Statutory bar on cassation in labor disputes precludes review of civil damages claim despite municipal status

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Reşiţa, sub număr de dosar x/2019, reclamantul Municipiul Reşiţa, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 13.500 RON, inclusiv dobânda legală aferentă, iar în subsidiar, suspendarea judecării prezentului litigiu până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Caraş-Severin.

S-a arătat că în urma efectuării de către reprezentanţii Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Caraş-Severin a acţiunii de verificare "Auditul financiar asupra conturilor anuale de execuţie bugetară ale Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului" la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Reşiţa, în perioada 06.04.2016 - 31.05.2016, 09.05.2016 - 20.05.2016 şi 31.05.2016, aceştia au opinat în sensul constatării unor abateri de la legalitate şi regularitate în sensul că "s-au efectuat plăţi fără temei legal pentru servicii de consultanţă de la secţiunea de funcţionare" care au determinat producerea de prejudicii entităţii auditate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1370 C. civ., art. 4 alin. (4), art. 14 alin. (4), art. 14 alin. (2) şi (3), art. 32 alin. (1) ale Legii 273/2006, art. 6 alin. (1) din Legea 82/1991.

La 7 iunie 2019, reclamantul a comunicat la dosarul cauzei cerere de modificare a acţiunii introductive prin care a înţeles a completa cuantumul pretenţiilor cu suma de 21.000 RON.

La 30 iulie 2019 reclamantul a comunicat de asemenea şi o cerere de modificare a acţiunii introductive în sensul:

1. introducerii în cauză a numitei C. şi obligarea acesteia la plata sumei de 1500 RON, în solidar cu pârâtul D..

2. obligarea pârâtului D. la plata sumei de 19.500 RON;

3. obligarea, în solidar, a pârâţilor D. şi B. la plata sumei de 13500 RON.

La termenul de judecată din 1 octombrie 2019, raportat la modificarea cererii de chemare în judecată s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei C..

Prin sentinţa civilă nr. 2369 din 19 decembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Reşiţa a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Reşiţa, invocată de pârâţii D., B. şi C..

A fost declinată în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, competenţa soluţionării cererii formulate de Municipiul Reşiţa, în contradictoriu cu D., B. şi C..

În stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauze, Judecătoria Reşiţa a avut în vedere cu prioritate decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16/26.09.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1,art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: Prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

Astfel, din considerentele deciziei s-a reţinut aplicabilitatea Codului muncii atât în litigiile iniţiate de către primar/viceprimar împotriva unităţii administrativ teritoriale privind eventuale drepturi băneşti, cât şi cele iniţiate de unitatea administrativ teritorială pentru repararea unor prejudicii cauzate în legătură cu munca desfăşurată de primari şi viceprimari, această ultimă teză fiind aplicabilă în prezenta cauză.

S-a mai arătat că aplicabilitatea Codului Muncii atrage şi competenţa de soluţionare a cauzei, care se păstrează şi după încetarea mandatului primarului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă - Complet Specializat - conflicte de muncă şi asigurări sociale sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1144 din 3 noiembrie 2020, Tribunalul Caraş-Severin a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtele B. şi C..

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, invocată de pârâţi.

A respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul UAT Municipiul Reşiţa, prin Primar E., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi cu moştenitorii pârâtului D., decedat, A. şi F..

A obligat reclamantul să plătească pârâţilor A. şi F. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată, pârâtei B. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată şi pârâtei C., suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 354 din 19 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a fost respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Reşiţa, prin Primar şi a fost respins apelul incident declarat de pârâtele B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1144 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu moştenitorii pârâtului D., decedat, A. şi F..

Învocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul MUNICIPIUL REŞIŢA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 354 din 19 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, că, în faţa instanţei de apel, pe lângă criticile referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, reclamantul a învederat şi un alt "argument fundamental susceptibil să influenţeze soluţia" conţinut de art. 1517 C. civ., potrivit căruia o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune. Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, în perioada efectuării plăţilor 25.06.2008-23.11.2015, pârâtul D. a avut calitatea de primar al municipiului Reşiţa, iar pârâtele B. şi C. aveau calitatea de funcţionari publici în cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului Reşiţa, aspect raportat la care, potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (în vigoare la data respectivă), "repararea pagubelor ... se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a ... unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei". În consecinţă, defunctul D. avea obligaţia de a emite dispoziţia de imputare, ceea ce nu a făcut, astfel că sunt incidente prevederile art. 1517 C. civ.

Altfel spus, nici defunctul D. şi nici moştenitorii acestuia, nu aveau şi nu au posibilitatea de a invoca, în mod legal, excepţia prescripţiei cererii pentru plata despăgubirilor cauzate, sens în care nu se poate aprecia că termenul de prescripţie a curs în favoarea acestuia/acestora.

Instanţa de apel, subliniază recurentul, a ignorat acest argument fundamental, motiv pentru care apreciază că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, această situaţie a condus, în mod implicit, şi la aplicarea greşită a normelor de drept material atunci când instanţa de apel a menţionat faptul că "în mod corect prima instanţă de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011..."

În opinia recurentului, un alt motiv de casare a deciziei recurate, îl reprezintă faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat (în niciun fel) cu privire la sancţiunea decăderii din dreptul de a formula apel incident, invocată de către reclamantul MUNICIPIUL REŞIŢA prin notele de şedinţă nr. x/22.03.2021 depuse pentru termenul de judecată din 19.04.2021.

În acest context, consideră că instanţa de apel nu a răspuns în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză.

Solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Se constată că, în speţă, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 354 din 19 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a fost pronunţată în cadrul judecăţii în apel, fiind definitivă de la pronunţarea sa, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Totodată, prin Legea nr. 76/2012 (art. 73 pct. 18) s-a modificat art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 în sensul că hotărârile prin care se soluţionează cererile referitoare la conflictele individuale de muncă sunt supuse numai apelului.

În speţă, reclamantul MUNICIPIUL REŞIŢA solicită obligarea pârâtelor B. şi C., precum şi a moştenitorilor defunctului D., respectiv a pârâtei A. şi a pârâtului F. la plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate de D., B. şi C., în calitate de angajaţi ai autorităţii publice reclamante.

De altfel, în speţă, prin sentinţa civilă nr. 2369 din 19 decembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Reşiţa a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă.

Este util de subliniat că împrejurarea încetării contractului de muncă nu poate înlătura caracterul litigiului de faţă, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 lit. p), pct. iii din Legea nr. 62/2011 sunt considerate conflicte de muncă şi cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu.

Astfel, raportând datele speţei la dispoziţiile legale evocate, se constată că obiectul acţiunii se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât vizează un conflict de muncă.

Cum textul de lege evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de muncă, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL REŞIŢA împotriva deciziei civile nr. 354 din 19 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL REŞIŢA împotriva deciziei civile nr. 354 din 19 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.