Nullity of debt assignment due to lack of valid object established by res judicata on invalid early loan maturity

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost înregistrată la 4 ianuarie 2017, urmare unei disjungeri şi declinări a competenţei materiale, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi S.C. D. prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune creanţe nr. 1450/30.06.2010 încheiat între C. S.A. şi S.C. D. în ce priveşte contractul de credit nr. x/17.03.2008, să fie repuse părţile în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune în privinţa contractului de credit nr. x/17.03.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 272/C din 11 martie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D..

A constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune creanţe nr. 1450/30.06.2010 încheiat între C. S.A. şi D. în ce priveşte contractul de credit nr. x/17.03.2008 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune, în privinţa contractului de credit nr. x/17.03.2008.

Împotriva acestei hotărârii, au declarat apel pârâtele C. S.A. şi D..

Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, prin decizia civilă nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 a respins ca neîntemeiate cererile de apel formulate de apelantele C. S.A. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 272/C din 11 martie 2020 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A obligat fiecare apelantă către intimaţii A. şi B. la plata a câte 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtele D. şi C. S.A..

Motivele de casare ce privesc recursul declarat de recurenta-pârâtă D..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii introductive.

În preambulul cererii de recurs recurenta reiterează situaţia de fapt şi arată că la data de 17 martie 2008 între C. S.A. şi A. şi B. a fost încheiat contractul de credit bancar, iar pentru neplata ratelor lunare, banca a declarat scadenţa anticipată a creditului.

Ulterior, între bancă şi pârâta D. a intervenit contractul de cesiune de creanţă, reclamanţii prin intermediul acţiunii ce a format obiectul dosar nr. x/2016 au învestit instanţa cu o cerere prin care solicitau să se constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale, dar şi nulitatea absolută parţială absolută a contractului de cesiune de creanţă.

Ultimul capăt al acestei cereri de chemare în judecată a fost disjuns, fiind format prezentul dosar.

Considerentele instanţei de apel prin care au fost respinse cererile de apel formulate de pârâte au constat în reţinerea lipsei obiectului valabil al contractului de cesiune de creanţă, instanţa raportându-se la dispoziţiile deciziei civile nr. 819/R/31.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, prin care au fost respinse recursurile declarate de pârâte, fiind menţinute dispoziţiile deciziei civile nr. 268/2019, potrivit cărora, au fost constatate ca abuzive clauzele referitoare la comisionul de administrare şi la variaţia dobânzii, fiind constată nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului în discuţie.

Criticile aduse deciziei recurate se referă în primul rând la vădita contradictorialitate între motivele reţinute de instanţa de apel, pe de o parte se apreciază ca fiind corectă soluţia pronunţată de instanţa de fond, pe de altă parte motivul care a condus la respingerea apelurilor a fost lipsa unui obiect valabil, iar nu cauza ilicită reţinută de către instanţa de fond.

Ca urmare a analizei realizate de către Curtea de Apel Braşov asupra sentinţei atacate de pârâte, aceasta a reţinut autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte lipsa unei notificări privind declararea scadenţei anticipate a creditului, apreciind că în lipsa acesteia, C. nu putea încheia cu recurenta D. contractul de cesiune de creanţă.

Cu toate acestea, instanţa de fond nu a reţinut, ca efect al autorităţii de lucru judecat nevalabilitatea încheierii contractului de cesiune de creanţă pentru lipsa obiectului valabil, ci a reţinut lipsa notificării debitorului cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanţă, cu consecinţa reţinerii cauzei ilicite, prin urmare, deşi instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă reţinerea autorităţii de lucru judecat de către instanţa de fond, motivele avute în vedere de către aceasta la pronunţarea deciziei atacate sunt contrare celor reţinute de către instanţa de fond.

Se mai reproşează instanţei de apel că nu a efectuat niciun fel de diligenţă în sensul verificării de către Bancă, urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 1200/2018, dacă a procedat sau nu la implementarea dispoziţiilor sentinţei şi abia ulterior unei noi declarări a scadenţei anticipate a creditului a procedat la cesionarea creanţei.

De asemenea, solicită instanţei de recurs să constate că argumentul reţinut de către instanţa de apel, potrivit căruia, apelantele nu aveau posibilitatea de a încheia un contract de cesiune de creanţă în lipsa unei creanţe certe, lichide şi exigibile este neîntemeiat, câtă vreme autoritatea de lucru judecat reţinută de instanţa de apel priveşte nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului, iar nu existenţa ori inexistenţa unei creanţe deţinute de către Bancă şi ulterior cesionată către societatea pârâtă.

Cu toate acestea, instanţa de apel dând eficienţă autorităţii de lucru judecat, a interpretat nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului ca fiind o lipsă a creanţei, ceea ce a condus la motivarea, potrivit căreia, contractului de cesiune de creanţă îi lipseşte obiectul valabil.

Pentru toate aceste considerente se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1.470,84 RON.

Motivele de casare ce privesc recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1235-1236, art. 1573 C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 43 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2016 instanţa a reţinut că din dezlegările date cererilor care au făcut obiectul acestuia, a rezultat că la data de 14 mai 2010, data declarării de către bancă a scadenţei anticipate, reclamanţii nu erau debitorii băncii cu suma de 3.495,23 Euro încasată necuvenit, în temeiul unor clauze abuzive, deci rezultă că la acea dată nu era îndeplinită condiţia contractuală de culpă a debitorilor constând în neîndeplinirea obligaţiilor care să dea băncii vocaţia de a declara scadenţa anticipată a creditului.

În consecinţă, la data de 14 mai 2010 obligaţia respectivă nu era născută în sarcina pârâtei C., astfel că scadenţa anticipată a fost declarată în mod legal, deşi soluţia prin care instanţa a constatat că declararea de către C. a scadenţei anticipate a contractului de credit nu e valabilă.

În ceea ce priveşte hotărârea instanţei de apel, recurenta arată că aceasta este nelegală, fiind greşit reţinută nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă pentru cauză ilicită, prin aplicarea greşită a normelor privind efectul pozitiv al lucrului judecat.

De asemenea, instanţa de apel face o analiză prin raportare la comparaţia dintre vechea reglementare a art. 430-431 C. proc. civ., reţinând că noua reglementare nu mai foloseşte noţiunea de putere de lucru judecat, ci doar autoritate de lucru judecat şi aceasta sub aspect pozitiv şi negativ.

Prin acest raţionament vădit nelegal, instanţa de apel şi-a continuat argumentarea depăşind practic limitele învestirii sale şi nesocotind dispoziţiile art. 1235-1236 şi art. 1573 C. civ.

Pornind de la raţionamentul vădit eronat, potrivit căruia, ne aflăm în prezenţa autorităţii lucrului judecat, recurenta arată că s-a reţinut în mod nelegal că acele chestiuni litigioase nu mai pot face obiectul analizei în cauza de faţă.

Instanţa de apel a adăugat la lege, deturnând în esenţă raţiunea legiuitorului la adoptarea acestei norme.

În plus, împrejurarea conform căreia nu s-a făcut dovada notificării prealabile a reclamanţilor în legătură cu declararea scadenţei anticipate, această lipsă determinând nevalabilitatea unei astfel de măsuri de decădere a debitorului din beneficiul termenului de plată în rate a creditului, nu poate afecta valabilitatea contractului de cesiune în sine.

Conform art. 1573 C. civ. creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului. Art. 1573 C. civ. consacră caracterul consensual al convenţiei prin care se transferă un drept de creanţă. Ca regulă, consimţământul debitorului nu este necesar, întrucât acesta nu este parte din contractul de cesiune. Notificarea debitorului nu este o condiţie pentru valabila încheiere a contractului de cesiune, ci o formalitate ulterioară care are rolul asigurării opozabilităţii transferului faţă de debitor.

Sub al doilea aspect recurenta susţine valabilitatea contractului de cesiune, instanţa de apel interpretând greşit normele de drept material regăsite în cuprinsul art. 1235 C. civ.

Prin decizia recurată s-a susţinut că nu s-a urmărit un scop legal de către pârâta C. şi cesionarul D.. Cesiunea de creanţă cu titlu oneros este practic un contract de vânzare a unei creanţe, privită ca un bun, iar preţul cesiunii este chiar preţul acestei vânzări, pe care cedentul şi cesionarul îl stabilesc în mod liber pe piaţă. Prin urmare, se arată că nu se poate argumenta că scopul este nelegal.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a efectului pozitiv al lucrului judecat, recurenta critică concluzia la care a ajuns instanţa de fond în prezentul dosar, în sensul că a fost constată nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului prin lipsa dovedirii notificării prealabile, lipsă care a determinat nevalabilitatea măsurii de decădere, deci prin reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Constatarea cu privire la valabilitatea contractului de cesiune de creanţă nu va duce la contradicţii între hotărârile din dosarul anterior şi la hotărârea prin care se va dispune în prezenta cauză în recurs.

De asemenea, instanţa de apel în mod nelegal a dispus repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de creanţă şi obligarea pârâtei C. la repunerea creditului pe contul curent.

Singura consecinţă a constatării nulităţii cesiunii de creanţă este schimbarea titularului creanţei, fără să afecteze situaţia juridică a creanţei, care rămâne în continuare la restanţă.

Prin urmare, trecerea întregului credit la restanţă prealabil cesiunii creanţă este legală şi valabilă, iar nulitatea cesiunii ar avea ca efect readucerea creanţei în patrimoniul C. S.A. cu menţinerea sa la restanţă, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile de drept material care reglementează efectele anulării unui contract de cesiune.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului şi în consecinţă, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 272/2020 în sensul respingerii în întregime a acţiunii formulate de reclamanţi şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 2 aprilie 2021, recurenta-pârâtă D., a solicitat cu privire la recursul recurentei-pârâte C. S.A. admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă la 7 aprilie 2021, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 1 iulie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. şi de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 25 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurentele-pârâte D. şi C. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă D..

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta critică contradictorialitatea existentă în motivarea instanţei de apel cu privire la motivele prin care instanţa de apel a apreciat corecta soluţie pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la motivul care a condus la respingerea apelurilor, respectiv lipsa unui obiect valabil al cesiunii, iar nu cauza ilicită reţinută de către instanţa de fond.

Această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel nu a reţinut ca motiv al nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă lipsa notificării de declarare a scadenţei anticipate a creditului, ci lipsa unui obiect valabil.

În acest context se constată că instanţa de apel a reţinut lipsa obiectului cesiunii, ca urmare a inexistenţei unei creanţe restante, acesta fiind şi motivul constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, iar inexistenţa unei creanţe restante reiese din constatarea nevalabilităţii scadenţei anticipate şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară prin continuarea raporturilor iniţiale rezultate din contractul de credit.

Astfel, în dosarul nr. x/2016, instanţele au reţinut cu autoritate de lucru judecat că nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate este determinată de inexistenţa unui debit restant, întrucât reclamanţii erau creditorii băncii la momentul scadenţării anticipate, context în care, considerentele împreună cu dispozitivul hotărârilor se impune cu autoritate de lucru judecat, nemaifiind posibilă analizarea acestora în cadrul prezentului litigiu.

Acesta fiind şi contextul în care instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut o altă cauza de nulitate absolută a cesiunii de creanţă - cauza ilicită, decât cea incidentă în speţă, respectiv - lipsa unui obiect valabil al cesiunii - aspect în considerarea căruia s-a apreciat că acesta nu determină schimbarea soluţiei de fond, ci doar parţial a considerentelor sale, sens în care, prin soluţia pronunţată a menţinut hotărârea atacată.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii ale hotărârii, cum susţine recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că în urma analizei realizate de către Curtea de Apel Braşov asupra sentinţei atacate de pârâte, aceasta a reţinut autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte lipsa unei notificări privind declararea scadenţei anticipate a creditului, apreciind că în lipsa acesteia, C. nu putea încheia cu recurenta D. contractul de cesiune de creanţă.

Această critică este nefondată, întrucât prin decizia atacată s-a reţinut în mod corect că prin soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2016 s-a constatat nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate a contractului de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară scadenţei anticipate a creditului

În acest context, se constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, raportându-se la chestiunile litigioase dezlegate în mod definitiv în dosarul nr. x/2016 printre care cele referitoare la constatarea nevalabilităţii scadenţării anticipate a contractului de credit în litigiu şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară declarării scadentei anticipate.

Ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară declarării scadenţei anticipate a creditului s-a reţinut că acest contract de credit nu este restant, fiind în prezent în derulare, sens în care nu se justifica menţinerea acestui credit ca fiind restant.

În acest sens, s-a reţinut că la data cesiunii era necesară existenţa unei creanţe restante valabile rezultate în urma unei scadenţări anticipate a creditului pentru ca cesionara D. să poată dobândi creanţa.

Aşadar, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Braşov s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data pretinsei scadenţări anticipate a creditului, reclamanţii nu datorau nicio sumă de bani către bancă, ci erau creditori ai băncii pentru sumele încasate în temeiul clauzelor abuzive până la acel moment, context în care s-a constatat că în cauză nu exista o creanţă restantă.

Astfel, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale privitoare la variaţia dobânzii, la comisionul de administrare şi de acordare se constată că s-a dat eficienţă deplină efectelor nulităţii absolute, respectiv înlăturarea clauzelor abuzive de la momentul încheierii contractului de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, considerându-se că aceste clauze sunt nescrise.

De asemenea, trebuie reţinut că din contractul de cesiune creanţe încheiat între C. S.A. şi S.C. D. rezultă că acesta a avut ca obiect numai creanţe rezultate în urma declarării scadenţei anticipate a unor contracte de credit în care s-au înregistrat restanţe, recurenta fiind o filială care face parte din C., având ca obiect de activitate - recuperări creanţe, iar din această perspectivă, recurenta nu întrunea condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, context în care se constată că nu putea dobândi prin cesiune decât credite încadrate la categoria pierdere, iar nu unele aflate în curs de derulare.

Într-o altă critică, se reproşează instanţei de apel că nu a efectuat niciun fel de diligenţă în sensul verificării de către bancă, urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 1200/2018, dacă a procedat sau nu la implementarea dispoziţiilor sentinţei şi abia ulterior unei noi declarări a scadenţei anticipate a creditului a procedat la cesionarea creanţei.

În contextul dat, se reţine că această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel nu era obligată să facă verificări pentru a stabili dacă nu a intervenit o nouă scadenţare anticipată a creditului, iar din această perspectivă se apreciază că aceste critici vizează chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate care ar putea conduce la casarea hotărârii atacate, având în vedere că aceste aspecte tind la o reanalizare a stării de fapt, împrejurare ce nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

Mai solicită recurenta, instanţei de recurs, să constate că argumentul reţinut de către instanţa de apel, în sensul că apelantele nu aveau posibilitatea de a încheia un contract de cesiune de creanţă în lipsa unei creanţe certe, lichide şi exigibile este neîntemeiat, câtă vreme autoritatea de lucru judecat reţinută de instanţa de apel priveşte nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului, iar nu existenţa ori inexistenţa unei creanţe deţinute de către Bancă şi ulterior cesionată către societatea pârâtă.

Această critică nu poate fi primită, urmând a fi respinsă, întrucât nu era necesar ca lipsa creanţei să fie constatată anterior de către o altă instanţă, faţă de împrejurarea că lipsa de obiect a contractului de cesiune de creanţă a fost invocată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, în motivarea capătului nr. 7 al acţiunii ce viza cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a cesiunii de creanţă, iar din această perspectivă se constată că acest capăt de cerere a făcut obiectul analizei deciziei atacate, astfel că nu se poate susţine că o altă instanţă decât cea care a judecat prezentul apel ar fi trebuit a fi învestită pentru a se putea pronunţa pe acest aspect.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind greşit reţinută nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă pentru cauză ilicită, prin aplicarea greşită a normelor privind efectul pozitiv al lucrului judecat.

Din analiza considerentelor deciziei atacate, se constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel nu a reţinut ca motiv de nulitate absolută a cesiunii de creanţa caracterul ilicit al cauzei acestuia, ci lipsa de obiect, astfel că aceste susţineri apar ca nefondate.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a reţinut ca motiv al constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţa lipsa obiectului cesiunii, ca urmare a inexistenţei unei creanţe restante, aspect reţinut cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, în care instanţa a considerat că nevalabilitatea declarării scadenţei anticipate este determinată de inexistenţa unui debit restant.

Într-o altă critică recurenta susţine că notificarea debitorului nu este o condiţie pentru valabila încheiere a contractului de cesiune, ci o formalitate ulterioară care are rolul asigurării opozabilităţii transferului faţă de debitor.

În acest sens se reţine că instanţa de apel nu a analizat şi nu a reţinut ca motiv de nulitate absolută a cesiunii de creanţa lipsa notificării cesiunii către debitorul cedat, ci lipsa unui obiect valabil, având în vedere că instanţa de fond a fost învestită doar cu soluţionarea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă referitor la contractul de credit al reclamanţilor.

Prin urmare, se constată că aspectele legate de notificarea prealabilă a debitorilor cedaţi cu privire la cesiune nu au fost invocate de niciuna dintre părţi şi în consecinţă nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond, aşa încât instanţa de apel în mod corect nu a analizat această apărare privind aspectele formale privitoare la notificări.

Mai susţine recurenta că cesiunea de creanţă nu este condiţionată de existenţa unei creanţe cu caracter cert, lichid şi exigibil, însă contrar acestor susţineri, se constată că instanţa de apel a reţinut ca motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanţă lipsa unui obiect valabil, respectiv, lipsa creanţei restante a băncii împotriva reclamanţilor şi nu lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei astfel cum susţine recurenta.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, cauza contractului de cesiune este valabilă, iar instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material prevăzute la art. 1235 şi urm. C. civ.

Din analiză, se reţine că instanţa de apel nu a reţinut nevalabilitatea cauzei contractului de cesiune de creanţă, iar prevederile art. 1235 C. civ. s-au apreciat a nu fi incidente în cauză, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, motivul de nulitate absolută al contractului de cesiune de creanţă reţinut de instanţa de apel a fost lipsa obiectului cesiunii de creanţă, respectiv lipsa unei creanţe restante a băncii rezultată în urma unei valabile scadenţări anticipate a creditului, aşa încât, în raport cu data cesiunii de creanţă - 30 iunie 2010 - prevederile art. 1235 C. civ. nu sunt incidente în cauza de faţă.

Recurenta mai susţine că menţinerea cesiunii de creanţă nu este în contradicţie cu soluţiile definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Această critică nu poate fi primită, în raport cu soluţiile pronunţate în dosarul evocat, având în vedere că acestea se bucură de autoritate de lucru judecat de la data rămânerii lor definitive prin respingerea recursurilor declarate de recurentele din prezenta cauză, în contextul dezlegării fondului raportului juridic obligaţional al capătului de cerere privitor la nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă.

Aşadar, în condiţiile în care în dosarul nr. x/2016 instanţele au dispus în mod definitiv repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a constatării nevalabilităţii scadenţării anticipate a creditului, este cert că acest contract de credit nu mai este restant, ci se află în desfăşurare între părţile iniţiale.

În acest context, se reţine că prin hotărâri judecătoreşti s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat inexistenţa unui debit restant la data scadenţării anticipate a creditului, nevalabilitatea acestei scadenţări, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară declarării scadenţei anticipate.

Aşadar, prin menţinerea cesiunii creanţei restante rezultate în urma scadenţării anticipate a creditului s-ar încălca caracterul obligatoriu al hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 435 C. proc. civ., care impune obligativitatea şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Mai susţine recurenta, că cele două instanţe au dispus în mod nelegal obligarea băncii la repunerea creditului pe contul curent în prezentul dosar, însă contrar acestor critici, repunerea pe cont a creditului nu a fost dispusă în prezentul dosar, ci în dosarul nr. x/2016, a căror hotărâri au intrat în puterea lucrului judecat, întrucât în cauza de faţă, instanţa nu a fost învestită decât cu judecarea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţa încheiat între C. S.A. şi S.C. D.

Prin urmare, repunerea părţilor in situaţia anterioara declarării scadenţei anticipate a creditului cu toate consecinţele sale a fost dispusă cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, astfel că, nu mai poate face obiectul unei noi analize în prezentul dosar.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că singura consecinţă a constatării nulităţii cesiunii de creanţă este schimbarea titularului creanţei, fără să afecteze situaţia juridică a creanţei, care rămâne în continuare la restanţă şi că trecerea întregului credit la restanţă prealabil cesiunii creanţă este legală şi valabilă, iar nulitatea cesiunii ar avea ca efect readucerea creanţei în patrimoniul C. S.A. cu menţinerea sa la restanţă, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile de drept material care reglementează efectele anulării unui contract de cesiune.

Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016 s-a constatat că la data scadenţării anticipate a creditului, reclamanţii nu înregistrau nicio restanţă faţă de bancă, ci aveau calitatea de creditori ai băncii pentru sumele achitate în temeiul clauzelor abuzive referitoare la comisioane şi la variaţia dobânzii, iar din acest considerent s-a constatat că declararea scadenţei anticipate a creditului nu a fost valabilă şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În acest context, se reţine că nu exista o creanţă restantă a reclamanţilor nici la momentul scadenţării anticipate a creditului, nici în prezent, care să justifice sau să permită o cesiune, aspect ce contravine dispoziţiilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat pronunţate in dosarul prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară declarării scadenţei anticipate a creditului.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentelor la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la pagina 89 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele, în solidar, să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.000 RON, constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. şi de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, pe care le va obliga, în solidar, la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A., constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. şi de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.