Diversion of clientel and commercial secrets by former employee under unfair competition law

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 5 mai 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată la 25 septembrie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 133.984,62 de RON, despăgubiri pentru săvârşirea unor acte şi fapte de concurenţă neloială, la încetarea şi interzicerea practicilor de concurenţă neloială, efectuate de către pârât pe teritoriul României, pe durata exercitării calităţii de asociat al societăţii reclamante, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în proces.

În drept, reclamanta a invocat art. 11 lit. i), art. 2 alin. (2) lit. b) şi art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Prin sentinţa civilă nr. 1491 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a respins integral, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi a fost obligată societatea reclamantă la plata către pârât a sumei de 9.070 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel la 28 noiembrie 2019 reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea acestuia şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 94 din 21 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins apelul ca nefondat şi a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimatul - pârât a sumei de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii, la 2 septembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că decizia atacată este nelegală întrucât instanţa de apel a adăugat o condiţie suplimentară la cerinţele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, respectiv existenţa unei multitudini de clienţi, ca element constitutiv al faptei de concurenţă neloială, deşi textul de lege evocat nu impune un anumit număr de clienţi pentru a deveni incident.

Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, deoarece trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor stabilite de legiuitor.

Recurenta consideră că este îndeplinită condiţia ca deturnarea clientelei să fi fost realizată de un fost sau actual salariat al reclamantei, având în vedere că intimatul-pârât a fost angajatul acesteia.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile legale menţionate, motivând că, în ceea ce priveşte relaţia contractuală cu societatea C. Transport Danemarca, pârâtul a fost cel care a răspuns solicitării adresate de această societate iar aceasta nu a avut raporturi contractuale cu reclamanta.

Recurenta susţine că fapta de deturnare a clientelei este sancţionată atunci când a fost săvârşită de un fost salariat tocmai având în vedere calitatea acestuia la societatea reclamantă, prin care se foloseşte logistica şi imaginea acesteia pentru a determina clientul să încheie contractul cu o altă societate.

Prin urmare, menţionează recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că intimatul a transferat contractul cu firma C. pe societatea acestuia din Bulgaria, cu titlu de merit personal, nicidecum ca urmare a săvârşirii faptei de concurenţă neloială.

Or, recurenta susţine că reprezentantul societăţii C. l-a contactat pe pârât, în perioada în care acesta era directorul comercial al reclamantei, iar societatea nu a mai devenit clientul reclamantei întrucât a fost deturnată de pârât pe societatea înfiinţată în Bulgaria.

Potrivit recurentei, şi cea de a doua condiţie prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, privind deturnarea clientelei să se fi produs prin folosirea unor secrete comerciale pentru care s-au luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora, este îndeplinită. Recurenta a arătat că a luat toate măsurile rezonabile de protecţie a secretelor comerciale prin implementarea standardului ISO 27001.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta consideră că standardul menţionat se referă la implementarea sistemului de management al securităţii informaţiilor, astfel încât toate informaţiile legate de clientelă sunt confidenţiale, încadrându-se în categoria de "secrete comerciale".

În concluzie, recurenta susţine că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv pârâtul era angajatul reclamantei la data săvârşirii faptelor, în funcţia de director comercial, iar din expertiza efectuată în cauză a rezultat că societăţile indicate în acţiune au devenit clienţii societăţii deţinute de pârât, care s-a folosit cu rea-credinţă de renumele reclamantei, de logistică, de întreaga bază de date confidenţiale asigurată prin implementarea standardului ISO 27001.

Cauza fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 septembrie 2020.

La 20 noiembrie 2020 pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 decembrie 2020 recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021.

4. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind greşita interpretare şi aplicare a art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, de către instanţa de prim control judiciar, subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin O.G. nr. 12 din 2014, aplicabilă în cauză, "sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum urmează:(...) b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi".

Prin urmare, pentru a fi incidente dispoziţiile legale evocate trebuie îndeplinite mai multe condiţii cumulative, respectiv reclamanta să probeze existenţa faptelor de deturnare, acestea să vizeze o veritabilă clientelă a reclamantei, faptele să fi fost săvârşite de un fost sau actual salariat prin folosirea de secrete comerciale, pentru care s-au luat măsuri de asigurare a protecţiei şi aceste fapte să producă un prejudiciu reclamantei.

Analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei a pornit de la condiţiile cumulative legale care impuneau reclamantului dovedirea deţinerii unei clientele care a format obiectul deturnării, în sensul acaparării clientelei deja atrase, angajate ori ocazionale, prin încălcarea normelor de confidenţialitate de către pârât.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în raport cu probatoriul administrat a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, apreciind în mod just că nu există acte sau fapte de deturnare a clientelei săvârşite de pârât prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care societatea reclamantă ar fi luat măsuri rezonabile de protecţie a acestora, contrar celor susţinute de recurentă.

Critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel a adăugat o condiţie suplimentară la textul de lege incident în cauză, respectiv a existenţei unei multitudini de clienţi, ca element constitutiv al faptei de concurenţă neloială, nu este fondată.

Se constată că instanţa de apel nu a adăugat o condiţie legală suplimentară faptei de deturnare a clientelei ci, a analizat în concret îndeplinirea uneia dintre condiţii, pentru a fi incidentă răspunderea pârâtului, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv dacă faptele de deturnare invocate prin acţiune vizează clientela reclamantei-recurente.

Potrivit doctrinei, clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant pentru procurarea unor mărfuri sau servicii, adică la fondul de comerţ al acestuia, constituind o valoare economică în directă legătură cu cifra de afaceri şi profitul comerciantului.

În consecinţă, se constată că, prin reglementarea faptei de deturnare a clientelei la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, legiuitorul a avut în vedere fie situaţia unei deturnări masive a clienţilor comerciantului, fie cel puţin a unui client care este esenţial pentru activitatea acestuia, pentru a putea fi reţinută o practică comercială ce contravine uzanţelor cinstite, bunei-credinţe şi care produce pagube.

Or, instanţa de prim control judiciar, a reţinut, în mod corect, lipsa unei multitudini de clienţi din perspectiva condiţiei clientelei deturnate prin actele şi faptele pârâtului, iar în ceea ce priveşte societatea C. Transport Danemarca, la care se face trimitere în calea extraordinară de atac, instanţa de apel a reţinut, confirmând soluţia de respingere a acţiunii ca nefondată, pronunţată de instanţa fondului, că reclamanta nu a dovedit calitatea acesteia de client semnificativ, din perspectiva îndeplinirii aceleiaşi condiţii legale a faptei de deturnare a "clientelei" ce poate face obiectul măsurilor reparatorii, în cadrul acţiunii în concurenţă neloială.

În acest sens, s-a motivat prin decizia atacată că acest din urmă client nu avusese raporturi contractuale cu recurenta şi nici nu s-a dovedit că ar fi urmat să încheie un contract cu aceasta.

Prin urmare, nu s-a putut reţine în sarcina pârâtului nici că s-ar fi folosit de legăturile stabilite cu clientela aparţinând recurentei în cadrul funcţiei deţinute de director comercial şi nici că s-ar fi folosit de secretele comerciale, în sensul art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991, la care ar fi avut acces pentru a deturna clientela stabilă ori potenţială în folosul persoanei juridice al cărei asociat şi administrator era pârâtul.

Recurenta reia, prin criticile aduse deciziei din apel, situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situaţie care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare şi care nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Faptul că soluţia criticată nu ar corespunde modului în care recurenta şi-a prezentat acţiunea şi nici propriilor sale convingeri, astfel cum rezultă din modalitatea în care sunt repuse în discuţie probele administrate în dosar, nu ar putea constitui motive de nelegalitate care, din punct de vedere procedural, să se poată înscrie în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin aceste argumente, se solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a normelor de drept material, deşi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare.

Sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv a îndeplinirii în cauză a tuturor cerinţelor instituite cumulativ prin textul legal menţionat, recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea, cu argumente pertinente pe aspectele de fapt reţinute, în raport de probatoriul administrat în cauză, iar criticile recurentei nu susţin motivul privind încălcarea normelor de drept material.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 94 din 21 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatului-pârât B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală si chitanţa nr. x din 20.11.2020 în cuantum de 1.785 RON şi factura fiscală si chitanţa nr. x din 06.12.2021 în valoare de 1.200 RON emise de Cabinet Avocat D., precum şi bonurile fiscale din 06.12.2021 şi 07.12.2021, în cuantum de 413 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 3398 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 94 din 21 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatului-pârât B. suma de 3398 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.