Jurisdictional conflict between administrative and labor courts over wage recalculation claims by judicial police officers.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.09.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. şi GG. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente acestora, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 18.09.2017 la zi şi în continuare, repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale prin obligarea pârâţilor la plată, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare prin obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit pentru perioada 18.09.2017 - viitor, precum şi actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie la zi, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, de la scadenţa fiecărei obligaţii de plată în parte şi până la plata efectivă.

La termenul din 09.06.2021, s-a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul F., formându-se dosarul pendinte.

Prin sentinţa nr. 3971/2021 din 9 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, declinând cauza în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În motivare s-a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, în vigoare de la 02.08.2018, reclamantul, persoană fizică, se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul său. Prin urmare, competentă să soluţioneze cauza este instanţa de la domiciliul reclamantului. Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamantul îşi are domiciliul în jud. Dâmboviţa, a fost declinată competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2545 din 29 septembrie 2021, Tribunalul Dâmbovita, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea iniţială, din care a fost disjunsă cauza pendinte, partea reclamantă, alături de alţi reclamanţi având funcţia de ofiţeri de poliţie judiciară în cadrul D.N.A., au solicitat obligarea părâţilor la recalcularea şi plata drepturilor salariale raportat la valorile de referinţă sectoriale indicate.

Având în vedere natura litigiului, şi anume litigiu de muncă, instanţa sesizată de către reclamanţi iniţial, şi anume Tribunalul Bucureşti, este competentă teritorial să soluţioneze cauza, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010, conform cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, o dispoziţie similară regăsindu-se şi în art. 269 alin. (1) din Codul muncii.

În opinia instanţei, împrejurarea că în exercitarea atribuţiilor lor privitoare la salarizarea categoriei de personal din care face parte şi reclamantul, ordonatorii de credite emit anumite acte juridice ce pot avea natura unor acte administrative nu conduce către concluzia naturii juridice a litigiului ca fiind unul de contencios administrativ şi, cu atât mai puţin, la aplicabilitatea unor dispoziţii speciale în materie, în condiţiile în care atât din petitul acţiunii, cât şi din expunerea de motive, rezultă că partea a sesizat instanţa strict cu un raport juridic individual de muncă invocând drepturi şi obligaţii decurgând din acesta.

În opinia instanţei, Tribunalul Dâmboviţa nu este competent teritorial nici prin raportare art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. întrucât acestea au în vedere, pe de o parte, calitatea părţilor reclamante de magistraţi sau prin asimilare de grefieri şi/sau procurori şi nu de ofiţeri de poliţie judiciară, iar pe de altă parte, activitatea părţii nu se desfăşoară nici la instanţa competentă ori a uneia inferioare acesteia. Nu în ultimul rând, se constată şi existenţa unui litisconsorţiu procesual prin învestirea instanţei cu o singură acţiune a mai multor angajaţi în cadrul aceluiaşi angajator, caz în care competenţa teritorială este aceeaşi, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14 octombrie 2021.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (1), raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamantul solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi băneşti de natură salarială.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este dat de art. 248-253 din Codul muncii şi de Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

De asemenea, art. 127 alin. (2)1 din acelaşi cod statuează că dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, iar potrivit alin. (3), dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Se reţine că Legea nr. 310/2018 a modificat prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., extinzându-i sfera de aplicare, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile aplicându-se în mod corespunzător procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

În speţă, reclamantul are calitatea de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. Prin urmare, având în vedere calitatea reclamantului, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, litigiului nu-i este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)1 din cod, întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanţă de judecată are, după împrejurări, calitatea de reclamant sau de pârât, ceea ce nu este cazul în speţă. Este de subliniat faptul că prevederile art. 127 din C. proc. civ., privind competenţa facultativă, sunt norme juridice de excepţie, motiv pentru care sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie.

În consecinţă, competenţa teritorială se va determina potrivit dreptului comun, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevede o competenţă alternativă în sensul că reclamantul poate sesiza, fie instanţa de la domiciliul său, fie instanţa de la locul de muncă.

În cauză, reclamantul a optat pentru instanţa de la locul său de muncă, respectiv Tribunalul Bucureşti, exercitându-şi dreptul de a alege între două instanţe deopotrivă de competente.

În raport cu această opţiune procesuală, manifestată în sensul dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ., Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportate la cele ale art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011, situaţie faţă de care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.