Statute of limitations for continuing non-performance and scope of contractual liability under a mandate for housing construction

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 17.04.2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. si B. au chemat în judecată pe parata Agenţia Naţionala pentru Locuinţe (ANL) solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea paratei Agenţia Naţionala pentru Locuinţe (in continuare ANL) in temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/luna (respectiv 6.045,91 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018) pentru perioada cuprinsa intre data de 17.04.2015 si data depunerii cererii de chemare in judecata, respectiv 17.04.2018, in total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 217.652,76 RON la cursul de l euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018), cu titlu de daune interese, constând in:

- contravaloarea lipsei de folosinţa in suma de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.580,84 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018) pentru perioada cuprinsa intre 17.04.2015 si 17.04.2018, in suma totala de 43.200 euro (echivalentul a 200.910,24 RON la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018), evaluata provizoriu, pana la stabilirea prin expertiza tehnica de evaluare a sumei exacte, precum si contravaloarea lipsei de folosinţa ce se va acumula pana la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor si a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte si locuinţa tip S74 situata pe lotul nr. x in localitatea Voluntari, jud. Ilfov cu număr cadastral x şi înscris in CF individuala nr. 3989 conform încheierii nr. 16870/25.08.2004;

- daune morale in suma de 100 euro/luna (echivalentul sumei de 465,07 RON/luna la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018) pentru perioada cuprinsa intre 17.04.2015 si 17.04.2018, in suma totala de 3.600 euro (echivalentul a 16.742,52 RON la cursul de 1 euro/4,6507 RON din data de 16.04.2018), precum si daunele morale ce se vor acumula pana la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor si a finalizării complete a Cartierului Henri Coanda din care face parte si locuinţa tip S74 situata pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, jud. Ilfov cu număr cadastral x şi înscris in CF individuala nr. 3989 conform încheierii nr. 16870/25.08.2004;

- obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza;

Prin sentinţa civilă nr. 3524 din 28.11.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

A admis în parte acţiunea precizată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a fost obligată pârâta A.N.L. să plătească reclamanţilor suma de 80.256 Euro în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada 17.04.2015-30.06.2019.

Au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta A.N.L. să plătească suma de 10.222,62 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1757 din 26.11.2020 a respins apelul formulat de pârâta ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel, sub aspectul menţinerii soluţiei în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, motivat de faptul că nu suntem în prezenţa unor prestaţii succesive, obligaţiile pretins neexecutate, fiind acelea de asigurare a executării şi finalizării de edificare a construcţiei/de executare a lucrărilor edilitare, termenul maxim în care respectivele obligaţii se cereau a fi îndeplinite fiind unic şi anume 20.10.2008, dată la care trebuia predată locuinţa.

Recurenta arată că faţă de obiectul acţiunii reclamanţilor, prin care s-a solicitat obligarea A.N.L. la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului contractat, raportat la argumentaţia instanţei de apel, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cele care răspunde de ea".

În cauza de faţă, momentul de început al termenului de prescripţie este reprezentat de data la care se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului (20.10.2008), moment de la care partea era îndreptăţită să ceară despăgubiri.

Astfel, de la această dată reclamanţii au cunoscut că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei şi de asemenea, au putut observa consecinţele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-ar fi produs asupra lor.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început că curgă la 20.10.2008, când a luat naştere şi dreptul la acţiune, aplicabil în materie contractuală sau delictuală şi a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, formulată la 17.04.2018.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta apreciază că obligaţia de plată a despăgubirii este una unică, fiind lipsit de relevanţă modalitatea în care reclamanţii au cuantificat despăgubirile solicitate.

În speţă nu este vorba de prestaţii succesive, astfel că dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii să se distingă printr-o prestaţie deosebită.

Împrejurarea reţinută de instanţa de apel că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu prezintă relevanţă pentru stabilirea momentului de început al prescripţiei, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârşită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naştere unui drept unic la despăgubire, ce s-a născut la momentul predării imobilului.

Al doilea aspect criticat de recurentă se referă la ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convenţiilor şi la ignorarea convenţiilor încheiate între părţi prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În baza contractului de mandat, A.N.L. şi-a asumat obligaţia de depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei reclamanţilor, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei. Deci, mandatul acordat recurentei a fost pentru "urmărirea executării lucrărilor".

Răspunderea A.N.L. este limitată la condiţiile arătate în art. 14 din contractul de mandat, neputând fi antrenată răspunderea contractuală pentru nepredarea locuinţei, obligaţia construirii şi predarea la cheie.

Recurenta mai susţine că debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul şi nu Agenţia a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei nu poate fi angajată în baza contractului de mandat. Mai mult, antreprenorul general şi-a asumat obligaţia de executare şi finalizare a unităţilor locative, la cheie, precum şi obligaţia de a preda A.N.L. aceste unităţi pentru a fi puse la dispoziţia beneficiarilor.

În lipsa unui suport probator care să ateste că antreprenorul general a predat către A.N.L. locuinţa, acesteia nu îi poate incumba obligaţia de nepredare la termen.

Din actele depuse a rezultat că pârâta a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate, neputând fi reţinută culpa mandatarului.

Sub al treilea aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel având în vedere că instanţa de apel reţine în mod greşit faptul că pârâta se face culpabilă atât de neîndeplinirea obligaţiei de realizare şi predare a locuinţei, cât şi de cea a nerealizării utilităţilor, soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, având astfel drept temei încălcarea de către Agenţie a obligaţiilor asumate în baza tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate la care reclamanţii nu sunt parte.

Conform art. 1 din Convenţia nr. 1909/06.05.2004 părţile convenţiei au stabilit să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă şi prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenţiei înţelege să contribuie la realizarea obiectivului şi obligaţiilor asumate în acest scop, iar printre obligaţiile asumate de A.N.L. nu se regăseşte o astfel de obligaţie.

Nu se poate imputa A.N.L. neexecutarea vreunei obligaţii sub acest aspect, întrucât reclamanţii nu au mandatat-o să îi reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi.

De asemenea, faptul că prin A.N.L. se derulează realizarea ansamblului de locuinţe nu are semnificaţia răspunderii exclusive pentru finalizarea acestuia.

Calitatea A.N.L. este diferită în funcţie de contextul contractual sau extracontractual în care se află, în relaţia cu reclamanta este mandatar, iar în relaţia cu membrele semnatare ale convenţiei este parte contractantă.

Potrivit hotărârilor depuse la dosarul cauzei, prin care s-au stabilit în mod definitiv şi irevocabil părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă, A.N.L. nu are obligaţia realizării utilităţilor.

Asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţie este distinctă de finanţarea şi executarea lucrărilor de viabilizare a terenului pe care se construiesc aceste locuinţe.

De altfel, A.N.L. nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2001 să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de construcţii şi de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale.

Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, care nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii până în prezent, sens în care recurenta face trimitere la corespondenţa purtată cu această instituţie.

În ceea ce priveşte reţeaua de gaze naturale în zona Voluntari a Cartierului, operatorul a demarat execuţia lucrărilor, iar construcţia va putea fi predată proprietarilor după punerea în funcţiune a branşamentelor autorizate la reţelele de utilităţi, obligaţie aflată în sarcina Municipiului Bucureşti.

Fără realizarea infrastructurii la care s-a obligat Municipiul Bucureşti nu pot fi derulate nici investiţiile aferente celorlalte utilităţi, astfel că, în momentul de faţă, proiectul este imposibil de finalizat, iar termenul de predare al locuinţelor nu poate fi respectat, nefiind posibilă nici predarea la cheie a utilităţilor, respectiv realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

În acest sens, A.N.L. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului Bucureşti, dosar nr. x/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

De asemenea, s-a mai iniţiat o acţiune în instanţă având ca obiect obligarea autorităţilor la respectarea Convenţiei şi realizarea utilităţilor, instanţa de fond pronunţându-se în sensul admiterii acţiunii.

Recurenta susţine în final, că atât timp cât alte entităţi sunt obligate de instanţele judecătoreşti la executarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistenţa acestora nu poate incumba A.N.L. şi pe cale de consecinţă nici repararea prejudiciului cauzat de această situaţie nu poate fi suportat de A.N.L., aşa cum în mod greşit a stabilit instanţa de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte prejudiciul material.

În condiţiile în care evaluarea este ipotetică, raportat la o situaţie ipotetică, evaluarea nu poate avea caracter de certitudine.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real şi efectiv decât în condiţiile în care reclamanţii ar avea atributul dreptului de proprietate.

De asemenea, prejudiciul nu a fost dovedit, situaţiile avute în vedere de expert nu reprezintă o dovadă a prejudiciului.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă şi în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 05.05.2021 reclamanţii A. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca legală.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 01 iulie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 21 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 16 decembrie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este fondat.

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva respingerii eronate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În opinia recurentei, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie aplicabil fiind cel de 3 ani, iar momentul de început al curgerii termenului este reprezentat de data predării efective a imobilului, respectiv 20.10.2008, în raport de care acţiunea a fost introdusă cu nerespectarea termenului de prescripţie.

Prealabil, se constată că cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 17.04.2015-30.06.2019 este supusă prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) C. civ., referitoare la prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente acestei perioade, acestea fiind anterioare datei intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv 01.10.2011.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 6 alin. (4) C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

În consecinţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material al acţiune, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au formulat o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligaţiei de a executa în mod corespunzător mandatul. Cu alte cuvinte, lipsa de folosinţă a fost solicitată în raport de contractul de mandat, contract care se află în fiinţă.

Sunt apreciate neîntemeiate criticile recurentei referitoare la greşita aplicare a legii din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiată pe contractul de mandat. În fundamentarea soluţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune instanţa a avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părţi.

Astfel, reclamanţii prin cererea de chemare în judecată pornesc de la premisa că până la predarea locuinţei suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă, motiv pentru care se apreciază că actul juridic este în derulare, chiar şi după împlinirea termenului.

Simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin rezilierea/rezoluţiune a actului juridic, mai mult nu s-a negat de către părţi continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă.

În ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului, recurenta apreciază greşite statuările instanţelor de fond în ceea ce priveşte reţinerea faptului că paguba invocată se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, şi care nu s-a epuizat, în opinia sa momentul naşterii dreptului material la acţiune fiind data expirării termenului contractual de predare a locuinţei.

Nu poate fi reţinut ca moment al naşterii dreptului material la acţiune al reclamanţilor, astfel cum susţine recurenta, data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma tot la acel moment.

Înalta Curte reţine că neîndeplinirea acestei obligaţii are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unor manifestări de voinţă din partea părţilor în sensul denunţării, sub orice formă a actului juridic.

Prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligaţiei contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp, paguba invocată de reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu, o inacţiune.

În acest context, critica recurentei întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată ca fiind întemeiate criticile recurentei Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) referitoare la neanalizării condiţiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat.

Astfel, cu ocazia analizării apelului declarat de către pârâta ANL., instanţa de apel a concluzionat că apelanţii-reclamanţi au dreptul să solicite de la apelanta-pârâtă ANL., în temeiul răspunderii contractuale, doar în baza contractului de mandat nr. x/20.07.2005, daune interese constând în contravaloare lipsei de folosinţă imobil pentru perioada 17.04.2015-30.06.2019.

În contextul aceluiaşi raţionament, instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de către apelanta-pârâtă ANL prin contractul de mandat încheiat cu reclamanţii este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinţei, expresia "la cheie" având semnificaţia că locuinţa tip S74 aflată pe lotul x din amplasamentul Henri Coandă, corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită.

A mai reţinut instanţa de apel că încheierea în mod separat de către reclamanţi a unui contract de construire autentificat sub nr. x/08.09.2005 cu antreprenorul general nu are nicio relevanţă, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei de construire/predare a locuinţei în termenul convenit în contract, obligaţie care i-ar reveni antreprenorului general care nu este parte în cauză, ci se impută neîndeplinirea altor obligaţii care au condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor care să asigure folosinţa completă a locuinţei într-un cartier urbanizat şi funcţional.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca întemeiate pretenţiile reclamanţilor referitoare la obligarea pârâtei ANL de a plăti daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei, echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare şi poziţie, în mod lunar pentru întreaga perioadă solicitată prin acţiune, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Înalta Curte observă că instanţa de apel dezvoltă ideea că în sarcina pârâtei ANL se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în neîndeplinirea obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/20.07.2005 încheiat cu reclamanţii, sens în care au fost exemplificate prevederile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 13, art. 14 şi art. 15 din convenţia de mandat.

A mai considerat instanţa de apel că obligaţiile pârâtei ANL nu se limitau la urmărirea executării şi realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor.

În lipsa realizării utilităţilor şi, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligaţiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanţa de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosinţă a locuinţei îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanţa supremă constată că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părţi, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamanţilor pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligaţiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul şi întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 şi următoarele din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de mandat nr. HC1063/20.07.2005.

Tranşarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanţa de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamanţilor, drept care nu a fost susţinut de către reclamanţii mandanţi, vine în contradicţie cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligaţiilor de rezultat ce ar reieşi din contractul de mandat.

Se observă că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, dar şi că întreaga lor construcţie juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL, aşa încât instanţa de apel, cu ocazia cercetării apelului părţilor ar fi trebuit să clarifice aspectele care ţineau de obiectul şi întinderea mandatului acordat ANL şi să verifice temeinicia pretenţiilor băneşti formulate de reclamanţi din perspectiva raporturilor juridice existente între părţi.

De altfel, instanţa de apel justifică pretenţiile băneşti formulate de către reclamanţi prin invocarea contractului de mandat fără a cerceta în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligaţiei de plată a remuneraţiei ce revine mandanţilor şi posibilitatea sancţionării mandatarului în sarcina căruia se reţine culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Din cele expuse reiese că instanţa de apel a dispus obligarea intimatei ANL la plata unei sume de bani fără a se raporta efectiv la obligaţiile contractuale care reveneau părţilor.

Instanţa de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamanţilor nu le sunt opozabile convenţiile pe care pârâta ANL le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâţii implicaţi în convenţia pentru realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situaţie în care ar fi trebuit să ţină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, care le sunt aplicabile părţilor ce au semnat contractul de mandat nr. x/20.07.2005.

Astfel, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât şi convenţia încheiată cu toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuinţe.

Este necesar ca instanţa de rejudecare a apelului pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "Locuinţe pentru tineri, destinate închirierii" şi să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate cu credit ipotecar, respectiv prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanţii-mandanţi şi în cuprinsul căruia se face vorbire de obligaţia ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanţilor.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condiţiilor răspunderii contractuale se va lămuri dacă mandatara ANL s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele şi pe seama mandanţilor, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligaţii de rezultat sau de diligenţă asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voinţa părţilor şi obligaţiile ce le reveneau părţilor, acţiunile ori inacţiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei Agenţi Naţională pentru Locuinţe corespunzător efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt şi de drept şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta ANL împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1757 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii A. şi C..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2021.