Road accident damages claim held timely: civil claim in criminal probe interrupts limitation despite formal defects, case remanded.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Examinând recursul pe baza actelor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 26.03.2018, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3.404,15 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 80.000 euro, în echivalent în RON la cursul afişat de B.N.R. în ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 413/17.03.2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins ca prescrisă acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1122/A/15.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a anulat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale pretinse, ivite ulterior datei de 23.03.2015, şi a trimis cauza spre continuarea judecării Tribunalului Ilfov, menţinând, pentru restul pretenţiilor, hotărârea primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că, reţinând că declaraţia pe care a dat-o la 15.10.2014 în dosarul penal nr. x/2014 "nu are valoare de constituire ca parte civilă în dosarul penal de natură să constituie caz de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune în sensul art. 2537 pct. 3 şi art. 2541 alin. (6) C. civ..", instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2537 pct. 3, 2541 alin. (6) C. civ. şi art. 20 C. proc. pen.

A arătat recurenta că din interpretarea sistematică, gramaticală, teleologică, istorică şi logică a art. 2537 alin. (3) teza I C. civ. rezultă că legiuitorul a atribuit valoare întreruptivă a cursului prescripţiei extinctive actului procedural reprezentat de constituirea ca parte civilă, în sensul de manifestare a dreptului de opţiune în exercitarea acţiunii civile pe care îl are la îndemână persoana vătămată.

Astfel, a apreciat autoarea căii de atac că prin constituirea ca parte civilă în procesul penal şi-a manifestat dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile, în baza principiului electa una via non datur recursus ad alteram, prezentând relevanţă în contextul caracterului întreruptiv de prescripţie manifestarea de voinţă în sine, în sensul de a fi despăgubită în cadrul procesului penal. În acest context, a subliniat că, prin manifestarea de voinţă în sensul constituirii de parte civilă, titularul dreptului la despăgubiri iese din pasivitate, astfel că nu se mai justifică intervenirea prescripţiei extinctive.

În opinia recurentei, esenţial pentru această manifestare de voinţă este caracterul neechivoc şi încadrarea în termen a constituirii de parte civilă - până la începerea cercetării judecătoreşti în procesul penal.

Prin urmare, a apreciat că, deşi este adevărat că art. 2537 alin. (3) teza I C. civ. face trimitere la art. 20 C. proc. pen., din interpretarea coroborată a celor două texte de lege şi prin raportare la scopul urmărit de legiuitor la edictarea fiecăreia dintre acestea, rezultă că exigenţele de ordin formal şi sancţiunea aferentă cuprinse în norma de procedură penală au efect doar în plan procesual penal, din perspectiva modului de desfăşurare, de administrare şi organizare a procesului penal. Or, a arătat recurenta, lipsurile cererii de constituire ca parte civilă pot fi complinite şi ulterior, oricând înlăuntrul termenului prevăzut de lege pentru formularea acestei cereri, respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti în procesul penal.

În continuare, a evocat doctrina şi jurisprudenţa cu privire la constituirea de parte civilă şi a subliniat că din interpretarea sistematică a art. 20 C. proc. pen.. rezultă că sancţiunii drastice prevăzute de alin. (4) al acestui articol îi corespunde grija legiuitorului ca dreptul părţii vătămate de a se constitui parte civilă să fie cât mai bine ocrotit pe tot parcursul procesului penal.

Potrivit recurentei, manifestarea sa de voinţă în sensul de a fi despăgubită ca urmare a tragerii la răspundere civilă a autorului faptei în cadrul procesului penal este neechivocă în cuprinsul cererii din 15.10.2014, formulată în cauza penală nr. 3565/P/2014 şi produce efectele juridice ale unei veritabile exercitări a dreptului de constituire ca parte civilă în procesul penal.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.12.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

A susţinut, în esenţă, că motivele de recurs invocate vizează netemeinicia deciziei atacate, astfel că nu pot fi analizate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar şi că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că declaraţia dată de recurentă la 15.10.2014 nu îndeplineşte cerinţele legale pentru a fi considerată o veritabilă cerere de constituire de parte civilă, astfel că nu avea aptitudinea de a conduce la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Doar recurenta şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., aplicabile în litigiu conform art. 24 din acelaşi cod, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor.

Prin încheierea completului de filtru din 06.12.2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi acesta a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru dezbateri, consemnate în această decizie.

Examinând motivele de casare fondate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că problema de drept pretins greşit dezlegată în apel a vizat lipsirea de efectele prevăzute de lege a cererii prin care recurenta, cu prilejul audierii sale în procesul penal, a arătat că întelege să formuleze pretenţii civile împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului auto, faptă care făcea obiectul cercetărilor penale.

Instanţa de apel a stabilit, examinând prescripţia, că cererea formulată în procesul penal de reclamanta din acest dosar la 15.10.2014 nu are valoare de constituire de parte civilă şi nu poate fi considerată un caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, potrivit art. 2537 pct. 3 C. civ. A motivat acest considerent arătând că, potrivit art. 20 C. proc. pen.., spre a fi conformă legii, constituirea de parte civilă în procesul penal se realizează oral sau în scris, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, iar în lipsa lor, actul evocat de parte - o declaraţie dată în fata organelor de urmărire penală care exprimă dorinţa de angajare a răspunderii civile a făptuitorului, fără indicarea valorii despăgubirii - nu poate primi această calificare. A mai subliniat instanţa de apel că cererea de constituire de parte civilă în procesul penal este o veritabilă cerere de chemare în judecată, aşa încât i se impun toate condiţiile din art. 194 C. proc. civ., inclusiv cea referitoare la indicarea obiectului cererii şi preţuirii sale, condiţii a căror neîndeplinire imprimă cererii sancţiunea nulităţii, potrivit art. 200 C. proc. civ. Instanţa de apel a înlăturat argumentul apelantei referitor la complinirea lipsurilor cererii de constituire de parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti în procesul penal, arătând că, o dată cu pronunţarea soluţiei de clasare a cauzei penale, neinfirmată judiciar, procesul penal a încetat în această fază, iar neregularităţile legate de lipsurile esenţiale ale constituirii de parte civilă trebuie suportate exclusiv de către apelantă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, cu privire la starea de fapt, deplin stabilită în apel şi necontestată, că la data de 15.10.2014, în cuprinsul declaraţiei date în faţa organelor de urmărire penală, reclamanta-recurentă a arătat că se constituie parte civilă în cauză, arătând că precizarea pretenţiilor sale va fi făcută ulterior.

În acest context, observând că cererii îi lipseşte obiectul, a cărui întindere şi natură nu au fost determinate, curtea de apel a statuat că actul părţii, inserat în declaraţia dată în condiţiile art. 111 C. proc. pen.., nu poate avea valenţa unei cereri de constituire de parte civilă, act de care legea civilă leagă întreruperea prescripţiei extinctive, transgresând, sub aceste aspect, prin analogie, în sfera dreptului procesual civil, în care sancţiunea nulităţii afectează o cerere informă prin lipsa obiectului său chiar în faza premergătoare a regularizării.

Acest argument a fost prezentat în apel fără a se avea în vedere etapele procedurii civile specifice regularizării unei cereri de chemare în judecată, obligatoriu de parcurs, premergătoare declarării nulităţii unei cereri pentru lipsa obiectului ei şi fără a se demonstra dacă în procesul desfăşurat în faţa organelor de urmărire ori judiciare penale a existat şi a fost parcursă o procedură echivalentă, astfel încât partea interesată să prefigureze consecinţele procesuale ale promovării unei cereri informe. De asemenea, aplicând analogia, instanţa de apel nu a avut în vedere nici dacă putea folosi acest procedeu în domenii juridice reglementate diferit din punct de vedere instituţional ori în privinţa normelor care instituie sancţiuni civile şi nici dacă în materia prescripţiei există reglementări speciale care nu permit aplicarea normelor cu caracter general.

Mai departe, Înalta Curte arată că este adevărat că art. 20 alin. (2) C. proc. pen.. imprimă condiţii de formă cererii pentru ca aceasta să fie, potrivit legii, considerată constituire de parte civilă în procesul penal şi statuează prin alin. (4) al aceluiaşi articol că, în lipsa îndeplinirii acestor condiţii, instanţa penală nu poate soluţiona pretenţiile civile derivate din săvârşirea unei infracţiuni.

În cazul examinat, sesizarea organelor de urmărire penală cu pretenţii neprecizate, lovită, deci, de vicii de formă, este inaptă să producă efectele proprii cererii de constituire de parte civilă în ansamblul de reguli procesuale care reglementează desfăşurarea procesului penal şi nu are efect util pentru învestirea organului jurisdicţional penal, însă, în planul legii civile, această situaţie de fapt, din perspectiva prescripţiei, nu este lipsită de efecte.

Înalta Curte reţine că întreruperea pescripţiei extinctive este stabilită numai pentru cazurile prevăzute de lege în mod limitativ, aşa încât cererea de constituire de parte civilă, ca situaţie de întrerupere a prescripţiei, a fost corect definită de instanţa de apel din perspectiva legii penale, însă acest raţionament nu a înglobat şi situaţiile asimilate de legea civilă aceluiaşi caz de întrerupere a prescripţiei, care se impunea a fi examinate.

De aceea, trebuie reamintit că stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie are la bază o prezumţie de pasivitate a titularului dreptului; ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancţionator al prescripţiei nu se mai justifică.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evocă dispoziţiile art. 2539 alin. (1) C. civ. prin care se statuează că "în cazurile prevăzute la art. 2537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă"; prin aceste dispoziţii este anihilată prezumţia arătată.

Astfel, legea civilă asimilează cazului de întrerupere al prescripţiei determinat de constituirea de parte civilă în procesul penal, expres prevăzut de lege, şi pe cel în care sesizarea organelor penale cu o pretenţie civilă, derivată din fapta cercetată ca infracţiune, nu respectă condiţiile de formă impuse de legea penală, cum este cazul în speţă, în care recurenta a declarat în procesul penal că se constituie parte civilă cu pretenţii neprecizate.

În acest caz, sesizarea organelor de urmărire penală afectată de vicii de formă, deşi nu reprezintă o cerere de constituire de parte civilă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, semnifică ieşirea din pasivitate a subiectului activ prin afirmarea dreptului încălcat prin fapta cercetată penal, iar consecinţele asupra prescripţiei sunt cele stabilite prin art. 2537 pct. 3 prin coroborare cu art. 2541 C. civ.

Fiind stabilită de lege ca echivalentă cazului de întrerupere a prescripţiei extinctive stabilit prin art. 2573 pct. 3 C. civ., această împrejurare trebuia verificată de instanţa de judecată în cadrul examinării apărării opuse de reclamantă împotriva excepţiei. Or, prin neaplicarea în cauză a dispoziţiilor legale amintite, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, lipsind de efecte actul întrerupător al prescripţiei extinctive, declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală prin care recurenta a solicitat, deşi această cerere nu respecta condiţiile intrinseci impuse de legea penală, să se constituie parte civilă în cauză.

Consecinţa aplicării greşite a legii în apel a determinat lipsirea de efecte a dispoziţiilor art. 2541 alin. (1) - (2) şi alin. (6) teza I C. civ., prin care se statuează că actul întrerupător de prescripţie şterge prescripţia începută anterior şi o nouă pescripţie, de aceeaşi durată, începe să curgă după comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau după pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei penale.

Or, astfel cum rezultă din actele cauzei şi piesele dosarului de urmărire penală nr. 3565/P/2014, ordonanţa de clasare a fost întocmită în cauză la 20.12.2017 şi comunicată reclamantei-recurente la 27.12.2017, de la acest moment începând, potrivit legii, să curgă un nou termen de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în despăgubiri generate de evenimentul rutier din 01.09.2014. În raport cu aceste repere, cererea de chemare în judecată promovată de A. la 26.03.2018 a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani.

În concluzie, dreptul material la acţiune examinat nu era prescris în privinţa niciuneia dintre sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată şi greşit s-a statuat în apel că prescripţia este împlinită în privinţa despăgubirilor solicitate pentru daunele produse anterior datei de 23.03.2015, corespunzătoare unui moment determinat regresiv, prin calculul celor 3 ani, de la data introducerii cererii de chemare în judecată în faţa instanţei civile.

Constatând, aşadar, potrivit acestor considerente, că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 496 - 497 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia atacată şi sentinţa pronunţată în cauză de prima instanţă şi va trimite cauza Tribunalului Ilfov pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1122/A/15.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă atacată şi sentinţa civilă nr. 413/17.03.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.