Distinction between res judicata of interlocutory order on procedural prematurity and substantive contractual defenses; scope of cassation review regarding contractual interpretation and res judicata.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 05.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta-reclamantă B. solicitând obligarea acesteia la plata sumei in cuantum de 278.230,24 USD, formată din suma de 266.991,98 USD, reprezentând debitul principal restant si suma de 11.238,26 USD, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere aferente debitului principal, calculate până data de 25.02.2016, cu actualizarea acestor penalităţi în funcţie de momentul plăţii efective şi integrale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată

La data de 01.02.2019 a depus întâmpinare si cerere reconvenţionala pârâta B. prin care solicita să se dispună admiterea acesteia si pe cale de consecinţa compensarea sumelor datorate de B. către reclamanta si a sumelor pe care B. le are de încasat de la aceasta; obligarea reclamantei la plata sumei de 25.820,82 USD, reprezentând diferenţa rămasa in urma compensării, la care se vor adaugă penalităţi de întârziere până la plata efectivă a debitului; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, în subsidiar, compensarea acestora.

Părţile au invocat ca temei al pretenţiilor formulate răspunderea civilă contractuală.

Prin încheierea din 10.10.2017 au fost respinse excepţia prematurităţii şi excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 2741/01.10.2019 pronunţată de prima instanţă s-au admis în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B.. Au fost compensate sumele datorate şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 25.820,82 USD reprezentând diferenţă rămasă în urma compensării, la care se adaugă penalităţile de întârziere corespunzătoare până la plata efectivă a debitului. Au fost compensate şi cheltuielile de judecată solicitate de părţi în proces.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 808/A/08.07.2020. Prin această decizie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 979,85 USD; a compensat în parte sumele datorate reciproc de părţi şi, în consecinţă a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 266.012,13 USD, reprezentând debit principal rezultat în urma compensării, la care se adaugă suma de 11.238,26 USD, cu titlu de penalităţi calculate până la 25.02.2016, penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei de 266.991.98 USD în perioada 26.02.2016-15.03.2016 şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei de 266.012,13 USD calculate de la 16.03.2016 până la data plăţii efective. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 14.425,06 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că instanţa de apel a calificat şi soluţionat în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat referitoare la încheierea tribunalului din 10.10.2017, pornind de la excepţia prematurităţii, în condiţiile în care argumentele prezentate în susţinerea acesteia de către recurentă au pornit de la neîndeplinirea procedurii prealabile; a fost ignorată în acest context împrejurarea că încheierea din 10.10.2017 nu a fost atacată cu apel de către niciuna dintre părţile litigiului, astfel avea caracter definitiv. Prin urmare, a apreciat că în apel intimata nu se mai putea prevala în mod valabil şi legal de o pretinsă nerespectare a procedurii prealabile.

A mai arătat că prin decizia atacată instanţa de apel a calificat în mod greşit excepţia lipsei plângerii prealabile, ca fiind excepţia prematurităţii, ceea ce a condus la soluţionarea în mod greşit a autorităţii de lucru judecat.

În continuare, a arătat că, în baza art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor calificarea excepţiei, astfel încât să fie asigurate dreptul la apărare şi principiile contradictorialităţii şi oralităţii.

Prin urmare, soluţionând în mod eronat excepţia invocată şi ignorând efectele pe care aceasta le produce asupra cursului procesului, instanţa de apel a eludat art. 22 C. proc. civ. şi dreptul recurentei de a beneficia de efectele autorităţii de lucru judecat.

Astfel, recurenta a apreciat că i-a fost produsă o vătămare, în sensul art. 175 C. proc. civ., rezultând că decizia recurată a fost pronunţată cu ignorarea art. 22 şi art. 430 C. proc. civ., cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Recurenta a criticat decizia din apel, susţinând şi că aceasta nu este motivată şi că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că autoritatea de lucru judecat a fost invocată prin raportare la excepţia prematurităţii.

Totodată, a relevat că instanţa de apel nu a prezentat motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, având în vedere obligaţia ce îi revenea, potrivit art. 425 C. proc. civ.

A mai pretins recurenta că instanţa de apel nu i-a analizat apărările, a făcut o confuzie asupra autorităţii de lucru judecat şi a ignorat concluziile raportului de expertiză prin care s-a constatat că recurenta şi-a executat corespunzător obligaţiile contractuale, iar traficul fraudulos nu a fost provocat de niciuna dintre părţi, ambele căzând victime ale fraudei.

De altfel, a mai arătat că lipsa unei motivări complete, sub toate aspectele cauzei, este confirmată şi de faptul că instanţa nu a verificat probele administrate în speţă.

În continuare, s-a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ. deoarece din lecturarea deciziei atacate nu rezultă că la pronunţarea sau chiar la motivarea hotărârii s-a avut în vedere existenţa vreunui contract încheiat între părţi.

În cauză, intimata nu a criticat faptul că înţelegerea părţilor, materializată prin încheierea contractului, este neclară, iar instanţele de judecată sunt ţinute a interpreta clauzele contractuale.

Având în vedere că instanţa de apel nu a acordat nicio importanţă şi nicio valoare prevederilor contractuale, ignorând astfel cu desăvârşire principiul forţei obligatorii a contractului, recurenta solicită să se constate ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare la recursul promovat, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului cu privire la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., referitoare la nemotivarea hotărârii şi încălcarea art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ. s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar la 06.10.2021, potrivit încheierii pronunţate în complet de filtru, recursul a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru dezbateri.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele de casare îndreptate împotriva deciziei pronunţate în apel au vizat în integralitate dezlegările date de curtea de apel cererii reconvenţionale, care a fost admisă numai pentru o parte a pretenţiilor solicitate, soluţie care s-a repercutat corespunzător şi asupra cererii de compensare a creanţelor.

Primul dintre aceste motive dezvoltă grupat critici încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., iar recurenta invocă încălcarea, în apel, a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., constând într-o calificare greşită a chestiunilor tranşate prin încheierea tribunalului din 10.10.2017, rămasă neapelată. Se arată că, prin neapelare, încheierea interlocutorie a tribunalului a intrat în puterea lucrului judecat, de aceea, motivul specific din apelul reclamantei, care tindea la repunerea în discuţie a aceloraşi chestiuni de drept, trebuia respins pentru autoritatea de lucru judecat a încheierii evocate. Drept urmare, recurenta a susţinut că în apel nu se putea repune în discuţie lipsa procedurii prealabile şi că această instanţă a calificat greşit că în faţa primei instanţe s-ar fi soluţionat excepţia prematurităţii.

Răspunzând acestui motiv dezvoltat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 prin raportare la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de recurs arată că rolul activ al judecătorului presupune, în scopul soluţionării corecte a cauzei cu care a fost învestit şi, totodată, consecvent principiului disponibilităţii, calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o denumire greşită, în acest scop punând acest lucru în dezbaterea litiganţilor.

Operaţiunea de calificare juridică este un demers procesual necesar şi impune instanţei de judecată determinarea conţinutului actelor şi faptelor deduse judecăţii, a pretenţiilor şi apărărilor părţilor şi clarificarea scopului în care acestea acţionează procesual, toate încadrate printr-un demers calificat în instituţii juridice specifice, pentru realizarea unei judecăţi corecte şi complete.

Prin urmare, rolul activ al judecătorului are ca obiect clarificarea şi calificarea actelor procesuale ale părţilor, iar nu a actelor jurisdicţionale ale unei instanţe de judecată.

Aşadar, în măsura în care instanţa, interpretând un act jurisdicţional, cum este cazul în speţă - încheierea tribunalului din 10.10.2017 - din direcţia lămuririi celor statuate prin acesta, a chestiunilor asupra cărora s-a stabilit judiciar şi care au intrat în puterea lucrului judecat - a delimitat şi identificat greşit problemele de drept dezlegate, se poate pretinde aplicarea greşită a efectelor hotărârii judecătoreşti delimitate prin art. 430 şi urm. C. proc. civ., însă nu calificarea greşită a actului jurisdicţional, astfel cum pretinde recurenta.

Aşadar, pe acest fundament, Înalta Curte arată că motivul de recurs nu poate fi examinat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 22 alin. (4) din acelaşi cod, deoarece normele de procedură pretins încălcate excedează sfera calificărilor greşite date actelor şi faptelor deduse judecăţii; motivul de recurs, aşa cum a fost dezvoltat, poate privi exclusiv încălcarea efectelor hotărârii judecătoreşti definitive, a autorităţii de lucru judecat a unei încheieri interlocutorii, specific reglementate ca motiv de casare prin art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi va fi examinat pe baza acestui temei.

În acest sens, prin decizia atacată curtea de apel a stabilit că excepţia prematurităţii soluţionată la 10.10.2017 prin încheierea interlocutorie a primei instanţe nu vizează chestiunile sesizate în apel referitoare la nerespectarea procedurii contractuale de formulare a obiecţiunilor la facturile comunicate de părţi spre plată; s-a reţinut în apel că excepţia prematurităţii soluţionată de tribunal a vizat alte aspecte, respectiv neîncercarea soluţionării litigiului în mod amiabil şi de aceea, instanţa de apel nu a valorificat apărarea pârâtei, referitoare la autoritatea de lucru judecat a acestei încheieri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dezlegările date în apel sunt corecte.

Examinând conţinutul excepţiei invocate în faţa primei instanţe de către reclamanta A. S.R.L. cu referire la cererea reconvenţională a B., Înalta Curte constată că aceasta a vizat neîndeplinirea procedurii prealabile de soluţionare a disputelor dintre părţi, excepţia fiind fondată pe dispoziţiile art. 193 C. proc. civ. întrucât condiţia procedurii prealabile, atunci când legea o impune ca act premergător actului de sesizare a instanţei, presupune o condiţionare suspensivă a componentei procesuale a dreptului la acţiune, doctrina şi jurisprudenţa o asimilează terminologic excepţiei procedurale a prematurităţii.

Astfel, excepţia examinată a avut caracterul uneia de procedură, în măsura în care a pus în dezbatere o pretinsă neregularitate privind condiţiile de sesizare a instanţei cu cererea reconvenţională, iar această excepţie a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din 10.10.2017 pronunţată în cauză de prima instanţă, fiind reţinut că neparcurgerea procedurii contractuale sau efectuarea ei ulterior şi nerespectarea art. 193 C. proc. civ. "nu poate atrage automat nulitatea procedurii prealabile".

Instanţa supremă, sesizând parcimonia raţionamentului juridic al acestei hotărâri care, fiind neapelată, are autoritate de lucru judecat conform art. 430 alin. (1) şi (4), subliniază însă că această autoritate trebuie delimitată exclusiv la argumentul juridic examinat, acela al lipsei procedurii prealabile ca şi condiţie de sesizare a instanţei de judecată.

Or, art. 193 C. proc. civ., vizând parcurgerea procedurii prealabile ca o condiţie impusă de lege pentru demararea procesului judiciar, nu opune, mai departe, imposibilitatea evocării lipsei procedurii de contestare/acceptare a facturilor ca apărare de fond, întemeiată pe nerespectarea contractului pe care pretenţia afirmată se întemeiază.

Prin urmare, astfel cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, argumentele din apel ale reclamantei A. S.R.L. au avut în vedere nerespectarea condiţiilor şi termenelor contractuale referitoare la formularea şi rezolvarea obiecţiunilor la factura comunicată de B., ceea ce nu se suprapune domeniului lipsei procedurii prealabile reglementat de art. 193 C. proc. civ., temei care delimitează sfera autorităţii lucrului judecat opusă prin încheierea tribunalului din 10.10.2017.

Astfel, nefiind încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, decizia atacată nu înfrânge principiul securităţii raporturilor de drept definitiv judecate, aşa încât, motivul de casare fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat şi va fi înlăturat.

Al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dezvoltă critici ale recurentei legate de lipsa unei motivări circumstanţiate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, la neexaminarea în apel a tuturor argumentelor sale, la statuările legate de autoritatea de lucru judecat prin raportare la excepţia prematurităţii. Mai departe, în prezentarea acestui motiv de recurs, B. a realizat o expunere teoretică, aşa cum s-a dezvoltat doctrinar şi jurisprudenţial, a cerinţei motivării hotărârii, arătând, dar fără a circumstanţia, că afirmaţiile sale nu au fost cercetate şi că, în esenţă, aceasta semnifică o neexaminare a cauzei. S-a contestat, de asemenea, modul în care instanţa de apel a valorificat proba cu expertiză şi răspunsul la obiecţiunile îndreptate împotriva acesteia şi a stabilit în chestiunea culpei părţilor în rerutarea apelurilor telefonice.

Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că nu intră în sfera motivelor de nelegalitate, stabilite limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile care vizează netemeinicia hotărârii, corespunzătoare modului de stabilire în apel a stării de fapt rezultate din interpretarea probelor; de aceea, nefiind adaptate specificului motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această parte a criticilor nu va fi examinată.

Totodată, instanţa de recurs subliniază că, în măsura în care recurenta pretinde o neexaminare a apărărilor şi argumentelor proprii opuse prin apel, pentru ca această critică să aibă un caracter de substanţă, partea trebuie să arate în mod concret care au fost chestiunile neexaminate, caracterul lor esenţial în rezolvarea cauzei, deoarece nemotivarea unei hotărâri este sancţionabilă în recurs numai dacă motivele prezentate în hotărâre nu au aptitudinea de a fundamenta decizia atacată.

O afirmaţie generală, cum este cea a recurentei, referitoare la neexaminarea apărărilor şi argumentelor sale, nu poate contura temeinicia motivului de casare de vreme ce decizia instanţei de apel este consistent motivată, reflectă o analiză concertată a probelor administrate şi a apărărilor formulate şi justifică hotărârea pronunţată, astfel că nu se poate constata că pricina nu a fost în mod real examinată.

Nu se poate imputa deciziei din apel nici nemotivarea referitoare la apărarea apelantei-pârâte privitoare la autoritatea de lucru judecat; cum s-a arătat deja în examinarea motivului precedent de casare, această apărare a fost analizată în apel, iar instanţa a înlăturat argumentat această apărare.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca motivul de casare nu conturează, din perspectiva motivării, nelegalitatea deciziei atacate prin acest recurs şi îl va înlătura.

În fine, ultimul motiv de casare a vizat încălcarea normelor de drept material, recurenta susţinând că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1270 şi pe cele ale art. 1266 şi art. 1267 C. civ., forţa obligatorie a contractului şi regulile de drept referitoare la interpretarea convenţiilor. Arătând semnificaţia articolelor de lege menţionate, recurenta a afirmat că în cauză nu se punea problema unei interpretări a contractului, deoarece clauzele acestuia nu sunt îndoielnice, însă instanţa avea de lămurit efectele actului juridic. Din acest punct de vedere, instanţa de apel ar fi trebuit să examineze în amănunt raportul de expertiză ale cărui date trebuia valorificate în contextul clauzelor contractuale, aşa încât concluzia care se impunea era aceea ca răspunderea contractuala aparţinea furnizorului.

Înalta Curte arată ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala de judecată a instanţei devolutive. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greşit aplicate, nu poate avea funcţia solicitată de recurentă.

Instanţa de apel a stabilit conţinutul contractului şi efectele pe care acesta le produce între părţi, aplicându-le la situaţia de fapt determinată prin analiza probelor cauzei, dând efect tocmai principiului forţei obligatorii a convenţiei.

Propunerea recurentei, însă, nu este aceea de a repune în discuţie modul în care clauzele convenţiei a fost interpretate şi li s-a dat efect, ci de a statua din nou asupra stării de fapt şi de a impune o concluzie contrară celei reţinute în apel. În realitate, chiar referindu-se la dispoziţiile art. 1266 şi art. 1267 C. civ., recurenta nu demonstrează încălcarea acestor dispoziţii legale în faza apelului prin statuări contrare voinţei reale a părţilor, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui; recurenta urmăreşte numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii şi tinde, în realitate, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuţie chestiunile de fapt stabilite de instanţa de fond prin analiza şi interpretarea probelor şi fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

Înlăturând, în baza acestor considerente, şi ultimul motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul conform art. 496 C. proc. civ., inclusiv cererea recurentei vizând acordarea C. proc. civ..darea cheltuielilor de judecată.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cerea S.C. A. S.R.L. şi va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, dovedite în cauză prin înscrisurile depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 808/A/08.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.