Bank guarantee claim: nullity of cassation appeal for failure to frame contractual interpretation and evidentiary arguments within statutory legal grounds

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 222.534,25 RON, reprezentând valoarea garanţiei emise de acesta pentru beneficiarul B. S.R.L. în baza convenţiei cadru-plafon de garantare nr. 177/2012, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x încheiat la data de 26.06.2012 şi intrată în vigoare la data de 01.07.2012 şi la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, începând cu data de 10.02.2016 şi până la data plaţii efective a sumelor datorate reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 325 din 12 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1931/A din 19 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 325 din 12 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017. A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că: a fost admisă acţiunea; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 222.534,25 RON, reprezentând valoarea garanţiei şi dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 10.02.2016 şi până la data plăţii efective; a fost obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 11.153,70 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru achitată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurentul-pârât invocă faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa nesocotind prevederile legale care statuează forţa obligatorie a contractului, intepretarea clauzelor după voinţa concordantă a părţilor şi în sensul producerii de efecte juridice, precum şi îndeplinirea obligaţiilor asumate cu bună-credinţă, respectiv: art. 1.270, art. 1.266, art. 1.268 alin. (3), art. 1.170, art. 2.009 C. civ.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu nesocotirea convenţiei încheiate între părţi.

Potrivit recurentului-pârât, chiar dacă reclamanta s-a prevalat de o interogare a buletinului insolvenţei din data de 05.12.2012 şi nu din data de 19.12.2012 (data acordării finanţării), instanţa a apreciat că şi acest criteriu a fost îndeplinit având în vedere că procedura insolvenţei s-a deschis la data de 09.05.2013.

Recurentul-pârât arată că rolul instanţei de judecată este acela de a aplica legea şi de a manifesta un rol activ în aflarea adevărului, iar contractul este legea părţilor, motiv pentru care trebuia să se pronunţe asupra respectării sau nu a prevederilor convenţionale şi legale invocate, şi nu să facă aprecieri în legătură cu relevanţa prevederilor convenţionale incidente în speţă.

Rolul şi importanţa obligaţiilor contractuale au fost analizate şi agreate de către părţi la încheierea convenţiei, fiind asumate de către bancă, prin semnarea convenţiei cadru-plafon de garantare nr. 177/2012, recurentul-pârât invocând prevederile art. 8.1 din convenţie, în raport de care susţine că refuzul său de a efectua plata garanţiei a reprezentat o sancţiune pentru neîndeplinirea cu rigurozitate a prevederilor convenţionale şi implicit a mandatului acordat în acest sens.

Potrivit recurentului-pârât, cu încălcarea bunei-credinţe, banca nu a respectat obligaţia stabilită la art. 8.1 din convenţia nr. 177/01.04.2012, acordând creditul unui beneficiar neeligibil.

Recurentul-pârât invocă, de asemenea, prevederile art. 9.3 şi art. 9.4, susţinând că instanţa de apel a considerat în mod greşit, în sensul îndeplinirii criteriului prevăzut la art. 3.1.1. lit. a)3) ar fi fost îndeplinit, neavând importanţă că banca nu a fost în măsură să prezinte un extras din B.P.I. de la data aprobării finanţării, fapt recunoscut de către aceasta şi solicită instanţei de recurs să califice afirmaţia ca fiind o mărturisire judiciară în înţelesul art. 349 C. proc. civ.

Recurentul-pârât mai arată şi că, pentru a fi eligibil, este necesar ca la data aprobării finanţării, clientul să nu se afle în interdicţie bancară - art. 3.1.1. lit. d) din convenţia nr. 177/2012 şi să nu fie subiect al unei proceduri de insolvenţă - art. 3.1.1. litera a3).

În opinia recurentului-pârât, nu poate fi vorba despre motive netemeinice de respingere a cererii de plată, aşa cum susţine instanţa de apel, având în vedere că solicitarea Fondului de a i se transmite consultarea CIP şi extrasul B.P.I. de la data acordării finanţării erau obligaţii prevăzute la art. 9.2. alin. (1) lit. f), respectiv lit. h) din convenţia nr. 177/2012.

Totodată, recurentul-pârât arată că S.C. B. S.R.L. înregistra datorii restante de peste 45.000 RON mai vechi de 90 de zile, fiind în stare de de insolvenţă, iar în raport de art. 6.5. din convenţia nr. 177/2012, arată că garanţia este acordată în considerarea calităţilor finanţatorului şi nu a I.M.M.-ului beneficiar al garanţiei, cu privire la care Fondul nu are obligaţia de a efectua verificări decât după momentul emiterii confirmării notificării de includere în plafonul de garantare, şi anume, abia în momentul recepţiei cererii de plată.

Astfel cum arată recurentul-pârât, nerespectarea obligaţiilor convenţionale de către bancă duce la un dezechilibru între prestaţiile părţilor, respectiv la manifestarea unei atitudine abuzive, în sensul că, indiferent dacă banca a respectat sau nu prevederile convenţionale, Fondul ar avea numai obligaţii (plata garanţiei), iar intimata numai drepturi (respectiv să primească plata garanţiei în orice condiţii).

În opinia recurentului-pârât, nu se poate reţine că art. 8.1. instituie o obligaţie de mijloace, câtă vreme formularea are în vedere un rezultat, anume urmărirea creditului cu aceeaşi diligenţă manifestată în propriile afaceri ale băncii.

Cu privire la dobânda legală la care a fost obligat în temeiul art. 1.535 alin. (1) C. civ., recurentul-pârât apreciază că în cauză lipseşte elementul definitoriu pentru aplicarea acestor dispoziţii, întrucât nu datorează reclamantului nicio sumă, banca nerespectând prevederile convenţiei nr. 177/2012. De asemenea, scadenţa obligaţiei de plată la data de 10.02.2016 a fost stabilită nelegal şi aleatoriu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Recurentul-pârât a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, excepţie care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel. Ca atare, invocarea

Înalta Curte constată că argumentele expuse de către recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Criticile expuse de recurentul-pârât vizează aprecierea probatoriului şi situaţia de fapt reţinută în cauză, care se circumscriu laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Se tinde, aşadar, inclusiv prin criticile care se referă la interpretarea dispoziţiilor contractuale, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei. Ca atare, invocarea încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.270, art. 1.266, art. 1.268 alin. (3), art. 1.170, art. 2.009 C. civ. este formală.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1931/A din 19 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C., invocată de intimata-reclamantă A. S.A.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1931/A din 19 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2021.