Cassation annulled for failure to articulate legal grounds in tort claim for loss of use of goods

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 673.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicită (rezervându-şi dreptul de a preciza câtimea sumei în funcţie de probatoriul ce va fi administrat), precum şi obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1608 din 5 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., astfel cum a fost precizată, ca nefondată, s-a luat act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată şi a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 16 din 13 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 5 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A., ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 în raport de modalitatea incorectă de apreciere a caracterului cert al prejudiciului invocat de recurenta-reclamantă.

Cerinţa privind caracterul cert al prejudiciului reprezentat de un beneficiu nerealizat nu poate viza un grad absolut de certitudine, deoarece, prin definiţie, determinarea acestui prejudiciu presupune în mod necesar analiza unei situaţii ipotetice, cea în care fapta ilicită nu s-ar fi produs, iar partea vătămată s-ar fi bucurat liberă de folosinţa bunurilor ori drepturilor sale.

O interpretare contrară, apreciază recurenta, ar împiedica repararea prejudiciului reprezentat de lucrum cessans, cât timp instanţa nu ar avea la dispoziţie niciodată dovezi directe cu privire la întinderea acestuia.

În acest sens, consideră că, deşi instanţa de apel a reţinut corect că recurenta nu a putut face dovada directă a existenţei unor "şanse reale de valorificare pierdute", aceasta a nesocotit, însă, că orice astfel de dovadă ar fi avut în mod evident un caracter pro causa.

Astfel, în contextul în care intimata-pârâtă şi-a însuşit bunurile proprietatea recurentei şi a refuzat să le restituie timp de mai mult de şase ani, societatea recurentă a fost într-o evidentă şi obiectivă imposibilitate de a încheia orice angajament, contract sau de a purta măcar o negociere cu privire la aceste bunuri, iar orice asemenea demers - efectuat cu ştiinţa faptului că nu este în stăpânirea bunurilor - ar fi putut avea doar rolul de a da o dimensiune prejudiciului suferit într-un viitor litigiu, şi nu de a sta la baza unei relaţii comerciale reale.

Bunurile aflate în discuţie, consideră recurenta, ar fi putut fi închiriate unor profesionişti cu diverse alte obiecte de activitate - restaurante, baruri, cluburi, săli de spectacole, săli de sport etc. - sau pur şi simplu revândute -separat sau împreună, direct sau prin intermediul unor terţi specializaţi (precum anumite platforme online) etc. - iar preţul obţinut reinvestit în activităţi uzuale ale societăţii.

În opinia recurentei, interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. (1864) în ceea ce priveşte caracterul cert al prejudiciului este cea în care un bonus pater familias, o persoană de bună credinţă şi diligentă cu bunurile sale, le valorifică în conformitate cu natura acestora şi resursele şi posibilităţile sale, instanţa putând să aprecieze asupra întinderii prejudiciului în funcţie de elementele specifice ale speţei, fără însă a impune obligaţii probatorii imposibil de îndeplinit (ex., dovezi directe ale oportunităţilor de exploatare ori valorificare a bunurilor), iar interpretarea dată de instanţa de apel este vădit greşită.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei nulităţii şi respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 20 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi intimata-pârâtă B. S.A. au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond, care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel (ex. "deşi instanţa de apel a reţinut corect că recurenta nu a putut face dovada directă a existenţei unor "şanse reale de valorificare pierdute", aceasta a nesocotit, însă, că orice astfel de dovadă ar fi avut în mod evident un caracter pro causa"), ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se constată că recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu greşita aplicare a art. 998-999 C. civ. de la 1864 în raport de modalitatea incorectă de apreciere a caracterului cert al prejudiciului, iar întreaga construcţie a recursului vizează, în realitate, o restabilire a situaţiei de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Faptul că se invocă anumite dispoziţii legale (ex: art. 998-999 C. civ. de la 1864), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2021.