Territorial jurisdiction for judicial inspectors' salary claims: inapplicability of Article 127 Cpc to inspectors

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 18 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. şi BB., în calitate de inspectori judiciari, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, recunoaşterea şi plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă funcţii cu acces la informaţii clasificate din clasa secret de stat, în condiţiile legii; plata diferenţelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat şi cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 151 adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la data de 30.07.2020 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi sau apariţia unei modificări legislative (inclusiv drepturile băneşti care rezultă din plata diurnei interne şi/sau de deplasare - acolo unde este cazul), drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor şi până la data plăţii efective a diferenţei drepturilor menţionate mai înainte.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021 Tribunalul Dâmboviţa a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată şi formarea de noi dosare, în dosarul pendinte fiind reclamante doar d-nele A. şi R..

Prin sentinţa civilă nr. 1390 din 11 mai 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

În conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum cele două reclamante au domiciliul în loc. Botoşani, competenţa teritoarială aparţine Tribunalului Botoşani, în cauză nefiind incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 15 septembrie 2021 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi, în temeiul art. 130 alin. (2) şi art. 132 din C. proc. civ., Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, înaintând dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare s-a reţinut că, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul", iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia, reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Cu privire la competenţa teritorială, Tribunalul Botoşani a reţinut că art. 127 din C. proc. civ. prevede obligativitatea introducerii unei acţiuni de către judecătorul care activează în cadrul unei instanţe ce ar avea competenţa de a soluţiona cererea în prima instanţă, la o altă instanţă de grad egal aflată în raza unei curţi de apel învecinată cu cea în a cărui circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Cele două reclamante sunt judecători în cadrul Inspecţiei Judiciare Bucureşti, iar conform art. 210 din Legea 62/2011, o cauză privind acordarea despăgubirilor decurgând din derularea raporturilor de muncă este de competenţa Tribunalului Bucureşti, ca instanţă în a cărei rază teritorială se află locul de muncă al acestora. Se observă, în acest sens, că legiuitorul nu a folosit expresia de "competenţă exclusivă" a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci pe cea de "competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea". Din acest punct de vedere, sub aspectul tezei a doua din art. 210 din Codul Muncii, Tribunalul Bucureşti ar fi fost competent teritorial şi material să soluţioneze un asemenea litigiu de muncă.

Reclamantele au domiciliul în municipiul Botoşani, judeţul Botoşani.

Însă, sub aspectul noţiunii de domiciliu, prevederile art. 210 din Legea 62/2010 trebuie interpretate într-un sens mai larg, interesând nu atât locuinţa statornică şi principală a reclamantului, ci adresa unde locuieşte efectiv.

Din punct de vedere procesual, dispoziţiile art. 284 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că, prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare. Mai mult decât atât, normele din Codul muncii, care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.

Or, reclamantele trăiesc şi muncesc în Bucureşti, fiind judecători la Inspecţia Judiciară, locul unde şi-au ales domiciliul procesual pentru citare şi comunicarea tuturor actelor de procedură. Rezultă, în aceste condiţii, că în raport cu prevederile art. 127 din C. proc. civ. reclamantele, în mod corect, au introdus acţiunea la instanţa competentă egală în grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Bucureşti.

Având în vedere că acestea au ales să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa pentru soluţionarea litigiului de muncă, precum şi faptul că locul lor de muncă este în Municipiul Bucureşti, rezultă că Tribunalul Dâmboviţa este instanţa competentă în soluţionarea cauzei, ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantelor, fiind nerelevantă împrejurarea că părţile au domiciliul în Botoşani.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11 octombrie 2021.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (1), raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Botoşani, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are natura juridică a unui conflict de muncă, întrucât reclamantele solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi băneşti de natură salarială.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este dat de art. 248-253 din Codul muncii şi de Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

De asemenea, art. 127 alin. (2)1 din acelaşi cod statuează că dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, iar potrivit alin. (3), dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Se reţine că Legea nr. 310/2018 a modificat prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., extinzându-i sfera de aplicare, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile aplicându-se în mod corespunzător procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

În speţă, reclamantele au calitatea de inspectori judiciari în cadrul Inspecţiei Judiciare cu sediul în Municipiul Bucureşti. Prin urmare, având în vedere calitatea reclamantului, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, litigiului nu-i este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)1 din cod, întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanţă de judecată are, după împrejurări, calitatea de reclamant sau de pârât, ceea ce nu este cazul în speţă. Este de subliniat faptul că prevederile art. 127 din C. proc. civ., privind competenţa facultativă, sunt norme juridice de excepţie, motiv pentru care sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie. O interpretare aşa-zis extensivă a textului de lege aflat în discuţie echivalează cu adăugarea la lege, operaţiune prohibită de art. 5 alin. (4) din acelaşi cod.

În consecinţă, competenţa teritorială aparţine, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantele au domiciliul, respectiv Tribunalul Botoşani, iar nu instanţei sesizate în temeiul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege neaplicabil în cauză.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.