Trade registry seizure filing delay claim fails; High Court upholds dismissal of EUR 54,000 damages suit.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.01.2018 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 54.000 euro cu titlu de daune materiale, ca urmare a stabilirii răspunderii civile delictuale a acestuia şi a dobânzii legale calculate de la 16.05.2013, data trimiterii procesului-verbal de sechestru de către executorul judecătoresc, până la achitarea efectivă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1181/PI/23.12.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect pretenţii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel la data de 27.10.2020 apelantul-reclamant A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 59/A din 27.01.2021 a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului împotriva sentinţei civile nr. 1181/PI/23.12.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş.

La data de 01 aprilie 2021, reclamantul A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 59/A din 27 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În preambulul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a prezentat starea de fapt şi considerentele privind judecata în prima instanţă, precum şi în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate, apreciază că soluţia este nelegală, având în vedere faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, precum şi faptul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel nu a procedat la prezentarea motivelor avute în vedere la pronunţarea acesteia, neindicând motivul adoptării raţionamentului redat.

Instanţa menţine raţionamentul instanţei de fond, însă nu face nicio trimitere la dispoziţiile care i-ar susţine raţionamentul adoptat.

În concret, instanţa de apel arată că intimatul nu poate fi tras la răspundere civilă delictuală, însă nu prezintă motivele de drept care să ateste acest fapt.

Se concluzionează în sensul că hotărârea este nemotivată, întrucât nu este suficient să fie reluat raţionamentul instanţei de fond, fiind necesar ca instanţa să îşi prezinte propriul raţionament, cu trimitere clară la dispoziţiile aplicabile.

Instanţa de apel a redat dispoziţiile art. 202 şi art. 62 din Legea nr. 31/1990, fără a reda şi dispoziţiile care reglementează obligaţiile privind operaţiunile de înscriere a actelor în registrul comerţului.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că prin interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor aplicabile, instanţa de apel ar fi putut constata faptul că, în ceea ce priveşte procesul-verbal de sechestru transmis de către executorul judecătoresc, acesta nu este supus formalităţilor procedurale avute în vedere de instanţa de apel, având în vedere natura sa juridică.

Fiind instituit sechestrul asupra părţilor sociale, orice act de dispoziţie asupra acestora este inopozabil de drept creditorului, mai ales atunci când prin actul respectiv se urmăreşte fraudarea acestuia.

Sechestrul asigurator este incompatibil cu orice fel de procedură prealabilă de admisibilitate, cum ar fi întocmirea unui formular sau plata vreunei taxe, în sens contrar sechestrul devenind un element fără substanţă, fără vreo eficacitate.

Chiar şi în ipoteza reţinută de ambele instanţe de fond, cererea tip cod 11-10-150 pentru înregistrare menţiuni a fost transmisă intimatului, în cauza de faţă în data de 29.05.2013 deci în perioada de opoziţie, când cesiunea părţilor sociale nu operase încă, deci cu atât mai mult se puteau indisponibiliza, de către intimat, părţile sociale.

Nu se poate face opoziţie decât prin instituirea unui proces-verbal asigurător, transmis de către executorul judecătoresc, prin care se tinde la indisponibilizarea părţilor sociale.

În final, recurentul arată că în situaţia în care nu se tergiversa procedura de înregistrare a sechestrului şi se proceda la indisponibilizarea părţilor sociale încă de la momentul transmiterii acestuia către instituţia publică, se putea valorifica creanţa debitorului şi evitarea pagubei produse.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 02 iunie 2021, intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 30.09.2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 05.10.2021, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 25.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 59/A din 27 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs vizează motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia recurentul susţine faptul că instanţa de apel nu a prezentat dispoziţiile legale care să susţină soluţia pronunţată, însuşindu-şi raţionamentul instanţei de fond, fără a prezenta propriul raţionament care a condus la soluţia decisă, rezultând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În cauză, decizia atacată este motivată. Aceasta întrucât în considerentele sale se regăsesc argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente raportate la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Se observă, totodată, că prin memoriul de apel nu au fost invocate aspecte de fapt sau de drept ce nu ar fi fost avute în vedere de prima instanţă, criticile formulate vizând cele dezbătute deja în fond. În consecinţă, în mod legal instanţa devolutivă de control judiciar a menţinut raţionamentul instanţei de fond, în condiţiile în care limitele investirii sale au fost conturate prin cererea de apel la aceleaşi situaţii factuale, cu invocarea aceloraşi temeiuri de drept.

În acest context apare cu evidenţă faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivul de casare privind nemotivarea hotărârii nefiind incident.

Referitor la criticile recurentului privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care au reprezentat temeiul de drept al acţiunii, se susţine că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţii legale străine de natura cauzei, respectiv la art. 62 şi art. 202 din Legea nr. 31/1990, fără a reda şi dispoziţiile legale care reglementează obligaţiile privind operaţiunile de înscriere a actelor în registrul comerţului.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze interpretarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat de către recurent, cu scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa ei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează obligaţiile privind operaţiunile de înscriere a actelor în registrul comerţului, se constată că acestea au aplicate de către instanţa de apel, raportat la dezlegarea prin care s-a reţinut că solicitarea executorului judecătoresc din data de 16.05.2013 nu îndeplinea la acea dată condiţiile legale pentru luarea în considerare a cererii acestuia, comunicarea în forma cerută de lege având loc la 29.05.2013, ulterior expirării termenului de 30 de zile în care putea fi formulată opoziţie la cesiunea de părţi sociale.

Având în vedere dispoziţiile art. 62 şi art. 202 alin. (2)-(4) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a constatat corect că termenul de opoziţie de 30 de zile prevăzut de aceste norme legale a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii asociatului unic din 11.04.2013, la expirarea căruia, în lipsa unei opoziţii, operează transmiterea părţilor sociale.

Cererea executorului judecătoresc de indisponibilizare a părţilor sociale, în baza procesului-verbal de sechestru nr. x/16.05.2013, nu îndeplinea toate condiţiile pentru a fi soluţionată de către pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc completarea cererii, lipsurile fiind complinite la 29.05.2013.

Cererea de indisponibilizare a părţilor sociale a îndeplinit condiţiile de soluţionare la 10.06.2013, ulterior datei de 08.06.2013 când a operat transmiterea părţilor sociale de la debitor, iar fapta ilicită pretins a fi săvârşită de pârât, de a nu indisponibiliza părţile sociale nu există.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, se reţine că acestea nu sunt incidente, întrucât la data înregistrării cererii executorului judecătoresc, respectiv 21.05.2013, acestea nu erau în vigoare, fiind introduse prin Legea nr. 152/2015.

În acest context, în mod legal instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv vinovăţia autorului faptei ilicite, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Pentru toate considerentele reţinute, având în vedere şi prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., reţinând caracterul nefondat al criticilor formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 59 A din 27 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LANGĂ TRIBUNALUL SUCEAVA şi OFICIUL NAŢIONAL AL REGISTRULUI COMERŢULUI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2022.