Conflict of jurisdiction for judicial inspectors claiming classification bonuses under labor law and Code of Civil Procedure Art. 127

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă la data de 11.06.2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâţilor la:

1. recunoaşterea şi plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă funcţii cu acces la informaţii clasificate din clasa secret de stat, în condiţiile legii;

2. plata diferenţelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat şi cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 1 5 1 adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30.07.2020 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi sau apariţia unei modificări legislative (inclusiv drepturile băneşti care rezultă din plata diurnei interne şi/sau de deplasare - acolo unde este cazul), drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a diferenţei drepturilor menţionate mai înainte;

În drept, au fost invocate Decizia nr. 685 din data de 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din I I iulie 2012, Decizia nr. 594 din data de 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din data de 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din data de 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mâi 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din data de 23 iulie 2019, dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, art. 15 din Legea nr. 157/2020 pentru completarea . anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 46 din data de 15 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cil privire la acordarea sporului de confidenţialitate judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021, instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată şi formarea de noi dosare, în acest dosar fiind reclamanţi J. şi AA..

La primul termen de judecată din 11 mai 2021, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei privind competenţa de soluţionare a pricinii.

Verificând, competenţa Tribunalului Dâmboviţa, conform art. 131 C. proc. civ., prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi a art. 210 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., deoarece reclamantele nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Brăila.

Cum reclamantele au domiciliul în Brăila, judeţul Brăila, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civilă prin sentinţa civilă nr. 1397 din 11 mai 2021 a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului Brăila.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brăila la 11 iunie 2021.

Analizând excepţia de necompetenţă teritorială, Tribunalul a constatat că este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi la art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Din coroborarea acestor dispoziţii a reţinut că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Normele Codului muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.

Instanţa a făcut trimitere şi Decizia nr. 945 din 7 iulie 2011 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Tribunalul a mai reţinut şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. -" (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

În cauza de faţă, domiciliul reclamantelor fiind în Brăila, conform fişei DEPABD ataşată din oficiu, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în Bucureşti.

Reiese deci că, atât Tribunalul Brăila, ca instanţă de la domiciliul reclamantelor, cât şi Tribunalul Dâmboviţa, ca instanţă aflată în circumscripţia curţii de apel învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară reclamantele activitatea, erau deopotrivă instanţe competente în soluţionarea cauzei, reclamantele având alegerea între acestea două.

Reclamantele prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Dâmboviţa au învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, neputându-se ulterior pune în discuţie o altă competenţă teritorială prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.

Opţiunea reclamantelor între instanţele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.

Prin urmare, în cauză, Tribunalul Dâmboviţa, fiind instanţa sesizată de reclamante, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, este competentă în soluţionarea prezentei cauzei şi nu Tribunalul Brăila.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Brăila, secţia I Civilă prin sentinţa nr. 730/2021 din 14 octombrie 2021 a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că Tribunalul Dâmboviţa a considerat că nu este instanţa competentă să soluţioneze cauza, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa conflictului negativ de competenţă şi, în temeiul art. 134 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în drept să hotărască asupra conflictului.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civilă şi Tribunalul Brăila, secţia I Civilă, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Litigiul de faţă, având ca obiect, cererea formulată de reclamantele J. şi AA. prin mandatarul comun A., în calitate de angajaţi, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei, în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Din punct de vedere procesual, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.

Normele Codului muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.

În speţă, reclamantele deţin funcţia de magistrat şi îşi desfăşoară activitatea la Inspecţia Judiciară, având calitatea de inspectori judiciari în cadrul Direcţiei de Inspecţie pentru Judecători, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se afla instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (3), aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Potrivit acestor dispoziţii legale, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Or, învestind cu soluţionarea cererii Tribunalul Dâmboviţa, reclamantele şi-au manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea litigiului.

Aşadar, întrucât la data învestirii sale cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Dâmboviţa a fost legal sesizat, în virtutea dispoziţiilor art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi faţă de împrejurarea că, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestui Tribunalului Dâmboviţa.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3), art. 12 C. proc. civ. şi art. 210 din Legea nr. 269/2010, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2021.