Bank credit in foreign currency: inapplicability of contractual imprévision to retroactively freeze exchange rate based on monetary nominalism and assumed currency risk

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Tulcea, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună îngheţarea cursului valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit bancar nr. x din 18 decembrie 2007 la valoarea de 2,1452 RON pentru 1 CHF, la data semnării contractului şi să fie obligată pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea LEU/CHF de la momentul semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, 11 decembrie 2037.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 970 şi art. 992 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1458/2018 din 19 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Tulcea, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 516/2019 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca nefondată.

La data de 2 octombrie 2019 pârâta B. S.A. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 516/10.04.2019 a Tribunalului Tulcea, în sensul ca instanţa să se pronunţe şi asupra cererii accesorii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1350/2019 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de petenta B. S.A., în contradictoriu cu A. şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 516/10.04.2019 a Tribunalului Tulcea, în sensul că reclamantul a fost obligat la plata sumei de 4.154,68 RON către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 276 din 21 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 516/10.04.2019 a Tribunalului Tulcea, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.; apelantul a fost obligat la plata sumei de 4.290,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariu de avocat) către intimată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

Sub un prim aspect, s-a reţinut că prin raportare la prevederile art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., apelantul-reclamant este decăzut din dreptul de a completa motivele de drept ale căii de atac cu o nouă critică de nelegalitate a sentinţei apelate, constând în nemotivarea hotărârii, cu consecinţa anulării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, instanţa de apel observând că acest motiv de apel a fost invocat la primul termen de judecată.

Din perspectiva celorlalte motive de apel, s-a arătat că reclamantul A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune personală patrimonială vizând adaptarea contractului de credit în franci elveţieni, încheiat în anul 2007 cu pârâta B. S.A., prin care a solicitat îngheţarea cursului valutar LEU/CHF la cursul de la momentul încheierii contractului de împrumut bancar, respectiv 2,1452 RON pentru 1 CHF.

Curtea a reţinut că este vorba despre un contract de credit în valută, care implică un element intrinsec de risc valutar, aspect care nu îl transformă însă într-un contract abuziv, care trebuie sancţionat indiferent de circumstanţe, numai pentru creşterea deosebită a cursului valutar, în detrimentul împrumutatului.

S-a făcut precizarea că susţinerile referitoare la lipsa de negociere a contractului, la lipsa caracterului valabil al consimţământului şi la neîndeplinirea, de către bancă, a obligaţiei de informare a împrumutatului cu privire la riscul valutar nu sunt aspecte care vizează reechilibrarea contractului, ci caracterul abuziv al acestuia. Or, obiectul acţiunii reclamantului nu constă în stabilirea nulităţii clauzei privind moneda creditului.

Adaptarea clauzelor contractuale în privinţa monedei de restituire a creditului are la bază aplicarea teoriei impreviziunii, invocată, de altfel, prin acţiune şi în raport de care instanţa de fond a constatat că reclamantul avea obligaţia de a dovedi că supraaprecierea cursului LEU/CHF a avut ca rezultat intrarea sa în incapacitate de plată, fiind astfel în imposibilitate de a-şi onora obligaţia de plată, astfel cum a fost asumată contractual.

Aşadar, existenţa situaţiei exterioare voinţei părţilor şi total neprevăzute, respectiv majorarea considerabilă a cursului de schimb valutar şi lipsa unei clauze contractuale de adaptare a contractului în astfel de situaţii, sunt chestiuni pe care prima instanţă le-a considerat a fi incidente în cauză, fiind în afara oricărei discuţii faptul că dublarea cursului francului elveţian, în urma crizei economice mondiale, reprezintă un eveniment ce nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, în anul 2007.

Condiţiile de aplicare a teoriei impreviziunii au fost configurate de doctrină şi de jurisprudenţă sub imperiul C. civ. de la 1864 şi au fost precizate prin considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, astfel:

"în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta".

Potrivit Curţii Constituţionale, "determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo".

Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională, "regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale".

Tot instanţa de contencios constituţional a făcut referire şi la buna-credinţă în executarea contractelor, arătând că "evaluarea bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare".

Curtea Constituţională a statuat că derogarea de la principiul forţei obligatorii a contractelor ar putea interveni doar în cazul acelor debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior pe care nu l-au putut anticipa/prevedea la data încheierii contractului.

Din acest punct de vedere, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că apelantul-reclamant A., care a susţinut chiar în apel că nu are obligaţia dovedirii că este în imposibilitate de a onora obligaţia de plată din contract, trebuia să dovedească nu numai intervenirea evenimentului exterior şi imprevizibil, ci şi că şi-a îndeplinit obligaţia executării cu bună-credinţă a contractului, că a urmărit în mod real şi efectiv continuarea executării acestuia, însă dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea.

Astfel de probe nu au fost depuse în faţa instanţei de fond, iar prin înscrisurile administrate în faţa instanţei de apel reclamantul nu a probat acest lucru.

Instanţa de apel a reţinut că adeverinţele de venituri sunt aferente anilor 2017 - 2020, adică de la momentul declanşării demersului judiciar, actele care vizează executarea silită probează numai faptul încetării executării obligaţiilor de plată şi declanşarea urmăriri silite începând cu anul 2014, încheierea actului adiţional nr. x la contractul de credit s-a realizat în anul 2008, anterior intervenirii elementului de creştere a cursului de schimb valutar, iar actele adiţionale ulterioare, care au fost încheiate în anul 2011 şi au vizat reeşalonarea plăţii, dovedesc buna-credinţă a băncii în executarea contractului.

Nu s-a făcut nicio apărare contra susţinerilor formulate în întâmpinarea pârâtei B. S.A. referitor la faptul că sumele împrumutate au servit dezvoltării unor proiecte de afaceri, respectiv construcţia unui ansamblu rezidenţial, că reclamantul deţine calitatea de asociat şi administrator într-o societate comercială.

Mai mult, s-a observat că reechilibrarea contractului se solicită a fi realizată prin stabilizarea cursului valutar de la momentul semnării contractului de credit, recalcularea ratelor deja achitate şi restituirea sumelor rezultate astfel.

Or, trebuie arătat că riscul valutar al unui contract încheiat în monedă străină face parte din obiectul principal al convenţiei de credit, iar câştigul realizat este un bun ocrotit de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, astfel cum a reţinut, în mod constant, Curtea Constituţională. O astfel de adaptare ar avea drept consecinţă crearea unui alt dezechilibru contractual, de această dată în detrimentul băncii pârâte.

Se ajunge astfel la o translatare a riscurilor contractului în sarcina creditorului, iar, pe de altă parte, determină o afectare a dreptului de proprietate al creditorului, aspect evident nepermis.

În considerarea celor ce preced, Curtea de Apel Constanţa a ajuns la concluzia că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică şi, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 276 din 21 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul-reclamant a susţinut faptul că instanţele anterioare au făcut o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material ce reglementează aplicarea impreviziunii contractuale, în condiţiile în care au apreciat că o condiţie esenţială a incidenţei dispoziţiilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (text de lege din care derivă mecanismul impreviziunii) ar fi condiţia dovedirii de către debitor a incapacităţii de plată în care acesta s-ar afla.

Deşi instanţa de apel a reţinut faptul că este " în afara oricărei discuţii că dublarea cursului francului elveţian ... reprezintă un eveniment ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil, în anul 2007" (pagina 9, alin. (7) din hotărârea instanţei de apel), iar pârâta a recunoscut că "în ceea ce priveşte obligaţia de informare asupra evoluţiei cursului valutar, la momentul încheierii contractului, nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian ..." (pagina 7, alin. (7) din hotărârea instanţei de fond), cu toate acestea chiar constatându-se îndeplinirea şi a celorlalte condiţii ale aplicării mecanismului impreviziunii contractuale, acţiunea recurentului-reclamant a fost respinsă, întrucât acesta nu şi-ar fi dovedit incapacitatea de plată, condiţie neprevăzută de textul de lege.

Analizând cele două decizii ale Curţii Constituţionale cu incidenţă în cauză, respectiv decizia nr. 623/2016 şi decizia nr. 62/2017, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat eronat anumite prevederi care sunt incidente doar în cazul dării în plată, cu toate că o astfel de solicitare nu face obiectul acţiunii reclamantului.

Este adevărat că Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite prevede ca şi condiţie a incidenţei mecanismului dării în plată, în cuprinsul art. 4, alin. (4) din lege, că:

"încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale", însă recurentul-reclamant apreciază că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză, deoarece creditul contractat nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 77/2016, reclamantul nu a cerut să beneficieze de mecanismul dării în plată şi nici măcar nu a solicitat încetarea contractului de credit.

Nici în vechea reglementare în vigoare la momentul încheierii contractului de credit (art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864) şi nici în actuala reglementare (art. 1271 din C. civ. - 2009) nu se prevede ca şi condiţie a aplicării impreviziunii contractuale incapacitatea de plată a persoanei împrumutate, fiind suficientă simpla dovedire a unui dezechilibru contractual major.

Condiţia esenţială pentru a fi aplicată teoria impreviziunii este aceea ca executarea contractului să devină excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei.

Din moment ce condiţia prevăzută de legiuitor a fost aceea ca executarea să devină excesiv de oneroasă, astfel încât obligarea debitorului la plata datoriei să fie vădit injustă, recurentul consideră că instanţa nu poate adăuga la lege şi, prin urmare, nu poate impune o condiţie suplimentară, respectiv condiţia incapacităţii de plată a debitorului.

S-a arătat că analiza celor două decizii ale Curţii Constituţionale trebuia să fie făcută prin raportare la solicitarea reclamantului ce a vizat doar adaptarea contractului ca urmare a constatării intervenirii impreviziunii contractuale, şi nu aplicabilitatea dării în plată.

Mai mult decât atât, dacă ar fi analizat, în mod temeinic, deciziile pronunţate de către Curtea Constituţională a României, instanţa de apel ar fi putut constata că are nu doar posibilitatea, ci chiar o obligaţie de a aplica impreviziunea, adaptând contractul într-un mod echitabil, cu referire la paragraful 49 din decizia nr. 62/2017.

Simpla referire a instanţei de apel la o chestiune analizată de către Curtea Constituţională, fără a se indica la care dintre cele două hotărâri menţionate se face referire, fără a se indica paragraful din hotărâre, astfel încât şi instanţa de recurs să aibă posibilitatea să verifice legalitatea şi temeinicia considerentelor hotărârii recurate, nu poate reprezenta o motivare temeinică a soluţiei instanţei de apel.

Instanţa de apel trebuia să facă distincţie între acele considerente din hotărârile Curţii Constituţionale care se refereau strict la aplicabilitatea prevederilor Legii dării în plată şi la considerentele ce vizau impreviziunea şi celelalte tipuri de contracte de credit.

S-a arătat instanţei de apel că executarea contractului de credit bancar în condiţiile majorării cursului valutar cu un procent de 210%, faţă de valoarea cursului de schimb de la momentul semnării contractului, ar face ca executarea contractului să devină excesiv de oneroasă pentru debitor şi vădit injustă în detrimentul debitorului, facilitându-i de cealaltă parte creditorului o îmbogăţire fără justă cauză.

Deşi acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016, recurentul-reclamant consideră că raţionamentul avut în vedere de legiuitor la stabilirea acestei reglementări poate fi aplicat prin analogie tuturor contractelor de credit bancar.

Cu toate că mecanismul impreviziunii nu prevede ca şi condiţie dovedirea unei imposibilităţi de plată din partea debitorului, s-au depus în faţa instanţei de apel adeverinţe de venit pe ultimii 3 ani (2017-2020), însă aceasta nu a avut în vedere acele înscrisuri.

Or, şi acest aspect denotă greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, din moment ce aceasta a luat cunoştinţă de faptul că pe ultimii 3 ani debitorul nu a avut venituri şi de împrejurarea că s-a început executarea silită împotriva sa, însă a considerat că declanşarea executării silite nu ar demonstra o imposibilitate de plată a debitorului.

Dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei de apel, în sensul că o persoană care este executată silit nu se află în incapacitate de plată, ar însemna că niciun debitor nu ar mai putea să îşi demonstreze insolvabilitatea, nefiind logic ca o persoană care ar avea posibilitatea de a plăti să ajungă să fie executată silit.

Într-un mod cu totul nejustificat şi lipsit de temei legal, interpretând şi aplicând greşit normele legale, la pagina 10, alineatul antepenultim, instanţa de apel a reţinut că:

"... riscul valutar al unui contract încheiat într-o monedă străină face parte din obiectul principal al contractului ... iar o astfel de adaptare ar avea drept consecinţă crearea unui alt dezechilibru contractual, de această dată în detrimentul băncii intimate".

Prin această motivare instanţa de apel a nesocotit, din nou, atât dispoziţiile legale, cât şi considerentele din hotărârile Curţii Constituţionale, care stabilesc obligaţia pentru instanţele de judecată de a adapta contractul, acesta urmând să redevină echitabil.

În cauză, solicitarea reclamantului nu a vizat translatarea riscului contractual asupra creditorului, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci a vizat reechilibrarea contractului, astfel încât acesta să devină echitabil pentru ambele părţi.

Recurentul-reclamant A. a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta cuprinde motive contradictorii.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că la pagina 9, alin. (8) din hotărârea instanţei de apel s-a reţinut:

"condiţiile de aplicare a teoriei impreviziunii au fost configurate de doctrina şi de jurisprudenţa sub imperiul vechiul C. civ. şi au fost precizate prin considerentele deciziei CCR nr. 623/2016, astfel ‹în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta›".

În acest alineat, Curtea de Apel Constanţa îşi însuşeşte dispoziţiile legale şi, mai ales, considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, stabilind condiţiile de aplicare a teoriei impreviziunii ca fiind generate de un eveniment exterior; eveniment ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către părţile contractante şi care ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor pentru una dintre părţi (excesiv de oneroasă, iar nu imposibil de executat).

Cu toate acestea, la diferenţă de câteva paragrafe, respectiv la pagina 10, alin. (4), instanţa de apel a arătat că "apelantul-reclamant A. ... trebuia să dovedească ...că dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de către recurent, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurentul solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., autorul căii de atac a susţinut faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că instanţa de apel îşi însuşeşte dispoziţiile legale şi, mai ales, considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, stabilind condiţiile de aplicare a teoriei impreviziunii ca fiind generate de un eveniment exterior, eveniment ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către părţile contractante şi care ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor pentru una dintre părţi (excesiv de oneroasă, iar nu imposibil de executat).

Cu toate acestea, la diferenţă de câteva paragrafe, respectiv la pagina 10, alin. (4), instanţa de apel a arătat că "apelantul-reclamant A. ... trebuia să dovedească ...că dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea".

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurent, Înalta Curte reţine, principial, că art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ. presupune existenţa unei contradicţii între considerente, care să aibă drept consecinţă adoptarea a două sau mai multor soluţii diferite ori existenţa unei contradicţii între soluţia care se prefigurează din parcurgerea considerentelor şi cea indicată în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situaţii nu se identifică în cauză.

Prin această critică recurentul-reclamant tinde la schimbarea situaţiei de fapt, ca urmare a reevaluării probatoriului administrat, aspect care excede controlului de legalitate specific recursului.

Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Recurentul-reclamant a susţinut faptul că instanţele anterioare au făcut o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material ce reglementează aplicarea impreviziunii contractuale, în condiţiile în care au apreciat că o condiţie esenţială a incidenţei dispoziţiilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (text de lege din care derivă mecanismul impreviziunii) ar fi condiţia dovedirii de către debitor a incapacităţii de plată în care acesta s-ar afla.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat. O reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În speţă, se constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut, cu justeţe, că susţinerile reclamantului referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii, pornind de la creşterea cursului de schimb valutar nu pot fi primite.

Impreviziunea este o instituţie ce operează atunci când dezechilibrul contractual este determinat de împrejurări excepţionale, exterioare şi complet independente de culpa părţilor, iar majorarea continuă a costului contractului, în raport de creşterea valorii CHF, prin diferenţele de curs, nu reprezintă o schimbare excepţională a împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază că impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant.

Instanţa de apel a constatat corect că, deşi C. civ. de la 1864 nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, aceasta a cunoscut o consacrare doctrinară şi jurisprudenţială, neputând fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală, aplicarea teoriei impreviziunii fiind permisă, în reglementarea C. civ. de la 1864, în temeiul art. 969 şi art. 970, care consacră forţa obligatorie a contractului.

Este de necontestat că prin contractul de credit încheiat, părţile au agreat clauza de risc valutar, clauză ce reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Legiuitorul a consacrat, prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar.

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menţionat, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma indicată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurentul-reclamant A. s-a obligat în mod expres, prin convenţia încheiată, să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurentul-reclamant, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Potrivit deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, condiţiile specifice impreviziunii presupun condiţii cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale).

Or, doar "creşterea cursului valutar" nu poate fi asimilată unor împrejurări excepţionale, exterioare şi complet independente de culpa părţilor pentru a putea opera impreviziunea, acestea fiind aspecte asumate de împrumutat cu ocazia încheierii contractului de credit.

Instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că apelantul-reclamant A. trebuia să dovedească intervenirea evenimentului exterior şi imprevizibil şi că şi-a îndeplinit obligaţia executării cu bună-credinţă a contractului, dar şi că a urmărit în mod real şi efectiv continuarea executării acestuia, însă dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea, probe care nu au fost făcute în faţa instanţelor de fond.

Trebuie reiterat faptul că impreviziunea produce efecte viitoare asupra executării contractului, nu efecte pentru trecut, asemenea nulităţii, fiindcă se constituie într-un remediu menit să asigure supravieţuirea contractului prin adaptarea la noile condiţii economice.

Argumentele recurentului-reclamant vizând îndeplinirea condiţiilor pentru a se aprecia ca incidentă şi pentru a se aplica teoria impreviziunii, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei în sensul preconizat de parte, acela de a obţine recalcularea tuturor prestaţiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituţională.

În raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte constată că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant A., în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 5.857,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 276 din 21 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.857,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.