Service fee claims time-barred by contractual terms and guarantee filings; appeal dismissed and opposing appeal annulled for improper grounds.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 770,621,84 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor, serviciilor prestate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, 1516, 1518 C. civ., 1345-1347 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune si, pe cale de consecinţa, respingerea in parte a cererii de chemare in judecata ca fiind prescrisă (in ceea ce priveşte suma de 241.522,19 RON aferentă facturilor fiscale nr. x/02.07.2013 si nr. y/22.07.2013) admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii in răspundere civila delictuala si, pe cale de consecinţa, respingerea acţiunii in răspundere civilă delictuală ca inadmisibilă.

Prin încheierea pronunţată la data de 11.04.2018, Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile în cuantum de 241.522,19 RON aferente facturilor nr. x/02.07.2013 şi nr. y/22.07.2013 şi a constatat că excepţia de inadmisibilitate a rămas fără obiect.

Prin sentinţa civilă nr. 202/30.01.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a respins ca prescrise pretenţiile în cuantum de 241.522,19 RON aferente facturilor nr. x/2.07.2013 şi nr. y/22.07.2013.

A respins restul pretenţiilor solicitate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi rejudecând să se dispună modificarea în tot a sentinţei atacate, admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la plata sumei de 529.099,65 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi facturate cu factura nr. x/22.11.2013 şi anularea în întregime a încheierii din 11.04.2018 şi evocând fondul să se dispună obligarea intimatei la plata sumei de 241.522,19 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi facturate cu facturile nr. x/2013 şi y/2013.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1919 din 21 decembrie 2020 a admis cererea de majorare a onorariului specialistului; a obligat apelanta la plata sumei de 7.246 RON cu titlu de diferenţă onorariu specialist; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii din 11.04.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., ca nefondat; a admis apelul declarat împotriva sentinţei nr. 202/30.01.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 529.099,65 RON cu titlu de debit; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 8.896 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, 1.805,4 RON onorariu expert şi 5.000 RON onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa primei instanţe; a menţinut în rest sentinţa apelată; a obligat intimata la plata către apelată a sumei de 4.448 RON taxa judiciară de timbru şi 5.000 RON onorariu specialist, cu titlu de cheltuieli de judecată apel.

La data de 21.04.2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

La data de 22.04.2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Criticile aduse deciziei recurate au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referindu-se la nelegalitatea respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 11.04.2018 prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 241.522 RON reprezentând o parte din sumele facturate cu facturile fiscale nr. x/02/07.2013 şi nr. 57/22.07.2013.

Criticile aduse acestui aspect, au vizat înlăturarea apărărilor reclamantei, prin care s-a susţinut că o parte din sumele prevăzute de cele două facturi au făcut obiectul cererilor de chemare în garanţie, promovate în dosarele nr. x/2015 şi y/2015 soluţionate de Judecătoria Panciu, în sensul admiterii acestora.

În consecinţă, formularea celor două cereri de chemare în garanţie a produs întreruperea termenului de prescripţie, pentru întreaga sumă prevăzută în cele două facturi fiscale, potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ.

Recurenta-reclamantă mai arată că întreruperea nu poate opera parţial, întrucât norma legală nu distinge o asemenea situaţie, iar considerentele instanţei de apel în sensul că întreruperea a vizat doar sumele care au făcut obiectul cererilor de chemare în garanţie este greşită.

În continuare, recurenta-reclamantă formulează critici în ceea ce priveşte fondul pretenţiilor constatate ca fiind prescrise, care reprezintă lucrări suplimentare.

În consecinţă, se susţine că decizia recurată este nelegală, în privinţa respingerii apelului declarat împotriva încheierii din 11.04.2018 a Tribunalului Bucureşti, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului la acţiune prevăzută de art. 2517, art. 2528, art. 2537 pct. 2, art. 2541 C. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă recurenta-pârâtă B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect recurenta susţine că decizia recurată încalcă normele de drept material, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare a contractului.

Considerentele instanţei de apel prin care se reţine că excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi luată în considerare, ignoră condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, cât şi concluziile raportului de expertiză pe baza cărora a fost fundamentată hotărârea pronunţată.

Recurenta face trimitere la elemente de ordin doctrinar şi arată că excepţia de neexecutare a obligaţiilor nu poate fi disociată de principiul forţei obligatorii a contractului în sensul efectului pozitiv al acestuia, care obligă părţile la executarea contractului, conform acordului lor de voinţă.

Se mai invocă faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. privind puterea de lege a convenţiei părţilor, cu implicare directă si asupra dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1267 C. civ., referitoare la regulile de interpretare a contractelor.

Potrivit criticilor formulate prin cererea de apel, aspectele care trebuiau analizate erau cele legate de raportul de expertiză tehnică judiciară care reprezintă un tot unitar şi de concluzia privind faptul că procesele-verbale de neconformitate sunt incluse în activităţile facturate prin facturile fiscale nr. x/2013.

Luând în considerare cele menţionate, solicită să se observe că factura fiscală nr. x/22.11.2013 nu este întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 14.1 din contract. Potrivit acestor dispoziţii reclamanta avea obligaţia de a emite factura în baza situaţiilor de lucrări vizate de către dirigintele de şantiei şi după recepţia acestora de către beneficiar şi/sau de către beneficiarul final într-un termen de 28 de zile.

Această neregularitate a fost observată şi de expertul tehnic judiciar specialitatea contabilitate în cadrul dosarului nr. x/2015

Prin urmare, potrivit raportului de expertiză contabilă, recurenta susţine că rezultă faptul că ea nu datorează recurentei-reclamante suma solicitată reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/22.11.2013.

Cea din urmă avea obligaţia de a complini o serie de neregularităţi sesizate de către comisia de recepţie, acestea nefiind remediate, recurenta-pârâta fiind nevoită să suporte integral costurile generate de remedierea deficienţelor semnalate prin procesul-verbal din 01.08.2013.

Recurenta-pârâtă a mai menţionat că încetarea contractului a avut loc la data de 08.09.2013, adică la 30 de zile de la notificarea nr. x din data de 08.08.2013.

În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile contractuale recurenta solicită instanţei de recurs să constate că instanţa de apel le-a aplicat în mod greşit, apreciind nelegal că acestea sunt întrunite.

Pornind de la definiţia faptei ilicite, recurenta arată că acesta se pretinde a consta în neachitarea unor pretinse lucrări executate, însă în realitate recurenta-reclamantă a executat obiectul contractului în mod necorespunzător, fiind întocmite şi semnate procese-verbale de inventariere în care s-au sesizat neconformităţi în executarea lucrărilor şi s-a solicitat acesteia remedierea acestora.

În ceea ce priveşte prejudiciul, aceeaşi parte a apreciat că prin neplata unor pretinse lucrări a fost prejudiciată, solicitând instanţei atragerea răspunderii recurentei-pârâte pentru repararea prejudiciului, fără a fi în măsură să exibe dovezi în susţinerea prejudiciului şi a cuantumului acestuia.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta solicită să se aibă în vedere că aceasta nu este întrunită, atât timp cât prejudiciul nu s-a produs ca urmare a unei fapte ilicite, ci a fost produs de fapta recurentei-reclamante, care nu a înţeles să execute corespunzător lucrările şi nici să le remedieze.

Cu privire la vinovăţia autorului faptei ilicite, recurenta solicită să se aibă în vedere că din înscrisurile de la dosar, precum şi din probele administrate în cauză, se poate constata că nu poate fi ţinută de îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiilor asumate contractului.

În concluzie, nu se poate aprecia că prejudiciul recurentei-reclamante a fost cauzat de vinovăţia recurentei-pârâte în condiţiile în care prima parte şi-a executat necorespunzător obligaţiile contractuale, nu a remediat lucrările executate neconform, iar recurenta-pârâtă a fost nevoită să continue şi să finalizeze lucrările fie prin mijloace proprii, fie prin încheierea de contracte de prestări servicii cu alti executanţi.

Pentru toate aceste considerente, solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi menţinerea sentinţei de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

A solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 05.07.2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare în combaterea recursului recurentei-reclamante A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa, în principal a constatării legalităţii şi temeiniciei deciziei recurate şi în secundar admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, acesta fiind redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin încheierea din 11.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile în cuantum de 241.522,19 RON aferente facturilor nr. x/02.07.2013 şi nr. y/22.07.2013 şi a constatat că excepţia inadmisibilităţii a rămas fără obiect.

Sub un prim aspect, reclamanta a formulat apel împotriva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar instanţa de apel a analizat cursul prescripţiei din perspectivă contractuală.

A reţinut faptul că sunt aplicabile dispoziţiile contractuale privind exigibilitatea creanţei într-un termen de 28 de zile de la emiterea facturilor în litigiu şi neincidenţa efectelor întreruptive ale prescripţiei ca urmare a introducerii unei cereri de chemare în judecată.

În cadrul recursului, criticile vizează respingerea apelului declarat împotriva încheierii din 11.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. privind întreruperea cursului prescripţiei.

Recurenta-reclamantă apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. este una restrictivă, iar restricţia nu este prevăzută de norma legală. Reclamanta în calitate de creditor a înlăturat efectele pasivităţii prin formularea celor două cereri de chemare în garanţie care au format obiectul dosarelor nr. x/2015 şi y/2015

Înalta Curte reţine sub acest aspect că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 2537 pct. 2 C. civ., pentru pretenţiile aferente facturilor nr. x/02.07.2013 şi nr. y/22.07.2013 fiind împlinit termenul de prescripţie la data formulării acţiunii.

În ceea ce priveşte cursul prescripţiei, în mod just s-a apreciat de către ambele instanţe de fond că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile contractuale, respectiv art. 14.1 şi art. 14.3 din contractul de prestări servicii nr. x/18.06.2012 încheiat între pârâtă în calitate de beneficiar şi reclamantă în calitate de executant, din care rezultă că beneficiarul are obligaţia de achita facturile în termen de 28 de zile de la emiterea acestora.

Criticile recurentei privind calculul termenului de prescripţie de la data recepţiei finale şi nu de la împlinirea unui termen de 28 de zile de la emiterea celor două facturi nu pot fi reţinute, fiind în contradicţie cu dispoziţiile contractuale evocate, care reglementează chestiunea exigibilităţii facturilor.

De altfel, aceste aspecte nu au format obiectul analizei instanţei în cadrul apelului, în lipsa argumentării în fapt şi în drept.

Criticile legate de înteruperea cursului prescripţiei, prin raportare la dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ. şi art. 2540 C. civ. sunt de asemenea nefondate.

Curtea de apel a reţinut că nu este incident cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât cererea de chemare în garanţie nu a vizat diferenţa solicitată în prezenta cauză în sumă de 241.522,19 RON, astfel încât nu se poate aprecia că la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată (26.03.2015) cursul prescripţiei a fost întrerupt.

Anterior formulării acţiunii de faţă, pentru pretenţiile aferente celor două facturi, termenul de prescripţie era împlinit, prin urmare efectul întreruptiv nu a fost extins asupra pretenţiilor din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 2540 C. civ., se constată că în mod corect nu a fost reţinută ca fiind incidentă, întrucât reclamanta nu a chemat în judecată pârâta în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere (08.12.2014) prezenta acţiune fiind introdusă la data de 15.05.2017.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aşadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se constată că recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din analiza memoriului de recurs se apreciază că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind situaţia de fapt şi probatoriul administrat.

Astfel, recurenta nu dezvoltă, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare invocat, limitându-se la simpla reluare a argumentelor care ţin exclusiv de fondul litigiului dintre părţi şi care, oricum, a fost soluţionat de instanţe în ciclurile procesuale anterioare.

Se observă că sub aparenţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1156 C. civ., recurenta-pârâtă critică decizia de apel prin raportare la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat, susţinerile sale vizând modalitatea în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părţi, care ar justifica, în opinia sa, temeinicia excepţiei de neexecutare.

Aceste aspecte nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului, limitat, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu aspectele de drept aplicabile.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se arată, în mod concret, cum au fost încălcate sau cum au aplicat greşit instanţele inferioare normele de drept material cu referire la dispoziţiile art. 1556 C. civ. privind excepţia de neexecutare.

Astfel, simpla nemulţumire a părţii cu privire la modul în care instanţa a răspuns referitor la anumite aspecte de fapt în ciclul procesual precedent nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, deşi a invocat greşita aplicare şi interpretare a art. 1270 C. civ. şi a normelor referitoare la interpretarea contractului, în dezvoltarea acestei critici recurenta-pârâtă face referire la probatoriul administrat, respectiv la expertiza efectuată în cauză.

Or, în această fază procesuală nu este posibilă reevaluarea probatoriului, prin raportare la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., menţionat anterior.

Aşadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea aceloraşi susţineri din faţa instanţei de apel cu privire la interpretarea probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza tehnică judiciară contabilă şi înscrisurile depuse în susţinerea acţiunii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurenta-pârâtă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel în raport cu soluţia pronunţată.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă în ceea ce priveşte recursul reclamantei.

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul pârâtei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.