Abusiveness of CHF-denominated loan clauses, currency risk, and interest rate modification under Romanian consumer protection and monetary nominalism rules

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29 octombrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D., solicitând instanţei să dispună:

- Constatarea nulităţii absolute si a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, 5.2 si art. 6 lit. b). din convenţia de credit nr. x din 22.02.2008.

- Precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referinţa + marja băncii) din contractul de credit nr. x din 22.02.2008 având in vedere procentul de dobânda si valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului (si anume 2,7833% rezultând o marja a băncii de 2,9167%) si precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobânda - pentru perioada: 22.02.2008 si pana la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

- Constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1. din Actul Adiţional nr. 1 din 27.08.2010, care prevede ca "La data semnării prezentului act adiţional rata dobânzii curente este de 6.49% si va fi calculata trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referinţa + marja băncii. Valoarea dobânzii de referinţa este de 22%, iar marja băncii de 6.27%".

- Obligarea paratei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului: 2,7833% rezultând o marja a băncii de 2,9167%)

- Restituirea tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de dobânda fara titlu legal si contractual, in baza clauzelor abuzive menţionate mai sus, in cuantum calculat provizoriu de 1381,5 CHF.

- Refacerea graficelor de rambursare având in vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit.

- Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserata in contractul de credit si eliminarea acesteia;

- Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului; (l CHF Ia 18.04.2007=2,2776 RON)

- Denominarea în moneda naţionala a plaţilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau lai serviciilor intre rezidenţi se plăteşte in moneda naţionala;

- Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1297/2019 din 10 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D.., prin mandatar C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzei prevăzute art. 5.2 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 22 februarie 2008, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda în conformitate cu politica sa, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi a luat act că reclamanţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1667 A din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1297/2019 din 10 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, recurenţii au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea pentru rejudecare.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii susţin că prin soluţia pronunţată de instanţa de apel s-au aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, cu privire la:

Petitul referitor la constatarea nulităţii absolute si a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, si art. 6 lit. b) din convenţia de credit nr. x din 22.02.2008, precum şi de a dispune restituirea sumelor încasate fără temei legal de intimate, în baza art. 5.2 a cărui clauza abuzivă a fost constatata de instanţă;

Petitul referitor la precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referinţă+marja băncii) din contractul de credit, având în vedere procentul de dobânda si valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului (si anume 2.7833% rezultând o marjă a băncii de 2.9167%) şi precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobânda - pentru perioada: 22.02.2008 şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive;

Petitul referitor la constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1. din Actul Adiţional nr. 1 din 27.08.2010, care prevede că "La data semnării prezentului act adiţional rata dobânzii curente este de 6.49 şi va fi calculată trimestrial conform următoarei formule de calcul: dobânda de referinţa + marja băncii. Valoarea dobânzii de referinţa este de 22%, iar marja băncii de 6.27%";

Petitul referitor la obligarea intimatei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%;

Petitul referitor la restituirea tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de dobânda fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus, in cuantum calculate provizoriu de 1.381.5 CHF;

Petitul referitor la refacerea graficelor de rambursare având in vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit;

Petitul referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si eliminarea acesteia;

Petitul referitor la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării convenţiei de credit;

Petitul referitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor;

Petitul referitor la obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

In ceea ce priveşte comisionul de acordare prevăzut la art. 6 lit. b) din Convenţia de Credit banca nu a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive sau că reclamanţii au avut posibilitatea efectiva de negociere a clauzelor contractuale, iar un atare comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului precum si la serviciile efectiv prestate de către banca si care ar putea justifica perceperea lui.

In ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, trebuie reţinut faptul că, aşa cum a rezultat şi din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu le-au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit, asigurându-i de faptul că riscul valutar este minim, iar CHF este cea mai sigura monedă.

Aşadar, recurenţii consideră că, această clauză este abuzivă, deoarece a fost impusă consumatorului fără a-i da posibilitatea de a influenta natura acestuia, fiind suportat exclusiv doar de acesta, fiind astfel încălcate prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

In ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de a se dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF- LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, se arată că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

In susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţionala a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii menţionează faptul că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii si bunei credinţe, care trebuie sa guverneze executarea contractului.

Prin urmare, se impune calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia.

Mai susţin recurenţii, că banca nici nu a informat reclamanţii cu privire la instabilitatea valutară a CHF şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident faptul că dacă banca şi-ar fi îndeplinit aceste obligaţii legale, reclamanţii ar fi cunoscut consecinţele economice pe care le-ar suporta şi ar fi putut cântări oferta în deplina cunoştinţă de cauză.

Se arată că, Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul in sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activităţii de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii si bunei-credinţe.

Relativ la dobândă, recurenţii solicită instanţei de recurs obligarea intimatei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%, restituirea tuturor sumelor încasate de banca cu titlu de dobânda fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus, în cuantum calculat provizoriu de 1.381.5 CHF, precum şi refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit.

De la semnarea convenţiei de credit şi până în prezent, banca a modificat procentul de dobânda potrivit propriilor interese, contrar bunei credinţe si prevederilor legale, iar în raport cu situaţia creată, recurenţii solicită să se dispună menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum acestea au fost prezentate şi avute în vedere la semnarea convenţiei de credit.

Cu privire la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a clauzelor contractuale abuzive, trebuie reţinut că, prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000 si ale O.U.G. nr. 50/2010, nu se protejează doar un interes personal, individual, ci şi un interes public, general obştesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de banca în mod nelegal, întrucât cererea reclamantului vizând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, este imprescriptibilă.

Mai susţin recurenţii, că motivarea instanţei de apel nu ţine cont de realitatea motivelor pentru care aceştia au ajuns să contracteze un credit în moneda CHF.

Pentru aceste considerente, recurenţii se consideră îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000lei, conform facturii aflate la dosar recurs.

Prin întâmpinarea, depusă la 13 aprilie 2021, intimata C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 01 iulie 2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 21 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenţii nu au formulat critici din care să rezulte nemotivarea hotărârii pronunţate, acest motiv de casare fiind invocat formal.

De altfel, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă şi neconcludentă.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, cu privire la petitele respinse ale cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea nulităţii absolute si a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 si art. 6 lit. b) din convenţia de credit nr. x din 22.02.2008, restituirea sumelor încasate fără temei legal de intimate, în baza art. 5.2 a cărui clauza abuzivă a fost constatata de instanţă, precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referinţă+marja băncii) din contractul de credit, constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1. din Actul Adiţional nr. 1 din 27.08.2010, obligarea intimatei la stabilirea in contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%, restituirea tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de dobânda fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus, in cuantum calculate provizoriu de 1.381.5 CHF, refacerea graficelor de rambursare având in vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si eliminarea acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării convenţiei de credit, denominarea în moneda naţională a plăţilor;

Instanţa supremă reţine că în ceea ce priveşte comisionul de acordare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca nu a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive sau că reclamanţii au avut posibilitatea efectiva de negociere a clauzelor contractuale, iar un atare comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului precum si la serviciile efectiv prestate de către banca si care ar putea justifica perceperea lui.

Nu poate fi reţinută teza susţinută de recurenţi, în sensul că perceperea unei sume de bani cu titlu de comision de acordare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, această sumă fiind percepută de bancă ca preţ al serviciilor prestate.

Raţiunea perceperii lui este activitatea de acordare a creditului, care vizează costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea lui este justificată, detalierea activităţilor pentru care este perceput nefiind necesară.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt, Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza înscrisă la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul de acordare îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauza fiind clară şi inteligibilă, redactată în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei denunţate a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este, de asemenea, nefondată.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea obligaţiei de băncii de informare a consumatorului, în mod corect Curtea a apreciat că este de prisos a fi analizat acest caz de excludere, neputând fi analizat caracterul abuziv din perspectiva art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Nici teza denominării propusă de recurenţi nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Relativ la dobândă, recurenţii solicită instanţei de recurs obligarea intimatei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii si a marjei băncii in funcţie de indicele de referinţa Libor de la data semnării contractului: 2.7833% rezultând o marja a băncii de 2.9167%, restituirea tuturor sumelor încasate de banca cu titlu de dobânda fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus, în cuantum calculat provizoriu de 1.381.5 CHF, precum şi refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat periodic si marja fixa de la data încheierii contractului de credit.

Se arată că de la semnarea convenţiei de credit şi până în prezent, banca a modificat procentul de dobânda potrivit propriilor interese, contrar bunei credinţe si prevederilor legale, iar în raport cu situaţia creată, recurenţii solicită să se dispună menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum acestea au fost prezentate şi avute în vedere la semnarea convenţiei de credit.

Recurenţii critică în esenţă dreptul Băncii de a modifica unilateral dobânda, fără precizarea unor criterii clare, a unor indici de referinţă bine precizaţi.

Critica este nefondată, din perspectiva Legii nr. 193/2000, clauza prevăzută de art. 5.1 din contract fiind valabilă, agreată de ambele părţi, în sensul că se stipulează în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a plăţi o dobândă curentă de 5,7 %, stabilită ca formă procentuală de rată anuală la dobândă.

În raport de aceste considerente şi de dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, clauza cuprinsă în art. 5.1 nu se impune a fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte criticile privind modificarea unilaterală a valorii dobânzii, se constată că invocarea acestora este lipsită de interes în condiţiile în care clauza prevăzută de art. 5.2 şi următoarele din contract a fost constată ca abuzivă.

În ceea ce priveşte criticile privind constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 3.1 din Actul adiţional nr. x din 27.08.2010, prin care s-a stabilit că dobânda aplicabilă creditului se calculează în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja băncii de 6,27%, Înalta Curte reţine că acestea sunt neîntemeiate, prevederea contractuală evocată respectă prevederile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la exprimarea dobânzii în contractele de credit cu dobândă variabilă.

De altfel, Actul adiţional a fost semnat de reclamanţi, stabilirea dobânzii în funcţie de un indice de referinţă LIBOR CHF la 3 luni plus marja băncii fiind făcută cu acordul acestora.

Aspectele legate de cuantumul dobânzii stabilite prin Actul adiţional, care în opinia recurenţilor nu poate fi majorat, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 nu prevede posibilitatea băncii de a stabili o nouă dobândă, nu permit analiza clauzei din perspectiva caracterului abuziv, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, acestea fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, care permit consumatorului să prevadă consecinţele economice ale aplicării respectivei clauze.

Înalta Curte constată că au fost respectate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, întrucât banca pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de informare a clienţilor cu privire la semnarea actului adiţional de aliniere la această ordonanţă.

Aşa cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, reclamanţii din prezenta cauză au semnat actul adiţional contestat, prin urmare, modificările ratei dobânzii şi a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1667 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1667 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D.., prin mandatar C. S.A. şi C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2021.