Currency clauses in foreign-currency loans and their exclusion from the Unfair Contract Terms Directive via the principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 decembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat să se constate nulitatea absolută, ca efect al caracterului abuziv, a clauzelor înscrise la art. 4.1 din Convenţia nr. x/21.12.2007, încheiată între reclamantă şi C. S.A. - "orice plata efectuata in baza Convenţiei se va face în moneda creditului" şi la art. 4.3 din aceeaşi convenţie; să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF-LEU de la data contractării creditului ori să prevadă restituirea în moneda CHF cu obligaţia băncii de a efectua schimbul valutar al acestei monede la cursul de la data contractării creditului (la fiecare plata a ratelor scadente); să fie obligată pârâta să restituie reclamantei sumele de bani încasate în temeiul clauzei abuzive înscrise la art. 4.1 din Convenţie până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi cele percepute în continuare de către Banca, în situaţia nerespectării dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2494 din 5 septembrie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1666A din 26 noiembrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2494 din 5 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta apreciază că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată şi nelegală, fiind rezultatul unei aplicări greşite a legii raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În esenţă, susţine că instanţa de apel că nu s-a pronunţat asupra niciunui aspect invocat de reclamantă, prevalându-se de principiul nominalismului, precizând că nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Analizând cauza C 81/19, recurenta supune atenţiei instanţei dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 care trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care potrivit legii naţionale se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Sub un prim aspect se arată că mecanismul inserat în convenţia de credit nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, având în vedere că semnarea convenţiei de credit s-a făcut în scopul refinanţării altor credite debursate de altă monedă, întreaga sumă fiind eliberată reclamantei în RON.

Din acest punct de vedere, francul elveţian este monedă de substituţie, fapt ce face ca acest tip de creditare să fie unul special, francul elveţian fiind folosit pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare.

Astfel, acest mecanism nu constituie o aplicaţie a nominalismului, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului, care şi-a valorizat creanţa prin raportare la francul elveţian, cu consecinţa transferării riscului valutar în sarcina consumatorului.

Transferarea riscului valutar conduce la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind contrară bunei-credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a fost tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să fi fost devoalat explicit şi negociat, fiind încălcată şi obligaţia de informare.

Recurenta citează dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 1272 C. civ. pentru a susţine că instanţa trebuia să ţină cont de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi şi de comportamentul ulterior încheierii contractului.

Deşi concluzia CJUE, în cauza C81/19, a fost în sensul stabilirii unei prezumţii relative a faptului că legiuitorul a stabilit prin intermediul normelor juridice un echilibru adecvat al intereselor raportului juridic născut între părţi, instanţa a omis analiza acestei prezumţii şi în mod simplist a interpretat aceste concluzii în scopul neaplicării Directivei 93/13, ceea ce duce la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să constate inexistenţa unui echilibru adecvat al intereselor raportului juridic născut între părţi, iar o analiză minuţioasă în acest sens lipseşte, ceea ce duce la o motivare insuficientă.

O interpretare adecvată a contractului nu poate fi făcută decât prin prisma circumstanţelor în care a fost încheiat, aceasta fiind aceea că suma precizată în contractul de împrumut nu a fost remisă fizic în moneda CHF.

Sub al doilea aspect, recurenta susţine că, clauzele contractuale nu sunt o reflexie a art. 1578 C. civ., ci un acord diferit.

Astfel, prin prevederea existentă la art. 4.3 din contract banca a acceptat plata şi în alte monede, cu asigurarea conservării/sporirii valorii economice a contractului din perspectiva băncii. Neplata unui împrumut nu poate activa dreptul creditorului de a solicita executarea silită, prin metodele de urmărire silită a bunurilor debitorului, astfel cum acestea sunt prevăzute în mod limitativ în C. proc. civ.

În convenţia de faţă s-a procedat la o executare a lichidităţilor, fără parcurgerea etapelor unei executări silite, fiind în prezenţa unui acord diferit cu privire la modalitatea de restituire a împrumutului.

Sub un alt aspect critica recurentei constă în faptul că instanţa de apel a interpretat principiul nominalismului ca fiind o obligativitate de a restitui, în orice circumstanţe a unui împrumut într-o anumită monedă, ceea ce contravine principiului bunei credinţe şi al echităţii.

Recurenta invocă puterea de lege a contractului şi arată că echitatea corolar al bunei credinţe guvernează contractul civil independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului, iar executarea unui contract este legitimă atât timp cât este rezultatul întrunirii celor două condiţii.

Recurenta face trimitere şi la principiul echilibrului contractual reţinut în jurisprudenţa română şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, pentru a arăta că acestea oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existenţă între ele. Impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă al părţilor.

În acest sens, se susţine împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

In opinia recurentei, instanţa de apel a considerat greşit în speţa dedusă judecăţii că principiul nominalismului este o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. I alin. (2) din Directiva 93/13, contrar interpretării CJUE.

Astfel că, instanţa de apel nu a verificat dacă prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a intenţionat să stabilească un echilibru rezonabil între interesele profesioniştilor şi ale consumatorilor.

Prin majorarea excesivă a creanţei se aduce atingere dreptului de proprietate asupra sumelor de bani ce trebuie achitate suplimentar în mod abuziv, fapt ce duce la încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fără a fi respectate condiţiile prevăzute în jurisprudenţa CEDO pentru situaţiile în care acceptă privarea dreptului de proprietate de un bun şi nici art. 53 alin. (1) din Constituţia României.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu consecinţa admiterii apelului reclamantei şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.A. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca fiind neîntemeiate şi admiterea recursului astfel cum a fos formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recurlui.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1666 A din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 25 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează cazul de casare a unei hotărâri, care se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta apreciază că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, fiind rezultatul unei aplicări greşite a legii raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, arătând că aceasta nu s-a pronunţat asupra niciunui aspect invocat de reclamantă, prevalându-se de principiul nominalismului, precizând că nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele, pentru care a reţinut că prevederile contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. de la 1864, raportându-se în mod corect la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În acest context, a reţinut că la 21 decembrie 2007 reclamanta A. a încheiat cu C. S.A., ale cărei drepturi si obligaţii au fost preluate de B. S.A., Convenţia de credit nr. x/CP/21.12.2007, prin intermediul căreia a contractat un credit având ca destinaţie "refinanţarea unui credit acordat de B." şi "acoperire cheltuieli personale curente", în valoare de 134.000 CHF, pe o perioada de 300 luni, cu o dobânda anuală efectivă de 7,73% - conform art. 3 lit. e) din convenţie.

Totodată, s-a reţinut prin art. 4.1 din convenţia evocată că "orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului", iar din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni, context în care reclamanta A. a semnat contractul de credit şi nu a contestat că acesta reprezintă expresia manifestării sale de voinţă, în cauză fiind nerelevante motivele pentru care reclamanta a contractat creditul în moneda CHF.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susţine recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind rezultatul unei aplicări greşite a legii, întrucât clauzele contractuale nu sunt o reflexie a art. 1578 C. civ., ci un acord diferit, având în vedere că în cauză s-a procedat la o executare a lichidităţilor, fără parcurgerea etapelor unei executări silite cu privire la modalitatea de restituire a împrumutului.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a interpretat principiul nominalismului ca fiind o obligativitate de a restitui, în orice circumstanţe a unui împrumut într-o anumită monedă, ceea ce contravine principiului bunei credinţe şi al echităţii şi că nu s-a verificat dacă prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a intenţionat să stabilească un echilibru rezonabil între interesele profesioniştilor şi ale consumatorilor.

Din analiza prevederile contractuale, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, evocată şi de recurentă, în paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive, această concluzie regăsindu-se şi în considerentele instanţei de apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1666 A din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1666 A din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.