Territorial jurisdiction conflict in labor termination dispute resolved in favor of plaintiff's chosen court

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 14 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Federaţia Română de Fotbal, contestaţie împotriva Deciziei nr. 4933/12.11.2020, emise de pârâtă, solicitând instanţei ca, în considerarea argumentelor prezentate în cerere şi a probatoriului ce urmează a fi administrat, să dispună: anularea deciziei contestate; repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, conform art. 80 alin. (2) din Codul muncii, prin reintegrarea reclamantului pe postul de manager de dezvoltare strategică al unităţii de management Programe şi Proiecte, şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi la plata/acordarea celorlalte drepturi care i s-ar fi cuvenit pe perioada cuprinsă între momentul încetării contractului individual de muncă şi până la data reintegrării pe postul anterior deţinut, conform art. 80 alin. (1) din Codul muncii; totodată, reţinând culpa procesuală a pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., a solicitat să se dispună obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de reclamant în vederea soluţionării prezentului demers procesual.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 1839 din 12 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "anulare act", privind pe reclamantul A. şi pe pârâta Federaţia Română de Fotbal, în favoarea Tribunalului Cluj.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că domiciliul reclamantului este în municipiul Cluj-Napoca jud. Cluj, conform sustinerilor părţilor şi înscrisurilor dosarului, iar reclamantul nu a facut dovada schimbarii domiciliului sau reşedinţei.

Nu în ultimul rând, cu referire la dispoziţiile art. 210, teza a II-a din Legea nr. 62/2010, instanţa a reţinut că, în prezent, cât şi la momentul sesizării instanţei, reclamantul nu mai avea nici locul de muncă în Mun. Bucureşti, ca urmare a actului adiţional nr. x/15.05.2020 la contractul individual de muncă, prin care locul de muncă a fost stabilit la domiciliul reclamantului şi, ulterior, ca urmare a Deciziei nr. 4933/12.11.2019 emise de pârâtă, prin care contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la data de 13.11.2020.

2.2). La data de 23 iunie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2020, iar prin sentinţa civilă nr. 2253/2021 din 16 septembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâta Federaţia Română de Fotbal; a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Federaţia Română de Fotbal, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 se stabileşte o competenţă teritorială derogatorie de la dreptul comun în materia litigiilor de munca, instituita în favoarea reclamantului, singurul îndreptatit sa aleaga în conformitate cu prevederile art. 116 C. proc. civ., între instantele deopotriva competente.

În consecinta, întrucât interesul ocrotit prin normele de competenţă teritioriala alternativa apartine reclamantului, el este cel care va decide care va fi instanta sesizata dintre doua instante deopotriva competente, potrivit legii.

Aceasta alegere este permisa de prevederile art. 216 din Legea 62/2011, care stabileste ca dispozitiile prezentei legi referitoare la procedura de solutionare a conflictelor individuale de munca, se completeaza în mod corespunzator cu prevederile C. proc. civ.

Cererea reclamantului fiind depusa la Tribunalul Bucuresti, sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a reţinut instanţa că acesta şi-a exercitat dreptul de a alegea între doua instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenta teritoriala în favoarea instantei de la locul său de munca.

Astfel, în raport de opţiunea expresă a reclamantului în ceea ce priveste instanta competenta, respectiv, Tribunalul Bucuresti - sectia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, tribunalul a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâta Federaţia Română de Fotbal şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamantul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect un conflict de muncă, astfel cum acesta este definit în dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 şi art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv, cea de la locul unde îşi are domiciliul, sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Normele Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.

În acest sens, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 945 din 07 iulie 2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Reclamantul în speţă, însă, a înţeles să învestească Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea acţiunii sale, care este, deopotrivă, una dintre instanţele competente teritorial, astfel că, a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea ei, în exercitarea opţiunii prevăzute de art. 116 C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, câtă vreme criteriul valorificat de reclamant este unul dintre cele reglementate în mod alternativ printr-o normă de ordine publică.

Reţinerile primei instanţe de declinare, în sensul că la momentul la care s-a dezînvestit, cât şi la momentul sesizării instanţei, reclamantul nu mai avea nici locul de muncă în Bucureşti, şi, ulterior, ca urmare a Deciziei nr. 4933/12.11.2020 emise de pârâtă, prin care contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la data de 13.11.2020, nu pot fi avute în vedere ca determinante în înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, câtă vreme, în discuţie, este însăşi legalitatea acelei decizii de încetare a contractului de muncă.

Aşa fiind, instanţa care este competentă teritorial să judece pricina potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 este Tribunalul Bucureşti.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., raportat la art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 116 C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.