Abusive nature of bank administrative fee clause: lack of significant imbalance and compliance with transparency requirements under Law 193/2000 and CJEU case law

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 26 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.4, art. 5.1 lit. B), art. 5.2, art. 8.14, art. 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.07.2008 şi condiţiile generale şi speciale care fac parte din contract, să fie obligată pârâta la plata sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive (comision de administrare, penalităţi de întârziere) de la data încheierii contractului de credit şi până la soluţionarea cauzei. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 4875 din 19 iunie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 iulie 2015 sub dosar nr. x/2015.

La termenul din 29 octombrie 2015, reclamantul a precizat că a chemat în judecată doar pe pârâta B., iar prin cererea depusă la termenul din 4 februarie 2016, reclamantul a precizat că înţelege să renunţe la solicitarea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.2 din contract, având în vedere că acest articol a fost abrogat prin actul adiţional nr. x din 30 martie 2012.

Printr-o altă cerere precizatoare, depusă tot pentru termenul din 4 februarie 2016, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a B. S.A., având în vedere contractul de cesiune încheiat la data de 31 martie 2009 între B. S.A. şi B..

Prin încheierea de la termenul din 4 februarie 2016, la solicitarea pârâtei B., Tribunalul a constatat că cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a B. S.A. a fost depusă după primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, astfel că aceasta este tardivă, în condiţiile art. 204 C. proc. civ.

La acelaşi termen de judecată pârâta B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 1327 din 3 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a fost respinsă cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe care 1-a obligat la plata sumei de 6.577,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1593/A/2016 din 11 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1327 din 3 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că art. 78 C. proc. civ. impunea introducerea în cauză a B. S.A., în calitate de creditor iniţial, semnatar al contractului de credit şi cedent al creanţelor născute din contract.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 ianuarie 2017 sub acelaşi nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1346 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A., fiind obligat reclamantul la plata sumei de 6.577,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., înregistrat la 10 august 2017 sub nr. x/2017, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate, admiterea cererii, constatarea nulităţii absolute a art. 4.4, 5.1 lit. b), 8.14 si 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.07.2008, modificat prin actul adiţional nr. x din 30 martie 2012 şi rambursarea tuturor sumelor plătite de apelant în baza acestor clauze nule.

Prin decizia civilă nr. 2217/A din 5 decembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b), art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul încheiat de părţi la data de 30 iulie 2008, a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare în perioada 30 iulie 2008 - 30 martie 2012 (data încheierii actului adiţional nr. x din 30 martie 2012) şi dobânda legală aferentă acestor sume calculate de la data încasării până la data restituirii efective. Totodată, a respins cererea pârâtei B. S.A. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a respins cererea apelantului de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamant A. şi pârâtele B. S.A. şi B. au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 1663 din 8 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat recurentele-pârâte B. S.A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2217/A din 5 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

A admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi decizii, a casat în parte decizia atacată numai în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adiţional din 30 martie 2012 şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 ianuarie 2020 sub dosar nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în limitele casării, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A..

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

In argumentarea memoriului de recurs, recurentul susţine că prin hotărârea dată instanţa de apel nu a motivat hotărârea pronunţată, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prin cererea de apel reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond şi a solicitat instanţei să constate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, raportat la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, pe care această clauză îl produce şi, cu toate acestea în cele două cicluri procesuale parcurse în cauză nu s-au analizat deloc aceste critici care au stat la baza apelului.

Astfel, în motivare sa, instanţa de apel nu face nicio referire la dezechilibrul semnificativ al clauzei privind comisionul de administrare, raportat la criteriul de interpretare al CJUE, detaliat în cererea de apel, respectiv: în ce măsură clauza îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică defavorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în absenţa clauzei.

În acest sens, se arată că în dezlegarea cauzei, instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile din dreptul naţional indicate de apelant, care prevăd gratuitatea operaţiunilor comisionate de bancă, raportat la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, iar în lipsa unei motivări a instanţei de apel cu privire la criticile formulate, acesta consideră că hotărârea este nemotivată sub acest aspect, ceea ce atrage casarea deciziei recurate.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, noţiunii de "dezechilibru semnificativ" criteriile de interpretare ale noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil".

In acest context, se arată că instanţa de apel a constatat în mod corect că "prevederile contractuale contestate şi care au fost considerate ca fiind abuzive nu fac parte din obiectul principal al contractului" şi că "odată ce reclamantul a contestat prin cererea de chemare în judecată atât cuantumul comisionului cât şi lipsa de transparenţă în stabilirea acestuia şi a serviciilor prestate pentru achitarea comisionului, clauza în discuţie privind comisionul de administrare se impune a fi analizată prin prisma condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000", însă în urma analizei, instanţa de apel a considerat greşit că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, în primul rând din motivarea hotărârii rezultă că, în aprecierea condiţiei dezechilibrului semnificativ, instanţa de apel s-a raportat la criteriile folosite pentru interpretarea condiţiei de exprimare a clauzei într-un limbaj "clar si inteligibil" şi nu la criteriile aferente condiţiei dezechilibrului semnificativ.

Aşadar, condiţia referitoare la exprimarea clauzei într-un limbaj "clar şi inteligibil" trebuie analizată atunci când situaţia se încadrează la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/20002 (atunci când clauzele considerate abuzive sunt asociate cu obiectul principal al contractului sau cu cuantumul comisionului) şi nu atunci când situaţia se încadrează în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2020, or, aplicarea lor greşită echivalează în mod evident cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor legale de drept intern, iar atâta timp cât instanţa de apel însăşi a reţinut faptul că dispoziţia contractuală contestată nu se încadrează în art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2020, atunci caracterul clar şi inteligibil al clauzei nu trebuie să facă obiectul analizei în sensul art. 4 alin. (1).

Mai susţine recurentul că clauza provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât nu ţine cont de drepturile legale ale consumatorului şi transferă asupra consumatorului sarcina rezultând din obligaţii proprii ale băncii, iar criteriile de interpretare a noţiuni de "dezechilibru semnificativ" sunt prevăzute în Hotărârea Aziz C/415-11 EU:C:2013:164 a CJUE.

De asemenea, echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contra prestaţie a celeilalte părţi.

In acest sens, se arată că instanţa de apel a considerat că nu exista niciun dezechilibru semnificativ, întrucât acesta este perceput pentru efectuarea de operaţiuni de cont bancar de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului şi, întrucât pe durata creditului se pot efectua diverse operaţiuni de cont care implică o contra prestaţie din partea creditorului.

Aşadar, din analiza conţinutului comisionului de administrare, detaliat de intimata-pârâtă în cadrul întâmpinărilor, rezulta în mod clar că acest dezechilibru semnificativ există, pe de o parte, consumatorul suportă un comision pentru drepturi care îi sunt recunoscute cu titlu gratuit de lege şi, pe de altă parte, i se transferă sarcina rezultând din îndeplinirea de către banca a propriilor obligaţii legale necesare pentru realizarea şi autorizarea activităţii sale de creditare.

In acest context, se arată că instanţa de apel ar fi trebuit să interpreteze şi să aplice art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, rezultă că în lipsa clauzei privind comisionul de administrare, normele legale aplicabile ar fi fost în mod evident mai avantajoase consumatorului, astfel încât recurentul consideră că în speţă, cu privire la art. 5.1 lit. b) din contract privind comisionul de administrare, sunt îndeplinite criteriile de apreciere a noţiunii de "dezechilibru semnificativ" stabilite de CJUE.

In fapt, în opinia recurentului, nu exista nicio contraprestaţie a băncii care să justifice perceperea acestui comision de administrare, astfel încât instanţa trebuia să aibă în vedere lipsa cauzei juridice a clauzei referitoare la comisionul de administrare, în condiţiile art. 948 şi 966 C. civ.

In acest context, se susţine că dezechilibrul semnificativ creat de bancă apare clar şi trebuie sancţionat prin înlăturarea de la aplicare a acestei clauze referitoare la comisionul de administrare şi prin rambursarea sumelor încasate nelegal pe toată perioada, inclusiv după încheierea actului adiţional.

Mai susţine recurentul că această clauză nu este clară şi inteligibilă, contrar celor susţinute de instanţa de apel, potrivit căreia, nu ar fi îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ întrucât clauza ar fi clară, nu utilizează termeni tehnici, cuantumul sumei este determinat fără echivoc, astfel încât consumatorul a fost informat, a putut să deducă din ansamblul contractului scopul pentru care este perceput comisionul de administrare şi a putut aprecia care sunt consecinţele economice pe care clauza le produce asupra patrimoniului său.

Mai mult, în contract nu se detaliază cuprinsul comisionului de administrare, banca putând să justifice ulterior conţinutul acestuia (în speţă, conţinutul comisionului de administrare a fost explicat prin întâmpinare) or, procedând astfel se dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

În acest sens, recurentul susţine că este evidentă lipsa de transparenţă şi neclaritatea clauzei contractuale, astfel încât în niciun caz nu se poate valida concluzia instanţei de apel, conform căreia, prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi "clară şi inteligibilă" în sensul avut în vedere de legiuitor şi confirmat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi de instanţa naţională supremă.

Aşadar, prin raportare la criteriile din cauza CJUE C-621/17 Gyula şi la situaţia de speţă detaliată, pe care instanţa de apel ar fi trebuit să o analizeze, această motivare a instanţei de apel este evident superficială, neadaptată situaţiei prezentate şi rezultatul unei aplicări şi interpretări incorecte a dispoziţiilor legale şi jurisprudenţei CJUE relevante.

Pentru aceste considerente, recurentul se consideră îndreptăţit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 22 martie 2021, intimatele B. S.A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 25 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, referitor la criticile întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se constată că în cadrul memoriului de recurs nu se indică normele de procedură ce ar fi fost nerespectate de instanţa de apel, sens în care se apreciază că acestea au fost invocate în mod formal.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea hotărârii atacate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul apreciază că în motivare sa, instanţa de apel nu face nicio referire la dezechilibrul semnificativ al clauzei privind comisionul de administrare, raportat la criteriul de interpretare al CJUE, nefiind analizate nici dispoziţiile din dreptul naţional raportat la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, iar sub acest aspect consideră că hotărârea este nemotivată.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele, prin prisma jurisprudenţei CJUE, pentru care în cazul comisioanelor, acestea intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent.

Or, reclamantul a contestat prin cererea introductivă de instanţă atât cuantumul comisionului cât şi lipsa de transparenţă în stabilirea acestuia şi a serviciilor prestate pentru achitarea comisionului, context în care clauza privind comisionul de administrare a fost analizată prin prisma condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă s-a constatat că clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x/30.03.2012 cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de administrare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susţine recurentul.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, noţiunii de "dezechilibru semnificativ" criteriile de interpretare ale noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil".

Mai susţine recurentul că echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contra prestaţie a celeilalte părţi, însă în cauză nu exista nicio contraprestaţie a băncii care să justifice perceperea acestui comision de administrare.

Se arată că această clauză nu este clară şi inteligibilă, contrar celor susţinute de instanţa de apel şi că în contract nu se detaliază cuprinsul comisionului de administrare.

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea art. 5.1 lit. b) din condiţiile particulare ale convenţiei.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurentului, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurentul a fost informat atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care acesta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

În acest context, instanţa de apel a constatat că, spre deosebire de clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit în forma sa iniţială, clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x/30.03.2012 cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de administrare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision, în cuantum de 0,15% lunar aplicat la soldul creditului, fiind menţionat şi cuantumul fix în cuprinsul graficului de rambursare.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligaţia reclamantului de plata a comisionului de administrare este în deplin acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii Actului adiţional nr. x/30.03.2012, acest tip de comision fiind prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluţia instanţei de apel se impune a fi menţinută sub acest aspect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. şi B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.