Validity of unsigned construction contracts and the limits of appellate re-examination of consent under the non reformatio in pejus principle

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.10.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 247.302,88 RON, reprezentând debit restant în baza facturilor emise şi neachitate (unele parţial) conform contractelor nr. x/10.06.2015, nr. y/14.07.2015, nr. z/01.09.2015, precum şi a actelor adiţionale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.350, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.170, art. 1.164 şi art. 1.516 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1642/06.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea şi a luat act că pârâta a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinice şi nelegalitate.

Prin încheierea din 04.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei S.C. B. S.R.L şi a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe S.C. C. S.R.L., în temeiul art. 38-39 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1005/30.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul, luând act că intimatele îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la curtea de apel spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procedurale parcurse, recurenta a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dezvoltate următoarele critici:

Prima critică a vizat încălcarea normelor de procedură privind limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv art. 477 C. proc. civ., recurenta susţinând că i-a fost înrăutăţită situaţia în propria cale de atac.

Astfel, a arătat că prima instanţă a reţinut existenţa raportului juridic contractual şi existenţa consimţământului de a contracta pentru toate cele trei contracte opuse intimatei S.C. B. S.R.L, însă tribunalul a respins acţiunea, apreciind inexistenţa unei creanţe certe şi lichide.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite prin cererea de apel, nu a analizat pricina în raport cu motivele de apel invocate, care impuneau numai o analiză atentă a probatoriului care făcea dovada efectuării lucrărilor în sumă de 74.214,701 euro, constatate prin expertiza judiciară efectuată în cauză.

În apel, motivele evocate au vizat înlăturarea apărărilor subiective ale pârâtei referitoare la neînsuşirea situaţiilor de lucrări/facturi, la neexecutarea în totalitate a lucrărilor, precum şi discuţiile legate de cantitatea şi calitatea materialelor, toate aceste aspecte nefiind analizate.

A mai relevat că, încălcând dispoziţiile art. 477 şi art. 481 C. proc. civ., apelul i-a fost respins, instanţa de apel reţinând inexistenţa raportului juridic contractual şi inexistenţa consimţământului valabil exprimat al pârâtei.

Or, în condiţiile în care intimata S.C. B. S.R.L nu a declarat apel, chestiunea privind existenţa raportului juridic contractual şi cea a consimţământului de a contracta pentru toate cele trei contracte opuse intimatei nu mai putea fi analizată de către instanţa de apel, conform art. 430 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Cea de-a doua critică a vizat neanalizarea apelului şi probatoriului prin prisma temeiului juridic invocat, respectiv art. 1240 şi art. 1170 C. civ., în susţinerea căreia recurenta a afirmat că instanţa de apel a refuzat să analizeze cauza, în complexitatea ei.

Un examen legal al apelului permitea instanţei să concluzioneze că pârâta şi-a încălcat obligaţia de bună-credinţă în executarea contractului şi că acordul contractual a fost exprimat, chiar şi verbal, potrivit probelor de la dosar. A mai relevat că în cauză prezintă relevanţă expertiza judiciară, în urma căreia s-a constatat efectuarea lucrărilor de către recurentă, fiind inutile apărările pârâtei.

Totodată, a subliniat atitudinea şi modul de operare a intimatei, din care rezultă reaua-credinţă a acesteia şi scopul urmărit, cel de sustragere abuzivă de la plata contravalorii lucrărilor pe care recurenta le-a efectuat şi pentru care intimata a încasat de la beneficiarul final contravaloarea lor. Astfel, constatarea pe teren a existenţei lucrărilor înlătură prezumţia de bună-credinţă a pârâtei la încheierea şi executarea contractelor aflate în discuţie.

În continuare, recurenta a susţinut că nesemnarea documentelor privind situaţia de lucrări şi facturi, în condiţiile în care lucrările erau deja executate, nu poate fi asimilată ca fiind o lipsă a voinţei de a contracta, consimţământ ce poate fi exprimat şi verbal pentru a putea produce efecte juridice.

A mai făcut referire la corespondenţa purtată între părţi, la existenţa angajaţilor ei în şantier, la materia primă ce a furnizat-o pe şantier şi recepţionarea ei de către intimată, apreciind că în mod eronat s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

A conchis că toate aspectele relatate mai sus conduc la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., întrucât judecata s-a limitat abuziv doar la apărările intimatei, ce sunt contrazise de probatoriul administrat.

Intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurentei subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute. A solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

In cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 20.10.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri la 15.12.2021.

Analizând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că aceste este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate succesiv.

Un prim motiv de casare a vizat încălcarea normelor de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel înrăutăţind situaţia apelantei în propria cale de atac, în măsura în care prima instanţa de fond a reţinut existenţa unui raport juridic contractual valid între părţile litigiului, determinat de încheierea succesivă a trei contracte, iar curtea de apel, depăşind, în detrimentul apelantei, limitele apelului, a constatat inexistenţa raportului juridic contractual pe argumentul lipsei consimţământului pârâtei. A mai subliniat recurenta că, nefiind atacate corespunzător chestiunile de drept stabilite în prima instanţă, acestea au intrat în puterea lucrului judecat, aşa încât, în apel, acestea nu mai puteau fi reexaminate.

Deşi întregul memoriu de recurs s-a fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte, stabilind din oficiu încadrarea în lege a motivelor de casare, statuează că motivul specific dezvoltat se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi (7) C. proc. civ. şi va fi examinat ca atare.

Astfel, constată că potrivit art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) şi art. 481 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, în limitele stabilite expres ori implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă, neputând agrava în apel situaţia părţii care a exercitat calea de atac.

Examinând dezlegările primei instanţe, în corelare cu aspectele supuse devoluţiunii prin apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., instanţa de recurs constată că tribunalul a reţinut că, după încheierea contractului nr. x/10.06.2015, reclamanta a redactat ulterior contractele nr. x/14.07.2015 şi nr. y/01.09.2015, nesemnate de către pârâtă, şi acte adiţionale la acestea, fiind emise o serie de facturi, pretinse la plată în acest litigiu. Respingând cererea de chemare în judecată, prima instanţă a stabilit, fără a face evaluări asupra validităţii contractelor nesemnate, că facturile şi situaţiile de lucrări prezentate în justificarea lor nu sunt recunoscute ori însuşite, în orice mod, de către pârâtă, dar şi că probele evaluate nu conduc spre concluzia că reclamanta a finalizat lucrările de antrepriză pretinse la plată, precum şi că părţile au avut o corespondenţă care demonstrează dezacordul lor în privinţa realizării acestora.

Aşadar, în considerarea hotărârii de respingere a acţiunii de către prima instanţă, chestiunile litigioase tranşate prin considerente nu au vizat, cum greşit susţine recurenta, statuări referitoare la încheierea validă a contractelor cu nr. E36/14.07.2015 şi 130/01.09.2015, spre a se putea considera că, nefiind apelate, acestea intră în puterea lucrului judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Motivele apelului au vizat, în acest context, ample explicatii referitoare la circumstanţele nesemnării contractelor în discuţie, justificarea considerării ca operante a acestora ca efect al pretinsei lor executări parţiale din partea pârâtei şi a circumstanţelor de fapt, cerându-se reexaminarea probatoriului şi reevaluarea considerentelor primei instanţe de fond referitoare la neefectuarea lucrărilor de antrepriză, efectuarea lor necorespunzătoare şi reevaluarea situaţiilor de lucrări, chiar dacă acestea nu au fost acceptate de către intimată. La rândul său, în apărare, intimata din apel a susţinut netemeinicia cererii de plată fondată pe forţa obligatorie a contractului nr. x/10.06.2015 şi a arătat că celelalte contracte opuse judiciar nu au fost semnate ori acceptate, în orice mod, de către S.C. B. S.R.L.

În aceste condiţii, în măsura în care, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să examineze cauza ţinând cont de motivele şi mijloacele de apărare invocate în prima instanţă, prin apel ori prin întâmpinarea la apel, iar chestiunea litigioasă, în aceste limite, impunea evaluarea contractelor supuse judecăţii din perspectiva efectelor pe care au aptitudinea să le producă, o judecată deplină a apelului a impus evaluări legate de modul de încheiere şi dinamica contractelor.

Efectuându-le, instanţa de apel a stabilit în esenţă, fără a depăşi limitele stabilite de lege, că prin neacceptarea contractului nr. x/01.09.2015 şi lipsa probelor care se demonstreze acordul de voinţă, factura emisă în baza lui a fost în mod just restituită reclamantei, iar în ceea ce priveşte contractul nr. x/14.07.2015, a cărui încheiere nu a fost negată, s-a constatat că lucrările pretinse la plată nu au fost recunoscute şi acceptate de către beneficiar, dar şi că reclamanta a cerut spre plată facturi emise în baza unor acte adiţionale la acest contract, care nu au fost asumate de către intimată.

Fără a depăşi limitele devoluţiunii, instanţa de apel a examinat cauza judicios şi a prezentat argumentele juridice în mod amplu, printr-o evaluare de ansamblu a probelor apărărilor deduse judecăţii şi, astfel, a pronunţat o decizie prin care a confirmat hotărârea primei instanţe, prin care s-a respins acţiunea. În aceste condiţii, este nereală susţinerea recurentei referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, deoarece nici la nivelul soluţiei, nici la cel al considerentelor care o susţin, situaţia reclamantei-apelante nu a fost înrăutăţită în propria sa cale de atac.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că primul motiv de casare este nefondat şi îl va înlătura, ca atare.

Al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a constat, în opinia recurentei, în nesocotirea dispoziţiilor art. 1240 şi art. 1170 C. civ. În acest sens, recurenta a considerat că instanţa de apel a ignorat principiul bunei-credinţe şi pe cel al consensualismului şi a constatat lipsite de efecte contractele încheiate de părţi pentru lipsa semnăturii pârâtei pe acestea, lipsind de semnificaţie proba cu expertiză care a demonstrat că lucrările realizate de către reclamantă în beneficiul pârâtei se ridică la suma de 74.214,701 euro, probă care demonstra o realitate juridică complet ignorată în apel; a mai susţinut recurenta ca instanţa de apel a dat, cu comoditate, o valoare mai mare altor probe ale cauzei, înlăturând chestiuni aduse în discuţie de apelanta-reclamantă, prin care demonstra că pârâta şi-a făcut un obicei din a se sustrage de la executarea obligaţiilor cu partenerii său contractuali, ceea ce denotă reaua-credinţă a acestei părţi litigante.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat. Buna-credinţă, impusă ca principiu subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, este demonstrată ori infirmată pe cale judiciară pe baza probelor şi susţinerilor de fapt ale părţilor din litigiu. De aceea, constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, întotdeauna, rezultatul evaluării probelor judiciare, realizată exclusiv în faţa instanţelor care evocă fondul.

Pe calea recursului, cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanţelor devolutive, stabilirea situaţiei de fapt nu poate fi reevaluată şi nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanţele de fond.

De aceea, o afirmaţie, precum cea a recurentei, prin care se arată că instanţa de apel a ignorat principiul bunei-credinţe, deoarece prin interpretarea probelor a ajuns la o concluzie asupra stării de fapt pe care partea nu o aprobă, nu este compatibilă cu controlul de legalitate realizat prin recurs, cu atât mai mult cu cât probele în procesul civil nu au valoare preconstituită în faţa instanţelor care le interpretează.

Mai departe, recurenta a susţinut că a fost ignorat principiul consensualismului, deoarece instanţa de apel s-a întemeiat, cu titlu de argument decisiv, pe lipsa semnăturii pârâtei în contracte, ca unic mijloc de a fundamenta lipsa consimţământului, ca angajament juridic.

Examinând considerentele instanţei de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu a ignorat dispoziţiile art. 1240 C. civ. care dau valoare juridică oricărui comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite sau uzanţelor, reprezintă consimţământ şi nu lasă îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice.

Instanţa de apel nu s-a limitat, în cadrul considerentelor specifice, la constatarea lipsei semnăturii pârâtei în contractele puse judiciar. Dimpotrivă, tocmai în considerarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa a statuat că în privinţa contractului nr. x/2015 nu există ale elemente din care să rezulte, în lipsa semnăturii, că pârâta a avut un comportament din care să rezulte indicii ale voinţei de a se angaja contractual, iar în privinţa contractului nr. x/2015 a reţinut că nu s-a negat încheierea contractului, ci respectarea acestuia în condiţiile stabilite, dar şi că reclamanta a redactat acte adiţionale la acesta, deşi nu s-a demonstrat, în lipsa semnăturii pârâtei şi a unor elemente din care să rezulte exprimarea consimţământului, că s-a întrunit acordul de voinţe pentru încheierea lor. Spre a ajunge la aceste concluzii, curtea de apel a menţionat probele valorificate, dar şi motivele pentru care alte dovezi au fost înlăturate pentru lipsă de concludenţă.

Extrapolând, însă, împrejurării că instanţa de apel a respectat cu rigoare dispoziţiile legale referitoare la formarea şi demonstrarea consimţământului, instanţa de recurs reaminteşte că modul în care s-a stabilit starea de fapt în apel nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs, în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Lipsa de temeinicie a acţiunii, statuată în apel, nu a fost rezultatul singular al constatării lipsei semnăturii pe actele opuse de reclamantă în proces, ci respingererea acţiunii a fost, pe de o parte, rezultatul lipsei unor dovezi care să demonstreze suficient că pârâta a asumat obligaţiile descrise în acţiune potrivit unor practici stabilite consecvent între părţi care nu lasă îndoială asupra angajamentului juridic, iar pe de altă parte s-a fundamentat pe împrejurarea că reclamanta nu s-a conformat, la rândul său, la regulile contractuale stabilite consensual.

Aşadar, găsind neîntemeiate motivele de casare formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul potrivit art. 496 C. proc. civ. soluţie care înglobează şi cererea accesorie a reclamantei vizând acordarea cheltuielilor de judecată specifice recursului; tododată, potrivit art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare acestei etape procesuale, aşa cum au fost cerute şi dovedite de către intimata S.C. B. S.R.L., stabilind că ele nu au caracter excesiv prin raportare la circumstanţele şi obiectul litigiului şi apărările efectuate pentru intimată în acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1005/30.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 7.348,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2021.