Abusiveness of bank loan management fee clause under consumer protection law and CJEU clarity standards

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub dosar nr. x/2018 reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 19 lit. e) din Contractul de credit nr. x/02.10.2007, pârâta urmând să fie obligată să le restituie suma de 232.143 RON reprezentând contravaloarea imobilului executat silit de bancă în temeiul clauzei abuzive, conform art. 4 din Legea nr. 193/2010.

Ulterior, prin precizarea de acţiune din data de 31.01.2019, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute şi a clauzelor prevăzute la art. 7 lit. a), d) şi f) din contract, cu obligarea pârâtei să le restituie sumele de bani încasate în baza acestor clauze, precum şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 19 lit. e) din contract.

Prin sentinţa civilă nr. 426/23.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 Tribunalul Arad, secţia a II-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., respingând acţiunea reclamanţilor, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 679/A/25.09.2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a admis apelul reclamanţilor A. şi B., a anulat sentinţa civilă nr. 426/23.05.2019 a Tribunalului Arad, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, Tribunalul Arad, secţia a II-a Civilă, prin sentinţa civilă nr. 234/11.06.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei de la art. 7 alin. (1) lit. a) din Contractul de credit nr. x/02.10.2007, privind comisionul de gestiune credit, obligând pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani încasate în baza acestei clauze, în cuantum total de 2.762,50 RON, respingând în rest pretenţiile formulate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 550/A din 24.11.2020 a respins apelurile formulate de apelanţii A., B. şi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 234 din 11.06.2020 pronunţate de Tribunalul Arad.

Împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24.11.2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurenţilor-reclamanţii A. şi B. şi dezvoltarea lor.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut că cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 19 lit. e) din contractul de credit a fost respinsă de către ambele instanţe, iar motivarea denotă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1025 C. civ. aplicabil în cauză.

Recurenţii fac trimitere la practica judiciară în materie şi a CJUE prin care s-a statuat în sensul că este abuzivă clauza care dă dreptul unilateral doar uneia dintre părţile contractante de a rezilia unilateral un contract, în această categorie fiind incluse şi aceste clauze prin care se declară scadente anticipat creditele.

CJUE a stabilit că instanţele naţionale au obligaţia de a stabili raportat la fiecare dosar în parte dacă întârzierea reprezintă o împrejurare esenţială care să justifice o măsură atât de drastică.

Practica naţională a statuat că aceste clauze încalcă art. 1025 C. civ. potrivit căruia scadenţa anticipată a unei creanţe se poate declara doar în cazul în care debitorul este în insolvenţă, şi-a risipit averea sau micşorează în vreun fel garanţiile acordate creditorului său.

Mai mult, arată recurenţii creditul fusese contractat pentru o durată prelungită prin acte adiţionale la 25 de ani, în aceste condiţii declararea scadentă după câteva întârzieri la 5 ani de la contractare, reprezintă un abuz care a determinat dezechilibrul semnificativ între patrimoniile părţilor contractante.

Recurenţii mai arată că instanţele au aplicat greşit dispoziţiile art. 1025 C. civ., în sensul că o dată declarată deschisă procedura insolvenţei, debitorul a micşorat garanţiile date creditorului său. Garanţiile nu au fost micşorate în niciun fel, deoarece imobilul era grevat de o ipotecă astfel încât nu putea fi înstrăinat fără acordul băncii, banca fiind unicul creditor.

De asemenea, prin constituirea dosarului dosarului execuţional din ianuarie 2012, banca începuse recuperarea lunară a ratelor, prin poprirea salarială, nefiind necesară vânzarea imobilului.

Un alt aspect nelegal se susţine că este legat de faptul că insolvenţa nu a fost declarată împotriva împrumutatului, ci a garantului, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1025 C. civ.

În finalul recursului, recurenţii susţin aplicarea greşită a legii din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza a cărei nulitate se solicită nefiind negociată şi producând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea fondului pricinii.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei C. S.A. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul reţinerii faptului că a fost instituit un comision de administrare aferent unui serviciu, care în fapt se prestează în interesul propriu al împrumutătorului, aspect care este în contradicţie cu dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Instanţa de apel consideră în mod greşit că este abuzivă clauza privind comisionul de administrare/gestiune, soluţia fiind dată cu încălcarea Legii nr. 289/2004 şi O.U.G nr. 50/2010 care prevăd posibilitatea băncilor de a percepe comisionul de gestiune/administrare credit, fără a condiţiona exprimarea acestuia doar într-un cuantum fix sau doar sub formă procentuală.

Soluţia reprezintă o imixtiune a instanţei în contractul dintre părţi, contrar prevederilor legale, soluţia reprezentând o modificare a preţului contractului contrar voinţei părţilor contractante.

Comisionul de gestiune poate fi indicat în contractul de credit atât ca valoare exactă, cum este cazul comisionului de 75 RON/an, dar şi într-un cuantum procentual aplicat la o sumă fixă, metoda de calcul fiind astfel evidentă, aşa cum este prevăzută şi de art. 7 lit. a) din contractul de credit. Valoarea comisionului se regăseşte în mod distinct şi în graficul de rambursare anexă la contractul de credit, care face parte integrantă din contractul de credit.

De asemenea, nu se poate afirma că pentru perceperea acestuia din partea Băncii nu ar exista prestaţii, iar niciunul dintre cele două acte normative Legea nr. 269/2004 şi O.U.G. nr. 50/2010 nu interzic indicarea în contract a ambelor variante, suma fixă şi procent aplicabil la valoarea soldului creditului.

În consecinţă, recurenta arată că, în contract a fost clar şi expres menţionat comisionul anual de gestiune, prevederile contractuale în discuţie indică în mod expres raţiunea perceperii acestui comision.

Având în vedere prevederile Directivei 93/13/CEE, CJUE a reţinut în cauza C-76/10 că informarea consumatorului asupra costului global al creditului, prin menţionarea valorii DAE în contract, reprezintă un element care contribuie la transparenţa creditului şi permite consumatorului să aprecieze asupra întinderii obligaţiilor sale şi să poată compara diferitele oferte de creditare existente pe piaţă.

Şi reglementarea ulterioară precum art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Anexa nr. 2 pct. 3 a Ordonanţei, confirmă că prin informarea consumatorului asupra DAE se consideră că acesta a respectat cerinţele de informare prevăzute de prezentul articol şi la art. 4 din O.G. nr. 85/2004.

Banca a prestat un şir de servicii complexe, atât în cazul creditelor de nevoi personale, cât şi în cadrul celor generate cu ipotecă şi perceperea comisionului de administrare îşi găseşte justificarea în costurile antrenate cu resursele necesare pentru efectuarea acestor activităţi.

Chiar şi Tribunalul Arad reţine că aceste comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi formează preţul contractului, fiind exceptate de la controlul asupra caracterului abuziv, în măsura în care clauzele au fost stabilite în mod clar şi inteligibil.

Sub un alt aspect, recurenţii susţin că reclamanţii nu pot invoca nici măcar pe cale de excepţie nulitatea unor clauze al căror conţinut l-a însuşit prin semnarea contractului de credit.

Pe de altă parte nici dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu prevăd restituirea comisioanelor plătite de către client la acordare şi pe parcursul derulării creditului, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 31 din contractul de credit, reclamanţii au avut posibilitatea de a renunţa la acordarea creditului, fiind evident că prin semnarea contractului şi-au însuşit toate clauzele menţionate în acesta şi al căror conţinut îl cunoşteau.

Recurenta argumentează această critică şi în sensul că, clauzele cuprinse în contractul de credit încheiat între Băncă şi reclamant nu îndeplinesc niciuna dintre codiţiile cumulative.

Pentru aceste considerente, solicitarea de restituire a sumelor pretins încasate abuziv cu titlu de dobândă şi comisioane, actualizate cu dobânda legală este neîntemeiată, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 nu prevede posibilitatea restituirii comisioanelor plătite de către client la acordare şi pe parcursul derulării creditului, anterior intrării în vigoare a ordonanţei.

În ceea ce priveşte comisionul de gestiune perceput de Bancă, recurenta arată că acesta s-a reţinut în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data acordării şi ulterior conform O.U.G. nr. 50/2010.

Indiferent cum a fost denumit acest comision, acesta s-a perceput conform prevederilor art. 7 lit. a) din contractul de credit, care a fost aliniat la O.U.G. nr. 50/2010.

Pe cale de consecinţă, chiar dispoziţiile legale în cauză permit creditorului să perceapă acest comision de gestiune/administrare în speţă acesta fiind clar şi precis determinat, drept dovadă fiind însuşirea fără obiecţii, prin semnătură a contractului de credit.

Recurenta apreciază greşit raţionamentul instanţei de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privitoare la comisionul de gestiune, întrucât legislaţia în vigoare prevede perceperea unui astfel de comision, ca şi cost distinct al creditului, diferenţiat în mod clar de dobândă, inclusiv în conţinutul clauzelor contractuale fiind reglementat de art. 7 din contract, iar dobânda, inclusiv modul de calcul al acesteia este reglementată de art. 8 şi 9 din contract.

În realitate, chiar denumirea acestui comision atestă exact contraprestaţia pe care banca o realizează, aceea de administrare a creditului şi care coroborat cu prevederile legale care explică în mod clar în ce constă această administrare, denotă că argumentele instanţei de fond sunt lipsite de fundament legal.

Soluţia instanţei de apel reprezintă în realitate o imixtiune a instanţei de judecată în contractul dintre părţi, contrar prevederilor legale, soluţia reprezentând o modificare a preţului contractului contrar voinţei părţilor contractante.

Practica recentă a instanţelor de judecată a reţinut că acest comision este unul abuziv, arată recurenta, făcând trimitere la o decizie pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare admiterea apelului pârâtei.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 27 mai 2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. şi a fixat termen la data de 11 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii B. şi A., invocată din oficiu de către instanţă, excepţie care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aşadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se constată că recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din analiza memoriului de recurs se apreciază că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie, privind modul în care a fost soluţionat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 19 lit. f) din contractul de credit.

Astfel, recurenţii nu dezvoltă, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare invocat, limitându-se la simpla reluare a argumentelor care ţin exclusiv de fondul litigiului dintre părţi şi care a fost soluţionat de instanţe în ciclurile procesuale anterioare.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se arată, în mod concret, cum au fost încălcate sau cum au aplicat greşit instanţele inferioare normele de drept material de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1025 C. civ., respectiv care ar fi fost interpretarea/aplicarea corectă a acestor prevederi legale.

Astfel, simpla nemulţumire a părţii cu privire la modul în care instanţa a răspuns referitor la anumite aspecte de fapt în ciclul procesual precedent nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea aceloraşi susţineri din faţa instanţei de apel cu privire la respingerea acestui capăt al cererii de chemare în judecată, fără ca acestea să se raporteze în mod real la hotărârea dată în apel şi fără a fi indicate în mod concret motive de nelegalitate a acesteia sub aspectul încălcării unor dispoziţii de drept material sau a greşitei aplicări a acestora.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurenţii-reclamanţi nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel în raport cu soluţia pronunţată.

Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va constata nul recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, pentru considerentele care urmează:

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă şi apreciate ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 289/2004 şi O.U.G. nr. 50/2010, prin care a constatat că art. 7 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x/02.10.2007 este o clauză abuzivă, constatând nulitatea acesteia, Înalta Curte le apreciază fondate.

Înalta Curte va reţine caracterul fondat în ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanţei rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de gestiune, nu sunt definite în cuprinsul contractului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a constatat îndeplinirea primei condiţii care rezultă din textele legale sus evocate, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul.

Această clauză, deşi nu a fost negociată cu consumatorul, nu creează un dezechilibru între cele două părţi, nefiind dovedită reaua-credinţă a pârâtei la inserarea acestora.

Înalta Curte apreciază că însăşi denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii acestuia, respectiv administrarea/gestionarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului şi nu se poate impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul acestui serviciu.

Prin urmare, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

De altfel, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui atare comision, fără a impune detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă. Deşi acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecăţii, acesta poate servi la aprecierea caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al acestora.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul intimaţilor-reclamanţi, astfel încât aceştia pot înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi pot avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimaţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

De asemenea, potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva D. S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de gestiune, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă C. în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 7 lit. a) din contractul de credit.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 7 lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 precum şi hotărârile Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva D. S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la 16 iulie 2020, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.