Unfair competition and neutrality clause breach: res judicata effects of prior labor judgment and expert report nullity

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 13.01.2017 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. şi A. a solicitat instanţei următoarele:

- obligarea pârâtului B. la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciu material şi moral;

- obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciu cauzat prin nerespectarea clauzelor contractuale;

Prin sentinţa nr. 179/LP/12.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi A. S.R.L., în sensul că a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro în echivalent RON la data plăţii.

A fost obligată pârâta A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro în echivalent RON la data plăţii.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească către reclamantă câte 1.762,5 RON fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească către expert C. câte 2.000 RON fiecare, reprezentând diferenţă onorariu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâţii B. şi A. S.R.L., cât şi reclamanta A. S.R.L..

Prin apelul declarat, la data de 6 ianuarie 2020, pârâţii B. şi A. S.R.L. au solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate; schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 179/2019 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat şi cheltuieli impuse de deplasările la instanţa de judecată.

De asemenea, pârâţii au formulat apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din data de 09.06.2017 şi data de 20.06.2019, astfel cum au precizat ulterior în conţinutul cererii de apel, solicitând schimbarea acestora în sensul admiterii excepţiilor de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei, respectiv constatarea nulităţii raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin apelul declarat, la data de 10 decembrie 2019, reclamanta A. S.R.L., a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulată şi pe cale de consecinţa să se dispună obligarea pârâtului B. la plata către A. S.R.L., a sumei de 3.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei (daune materiale şi daune morale); obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata către A. S.R.L., a sumei de 15.000 euro, echivalentul în RON la data plătii efective reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

Prin decizia nr. 26/C/2021-A din 5 februarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins apelul formulat de pârâti împotriva încheierilor de şedinţă din data de 09.06.2017 şi din data de 20.06.2019.

A admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. şi apelanţii pârâţi B. şi A. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 179/LP/12.07.2019 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A redus cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul B. în favoarea reclamantei, de la suma de 3.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, la suma de 2.810 RON şi 110 Euro, în echivalent RON la data plăţii.

A majorat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată pârâta A. S.R.L. în favoarea reclamantei de la suma de 5.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, la suma de 15.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească apelantei reclamante A. S.R.L. cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 2.803 RON.

A obligat reclamanta A. S.R.L. să plătească apelantului pârât B. cheltuieli de judecată parţiale în apel în cuantum de 326 RON.

La data de 16 martie 2021, pârâţii B. şi A. S.R.L. au formulat cerere de recurs împotriva deciziei nr. 26/C/2021-A din 05 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 01 aprilie 2021.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prealabil dezvolării motivelor de recurs, recurenţii reiterează obiectul cererii de chemare în judecată, apărările pârâtei A. S.R.L. şi apărările pârâtului B. efectuate în faţa primei instanţe.

În continuare, recurenţii prezintă soluţiile pronunţate de instanţa de fond şi apel, şi motivele de apel formulate de apelanţii-pârâţi.

Prima critică adusă deciziei recurate vizează soluţia pronunţată prin încheierea de şedinţă din 09.06.2017 de către Tribunalul Bihor, prin care a fost respinsă excepţia privind necompetenţa materială şi teritorială de soluţionare a litigiului, raportat la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii susţin faptul că în raport de pârâtul B. competentă material ar fi fost Judecătoria Salonta, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, iar raportat la pârâta A. S.R.L., competentă teritorial ar fi fost Judecătoria Drăgăşani, în funcţie de sediul pârâtului.

De asemenea, printr-o altă critică se susţine că decizia instanţei de apel este nelegală cu referire la apelul formulat împotriva încheierii din data de 20.06.2019 prin care s-a respins excepţia de nulitate a raportului de expertiză efectuat în cauză, întrucât citarea părţilor s-a impus pentru ca pârâta A. S.R.L. să depună înscrisurile solicitate de expertă, fără de care nu se putea răspunde la obiectivele 5 şi 6 ale expertizei.

De asemenea, soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece reţine faptul că citaţia adresată A. a fost recepţionată la sediul social al pârâtei de către D., în calitate de delegat, chiar dacă această persoană nu avea încheiat contract de muncă cu A. S.R.L..

Instanţa de apel omite să observe că A. a avut sediul procesual ales pe tot parcursul procesului şi a apreciat în mod nelegal că citarea la sediul ales nu trebuia efectuată.

În consecinţă, normele procedurale privind citarea părţilor la efectuarea expertizei au fost interpretate într-o manieră nelegală, în sensul că citarea la sediul procesual ales nu era necesară.

Se mai susţine nelegalitatea soluţiei instanţei de apel raportat la reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. faţă de sentinţa nr. 841/29.11.2016 pronunţată în dosar nr. x/2016 de către Tribunalul Bihor, deoarece în acest litigiu de muncă reclamant a fost E. S.R.L. şi B., iar în prezentul litigiul reclamant este A. S.R.L..

În consecinţă, sentinţa menţionată nu poate fi opozabilă pârâtei A. S.R.L..

Soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece reţine că nu poate fi primită susţinerea pârâtului din apel în sensul că ar folosi în mod direct sau indirect informaţii secrete de serviciu, cu motivarea că faptele sale nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni, respectiv nu se înscriu în sfera ilicitului penal, ceea ce nu înseamnă că nu se pot înscrie în sfera ilicitului civil ca fapte delictuale cauzatoare de prejudicii.

Soluţia este greşită deoarece prin ordonanţa de clasare s-a avut în vedere ca temei de drept art. 16 alin. (1), lit. i) C. proc. civ.

De asemenea, soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece reţine cu titlu de prejudiciu sumele de bani pe care pârâtul B. le-a încasat prin conturile sale în RON şi valută cu titlu de intermediere.

De asemenea, în mod nelegal a fost respinsă audierea martorei F., precum şi solicitarea ca expertul judiciar să răspundă la obiectivul nr. 6. Pentru demonstrarea cuantumului prejudiciului.

Recurenţii invocă şi aplicarea formală a dispoziţiilor art. 1350 alin. (2) C. civ. prin ignorarea analizei apărării potrivit căreia reclamanta nu a probat că ar fi dezvăluit A. identitate sau date de identificare în urma derulării Acordului, pentru a determina existenţa vreunei culpe.

În consecinţă, admiterea apelului reclamantei s-a realizat în lipsa unor mijloace de probă, în condiţiile în care potrivit art. 249 C. proc. civ. sarcina probei revenea reclamanţilor.

Se mai arată că instanţa de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1541 C. civ., deoarece obligaţia principală de efectuare a trasportului a fost îndeplinită de către A. S.R.L..

Totodată se arată că nu s-a dovedit fapta ilicită în raport de clientul G..

Sub un ultim aspect se suţine că în cauză nu pot fi ignorate efectele deciziei de clasare.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

La data de 05 mai 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 01.07.2021.

Prin încheierea din data de 21.10.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi A. S.R.L. şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 16.12.2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de către recurenţii-pârâţi au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prima critică adusă deciziei recurate vizează soluţia pronunţată prin încheierea de şedinţă din 09.06.2017 de către Tribunalul Bihor, prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a litigiului, raportat la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii susţin faptul că în raport de pârâtul B. competentă material ar fi fost Judecătoria Salonta, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, iar raportat la pârâta A. S.R.L., competentă teritorial ar fi fost Judecătoria Drăgăşani, în funcţie de sediul pârâtului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. invocat de recurenţi în speţă, vizează necompetenţa materială şi teritorială a instanţei de fond, soluţie menţinută de către instanţa de apel.

Astfel, în mod corect a fost reţinută competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei de către Tribunalul Bihor, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991 coroborat cu art. 59, art. 99 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului B. la plata despăgubirilor potrivit faptei sale ilicite delictuale, precum şi obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata despăgubirilor potrivit răspunderii sale contractuale, prin fapte de concurenţă neloială, potrivit art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, acţiunile izvorând dintr-o practică de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau a sediului pârâtei.

Conform art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună pârâte, iar potrivit art. 99 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia.

Aşadar, în mod just a fost reţinută competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Bihor în soluţionarea cererii, făcându-se aplicarea dispoziţiilor evocate, astfel încât critica întemeiată pe motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează soluţia de respingere pronunţată de către instanţa de fond cu privire la excepţia de nulitate de raportului de expertiză efectuat în cauză, menţinută de către instanţa de apel.

Recurenţii susţin că normele procedurale privind citarea părţilor la efectuarea expertizei au fost interpretate într-o manieră nelegală, în sensul că citarea la sediul procesual ales nu era necesară.

Critica invocată de recurenţi, privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 335 alin. (1) C. proc. civ., poate fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanţa de apel, prin hotărârea dată, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori neregulile de procedură invocate nu pot atrage această sancţiune.

Instanţa de apel a examinat aspectele invocate de recurenţi, statuând, că citarea părţilor la efectuarea expertizei nu a fost necesară în cauză, această critică fiind evaluată prin coroborare cu concluziile raportului de expertiză, raportat la art. 335 alin. (1) C. proc. civ.

Această ultimă dispoziţie statuează, contrar susţinerilor recurenţilor, că citarea părţilor pentru efectuarea expertizei este obligatorie doar în situaţia în care este nevoie de o lucrare la faţa locului sau sunt necesare explicaţiile părţilor.

Din evaluarea probelor administrate în cauză, instanţa de apel a apreciat faptul că în privinţa pârâtului B., nu se poate reţine nicio vătămare prin necitarea acestuia la efectuarea expertizei, acesta neavând de dat explicaţii expertului.

În ceea ce priveşte pe pârâta A. S.R.L., instanţa de apel a constatat legala citare a acesteia la sediul social, pentru depunerea unor înscrisuri din contabilitatea sa, ceea ce demonstrează, până la înscrierea în fals a faptului că a avut conoştinţă de efectuarea expertizei, despre locul, ziua şi ora efectuării ei, astfel încât vătămarea care i s-a produs nu a fost dovedită.

În ceea ce priveşte vătămarea pârâtei A. S.R.L. pentru imposibilitatea expertului de a răspunde la obiectivul 6, în lipsa actelor din contabilitatea pârâtei, în mod just a apreciat instanţa de apel că aceasta nu subzistă, aceste afirmaţii nefiind combătute prin formularea unor obiecţiuni la raportul de expertiză, sau prin solicitarea în apel de efectuare a unei noi expertize sau prin depunerea la dosar, ulterior, a actelor solicitate de expert.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a considerat nefondat motivul de apel privind nulitatea raportului de expertiză, nulitatea fiind condiţionată de existenţa unei vătămări nedemonstrate de către recurenţi.

A treia critică adusă deciziei recurate se referă la greşita reţinere a incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ. faţă de sentinţa nr. 841/2016 a Tribunalului Bihor, sentinţă care în opinia recurenţilor nu poate fi opozabilă A. S.R.L., care nu a avut calitatea de parte în acel dosar.

Critica nu este nefondată.

Prin sentinţa nr. 841 din 29.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor, a fost respinsă contestaţia formulată de pârâtul B. împotriva deciziei privind desfacerea contractului de muncă, acesta fiind sancţionat disciplinar pentru faptele care se impută şi în cadrul prezentei acţiuni.

Instanţa de apel a reţinut că, în raport de sentinţa menţionată şi faţă de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei prin prisma dezlegărilor acesteia, potrivit cărora faptele descrise întrunesc condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului B., prin încălcarea prevederilor Legii nr. 11/1991.

Astfel, instanţa de apel a analizat efectele juridice ale sentinţei nr. 841 din 29.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor prin prisma existenţei prezumţiei de lucru judecat, constatând că nu este necesară condiţia triplei identităţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat.

Instanţa de apel a arătat că, legătura litigiului evocat cu prezenta cauză există, din moment ce se solicită antrenarea răspunderii delictuale a pârâtului pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care au fost constatate în mod definitiv prin hotărârea judecătorească anterioară.

Prin urmare, instanţa supremă constată că faptele reţinute prin sentinţa nr. 841 din 29.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor, de încălcare a obligaţiei de fidelitate la care s-a obligat prin încheierea contractului individual de muncă au legătură cu prezentul litigiu, motiv pentru în mod corect a apreciat instanţa de apel că se impune analiza fondului cauzei atât din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează prezumţia de lucru judecat, cât şi ale art. 431 C. proc. civ. care prevăd efectele lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Deşi recurenţii se prevalează de efectul negativ al lucrului judecat, instanţa de apel a făcut o verificare şi o tranşare jurisdicţională în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi prin dezlegările date problemei de drept, privind faptele ilicite imputate pârâtului B..

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

În continuare, criticile recurenţilor vizează cuantumul prejudiciului solicitat pârâtului B. şi admis de instanţa de apel în limita sumelor de bani pe care pârâtul le-a încasat.

Se reţine că recurenţii prin conţinutul criticii formulate, tind nu la demonstrarea ignorării art. 249 C. proc. civ., ci invocă puterea probatorie a înscrisurilor de la dosar, aspect care excede controlului de legalitate în această etapă procesuală.

Sub un ultim aspect criticile recurenţilor au vizat soluţia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile contractuale, prin încălcarea clauzei de neutralitate de către A. S.R.L. stipulată în contract.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1541 C. civ., deoarece obligaţia principală de efectuare a transportului a fost îndeplinită.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nicio dispoziţie de drept material dintre cele identificate în examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost încălcată de instanţa de apel, astfel încât criticile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Fără posibilitatea de interpretare a împrejurărilor de fapt stabilite în cauză, instanţa de recurs constată că instanţa de apel a realizat o corectă interpretare a clauzei de neutralitate prevăzută în Acordul de cooperare şi calitate subcontractanţi încheiat la 01.02.2014 raportat la dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ.

Condiţiile răspunderii civile contractuale au fost în mod just interpretate în cauză, existând o încălcare a obligaţiei de neutralitate, în prezenţa culpei pârâtei A. S.R.L. pentru savârşirea acesteia şi a raportului de cauzalitate între neexecutare şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte apărările formulate de pârâta A. S.R.L. la care se face referire prin motivele de recurs, care vizează aspecte privind interpretarea împrejurărilor de fapt, se reţine că acestea nu mai pot fi valorificate în această cale de atac, instanţele devolutive având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte aceste aspecte.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 26/C/2021 din 05 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 26/C/2021 din 05 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2021.