.

În consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 486 din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2005.