Damages for dwelling loss of use limited to three-year prescriptive period; housing agency’s appeal annulled for unpaid stamp duty.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, B. S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., a solicitat obligarea acestora la plata de despăgubiri rezultând din lipsa de folosinţa a locuinţei acestuia din cartierul Henri Coandă, începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie şi până la predarea efectivă a locuinţei la cheie, cu toate utilităţile funcţionale, prejudiciu evaluat la suma de 1.000 euro lunar, respectiv 81.000 euro până în mai 2017 şi în continuare până la predarea la cheie a locuinţei către reclamant.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5, 969, 970, 977, 998-999 C. civ., art. 1073, 1079, 1081-1086 C. civ., art. 1532 şi urm. C. civ., art. 238 şi urm. din Legea 152/1998, Legea 114/1996, Legea 10/1995, Legea 215/2001 şi Legea 350/2001.

Prin încheierea din data de 15.02.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia netimbrării cererii referitoare la răspunderea civilă delictuală, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Sectorul 1, s-a constatat că acesta nu are capacitate procesuală de folosinţă, a fost unită cu fondul excepţia inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor (cu excepţia pârâtului Sectorul 1), constatându-se că aceste excepţii reprezintă apărări pe fondul cauzei, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de Judeţul Ilfov în contradictoriu cu MDRAP.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prima instanţă a reţinut, că aceasta excepţie este neîntemeiată, având în vedere că prejudiciul la care face referire reclamantul curge lună de lună, până la momentul predării locuinţei la cheie, acesta decurgând din obligaţii considerate ca obligaţii succesive, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul 167/1958. Locuinţa nu este finalizată nici în prezent, iar dreptul subiectiv încălcat are caracter continuu, prejudiciul având aşadar acelaşi caracter. Dreptul la despăgubiri încetează doar la momentul recepţiei finale a lucrărilor, iar despăgubirile sunt grefate pe un drept actual, care vizează un contract în derulare.

Prin sentinţa civilă nr. 3459/15.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în raport cu pârâţii Judeţul Ilfov, Oraş Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi B. S.A., cu privire la daunele rezultate din răspunderea contractuală, fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene şi a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă, cu privire la daunele rezultate din răspunderea civilă contractuală a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii în răspundere civila delictuală şi a fost respinsă cererea în răspundere civilă delictuală ca inadmisibilă, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu Sectorul 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a fost admisă în parte acţiunea în răspundere contractuală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 50.887,74 euro în echivalent în RON la data plăţii şi în continuare a sumei de 575,3 euro/lună până la predarea la cheie a imobilului, s-a luat act că cererile de chemare în garanţie formulate de Judeţul Ilfov şi Sectorul 1 sunt lipsite de obiect, a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată a următoarelor sume: 5.735,59 RON cu titlu de taxa de timbru proporţional cu suma acordată cu titlu de despăgubiri, 2.000 RON onorariu expert, 19.040 RON cu titlu de onorariu avocat.

Împotriva încheierii de şedinţă din 15.02.2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 3459/15.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017 a formulat apel pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care a solicitat admiterea apelului, anularii încheierii din 15.02.2018, modificării sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă şi în subsidiar ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 883/A din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 3459/15.11.2018 şi a încheierii de şedinţă din data de 15.02.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

A schimbat în parte încheierea din 15.02.2018 şi sentinţa civilă nr. 3459/15.11.2018, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010 - 20.06.2014.

A respins cererea privind pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010 - 20.06.2014, constatând prescris dreptul la acţiune.

A obligat pârâta ANL la plata către reclamant a sumei de 25.074,29 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 26 iunie 2014 - 02.07.2018.

A obligat pârâta ANL la plata către reclamant a sumei de 3.386,76 RON cu titlu de taxă de timbru aferentă sumei acordate cu titlu de despăgubiri.

A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii şi ale sentinţei atacate.

A obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.780,42 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 883A din 21 iulie 2020, au formulat recurs reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Înalta Curte, în urma deliberării, în raport de menţiunile existente în actul de partaj voluntar depus la dosar la termenul de judecată de la 11 noiembrie 2021, a constatat că în cauza dedusă judecăţii a operat transferul calităţii procesuale active, recurent devenind doamna C..

Identificarea motivelor de casare formulate de reclamanta C..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat instanţei de recurs casarea în parte a deciziei recurate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea în totalitate a apelului ANL, inclusiv respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010-20.06.2014, deoarece instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare, în parte eronată, a Decretului nr. 167/1958.

Recurenta arată că în mod eronat a admis instanţa de apel apelul formulat de ANL împotriva încheierii din 15.02.2018, deoarece nu se poate interpreta că obligaţia ANL de plată a despăgubirilor pentru lipsirea de folosinţa locuinţei ar fi fost stinsă prin prescripţie pentru perioada 20.08.2010-20.06.2014.

În mod corect a reţinut instanţa că fapta imputată ANL este o omisiune, nu o inacţiune care a început la data de 29.08.2010 şi care se produce lună de lună, pentru fiecare lună în care reclamanta a fost lipsită de folosinţa locuinţei, născându-se o pretenţie distinctă, supusă unui termen de prescripţie distinct.

În mod eronat însă a interpretat că în baza art. 8 şi art. 12 raportat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie privitor la pretenţiile reclamantei în perioada 29.08.2010-20.06.2014 nu ar fi fost întrerupte prin actele de executare efectuate de ANL.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece în speţă, în perioada în care reclamanta a fost lipsită de folosinţa locuinţei, intimata ANL a realizat acte de recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, cât şi acte începătoare de executare în sensul art. 16 lit. c) din Decret.

Interpretarea eronată a instanţei de apel reţine că nu ar avea caracter de act întreruptiv de prescripţie actele realizate de ANL, deşi în cadrul acestor acte se arată că imobilul nu a fost încă finalizat, şi că sunt necesare în continuare lucrări de construire.

Prin toate aceste acte, ANL recunoaşte chiar dreptul dedus judecăţii, ceea ce reprezintă un act de întrerupere a prescripţiei în sensul art. 16 din Decret.

Pe toată durata raporturilor contractuale ANL a realizat simple adrese către celelalte pârâte sau către constructori, prin care aceasta arată că termenul de finalizare a locuinţei reclamantei a fost depăşit, aşadar acesta a recunoscut neexecutarea propriilor obligaţii de finalizare a locuinţei.

Prin urmare, întrucât termenul de prescripţie a fost întrerupt prin numeroase acte, instanţa de apel a interpretat eronat că aceste acte nu ar constitui întreruperi ale cursului prescripţiei, de vreme ce ANL a recunoscut tocmai faptul că dreptul beneficiarului este unul actual în mod constant în această perioadă.

Dreptul a cărei încălcare se solicită a fi reparată este tocmai dreptul de a folosi locuinţa, or recunoaşterea acestui drept de către ANL constituie tocmai recunoaşterea dreptului dedus judecăţii.

Recurenta mai susţine că interpretarea instanţei de apel este contrară jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel interpretând eronat Decretul nr. 167/1958 deoarece norma legală nu impune ca actul de recunoaştere să vizeze chiar forma de dezdăunare, ci tocmai dreptul dedus judecăţii, care în speţă este dreptul de folosinţă al locuinţei, iar despăgubirile solicitate sunt doar o modalitate de cuantificare a prejudiciului pentru ca dreptul încălcat să poată fi evaluat şi reparat de către ANL.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea puterii de lucru judecat.

Instanţa de apel a încălcat normele de drept procesual sancţionate cu nulitatea, deoarece a dat o dezlegare diferită unei chestiuni litigioase care deja fusese dezlegată de către instanţele judecătoreşti cu titlu irevocabil, chiar în contradictoriu cu ANL.

Recurenta face trimitere la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2124/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. x/2016 precum şi a deciziei nr. 327/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, prin care instanţa a dispus irevocabil asupra chestiunii litigioase privitoare la caracterul actual al pretenţiilor beneficiarilor Cartierului Henri Coandă de a solicita despăgubiri, pentru întreaga perioadă în care au fost lipsiţi de folosinţa locuinţelor, cu alte cuvinte, faptul că despăgubirile pentru lipsirea de folosinţă a locuinţei nu sunt atacate de prescripţie extinctivă.

În prezentul dosar recurenta arată că instanţa de apel a contrazis chestiunea litigioasă deja tranşată prin hotărârile anterior menţionate, fiind evident îndeplinită condiţia stabilită de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că respectiva chestiune litigioasă să aibă legătură cu litigiul prezent.

Modalitatea în care instanţa de apel a dispus asupra acestei chestiuni litigioase nu mai putea fi contrazisă de instanţa ulterior investită, deoarece efectul pozitiv al puterii de lucru judecat asigură consecvenţa şi coerenţa soluţiilor pronunţate în întreg sistemul judiciar cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă.

În finalul recursului, recurenta subliniază că Înalta Curte a aplicat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat chiar în litigiile privind lipsirea beneficiarilor Cartierului Henri Coandă de folosinţa locuinţei de către ANL, constatând efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că instanţa ulterior sesizată nu mai poate statua diferit.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în parte de deciziei instanţei de apel, exclusiv în ceea ce priveşte interpretarea eronată a normelor de drept material prin admiterea eronată a excepţiei prescripţiei pentru pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010-20.06.2014, reţinerea cauzei spre rejudecare în parte, respingerea apelului ANL şi menţinerea ca legală a încheierii din 15.02.2018 şi a sentinţei nr. 3459/15.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi aplicarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosar x/2015 şi y/2013.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la 15.02.2021, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Identificarea motivelor de casare formulate de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată de pârâtă vizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost admisă în parte de către instanţa de apel.

Reclamantul a investit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală sau contractuală, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului contractat, de la data prevăzută în contractul de construire ca dată de predare, 29.08.2010 până la predarea efectivă a imobilului.

Este de necontestat că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani şi trebuie calculat conform regulii prevăzută la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, momentul de început al termenului de prescripţie este reprezentat de data de la care se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului. De la această dată, reclamantul a putut constata în mod nemijlocit că nu poate beneficia de folosinţa locuinţei şi de asemenea, a putut observa consecinţele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-a produs asupra sa.

De la data predării imobilului, reclamantul trebuia să cunoască existenţa pagubei ce îi este cauzată cât şi entităţile ce pot fi ţinute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece avea deplină cunoştinţă de cadrul contractual şi de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la 29.08.2010, când a luat naştere şi dreptul la acţiune în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a curs neîntrerupt până la împlinirea sa trei ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă modalitatea în care reclamantul şi-a cuantificat despăgubirile solicitate.

În speţă nu este vorba despre prestaţii succesive, astfel că dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii să se distingă dintr-o prescripţie deosebită.

De asemenea, faptul că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi, nu prezintă relevanţă din perspectiva momentului de început al prescripţiei, întrucât nu este vorba despre o faptă ilicită săvârşită cu caracter continuat, ci de o faptă unică, care a dat naştere unui drept la despăgubire.

În concluzie, dreptul material la acţiune al reclamantului s-a stins prin prescripţie, raportat la obiectul cererii.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta-pârâtă susţine existenţa motivelor contradictorii, în sensul că instanţa de apel oscilează între a stabili şi califica obligaţiile ANL asumate în baza contractului de mandat, o dată enumerându-le astfel cum au fost stipulate prin contract şi arătând sancţiunea aplicabilă pentru nerespectarea acestora, pentru ca ulterior să reţină că mandatul nu cuprinde acţiunile concrete sau inacţiunile ce trebuiau realizate de mandatar şi nici vreo clauză penală pentru nerespectarea obligaţiilor de către ANL.

Contradictorialitatea este evidentă în opinia recurentei şi trebuie modificată, în plus poziţia de inferioritate a mandantului faţă de ANL reţinută de către instanţa de apel este total eronată având în vedere faptul că potrivit Legii nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2006 sunt acordate subvenţii pentru contractanţii de credite ipotecare are au încheiat contracte de mandat cu ANL.

Prin intermediul programului derulat de ANL, reclamantul a beneficiat de subvenţie acordată de stat, teren gratuit, dobândă avantajoasă la creditul încasat şi multe alte facilităţi, iar instanţa de apel a stabilit că reclamantul a fost dezavantajat şi stabileşte că lipsa resurselor financiare nu are relevanţă, deşi potrivit dispoziţiilor contractuale reclamantul avea obligaţia de a asigura finanţarea lucrărilor de construcţie la imobilul său de la iniţierea acestora şi până la finalizarea şi predarea locuinţei.

O altă contradicţie se referă la faptul că deşi instanţa reţine că răspunderea ANL este contractuală, iar prin Convenţia nr. MM1909/06.05.2004 au fost stabilite obligaţii specifice, stabileşte că pârâta este culpabilă de neîndeplinirea obligaţiei de realizare a locuinţei şi utilităţilor, soluţia de admitere a acţiunii având drept temei încălcarea de către ANL a obligaţiilor asumate în baza tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate la care reclamantul nu este parte, sau încălcarea unor obligaţii izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Faţă de aceste argumente, pârâta susţine că instanţa de apel nu a făcut o distincţie după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii şi nu a dat relevanţă clauzelor specific ataşate de lege acestora, care le diferenţiau sub aspectul naturii, obiectului şi efectului, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece aceasta rezolvare reprezintă o schimbare a naturii şi conţinutului actului juridic, implicit a efectelor sale.

Limitele exprese la mandatului sunt cele stabilite de comun acord între mandant şi mandatar, prin semnarea contractului nr. HCA 18/18.02.2008.

Răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligaţii asumate de pârât în relaţia cu reclamantul, or încălcarea oricărei alte obligaţii, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, antrenează răspunderea delictuală a celui vinovat.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin contractul de mandat ANL s-a obligat faţă de reclamant să realizeze utilităţile si să încheie în numele şi pe seama sa acte juridice şi nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanţa de apel şi-a motivat convingerea şi care din actele civile au fost cele determinante în calificarea obligaţiilor asumate de ANL.

Mandatarul a fost obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului în condiţiile în care există relaţie contractuală distinctă pentru obţinerea rezultatului între reclamant şi constructor, ANL nu şi-a asumat obligaţia realizării utilităţilor, mandatarul nu a încasat preţul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui.

ANL nu este dezvoltator şi coordonator al programului de construcţii la nivel naţional, oricare ar fi acesta, nici de garant al statului şi nici de dezvoltator imobiliar, fiecare obligaţie a ANL trebuie apreciată în funcţie de parametrul contractual şi de calitatea pe care o are fiecare din subiecte în acel raport juridic.

ANL poate fi responsabil pentru ceea ce şi-a asumat faţă de reclamant în baza contractului de mandat, care atrage răspunderea contractuală şi care nu poate fi asimilat poziţiei reţinută de instanţă.

Recurenta subliniază că este important a se reţine că reclamantul nu a mandatat ANL să îl reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, ANL a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării acestora şi identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Decizia instanţei de apel este contradictorie şi pentru că ignoră hotărârile prin care s-au stabilit părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor, ANL neputând fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă cauzată de nerealizarea utilităţilor.

În executarea acestor hotărâri, Primăria Municipiului Bucureşti a demarat gestionarea finanţării şi realizării utilităţilor la cartier, nefinalizate nici în prezent, sens în care recurenta face trimiterea la corespondenţa purtată cu aceasta.

Fără realizarea infrastructurii la care s-a obligat Municipiul Bucureşti nu pot fi derulate nici investiţiile aferente celorlalte utilităţi, astfel că, în momentul de faţă, proiectul este imposibil de finalizat, iar termenul de predare a locuinţelor nu poate fi respectat, nefiind posibilă nici predarea la cheie a utilităţilor, nici realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

În acest sens ANL a formulat cerere de chemare în judecată a Municipiului Bucureşti prin Primar, precum şi o acţiune având ca obiect obligarea autorităţilor la respectarea Convenţiei şi realizarea utilităţilor.

Recurenta face trimitere la dosarele soluţionate prin care s-a tranşat definitiv care anume entităţi au obligaţia realizării utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, respectiv dos. nr. 7178/303.2013 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi dosar nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Atât timp cât alte entităţi sunt obligate de instanţe la executarea utilităţilor, răspunderea pentru inexistenţa acestora nu poate incumba ANL şi nici repararea prejudiciului cauzat în această situaţie nu trebuie suportat de ANL, aşa cum în mod greşit a stabilit instanţa de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta susţine că hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte prejudiciul material, prejudiciul nefiind cert, fiind generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe asupra căreia intimatul nu are atributul dreptului de folosinţă. De asemenea, se arată că prejudiciul nu a fost dovedit.

Faţă de aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la 19.01.2021, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia nulităţii recursului, şi în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia de netimbrare în ceea ce priveşte recursul pârâtei şi a admis în principiu recursul reclamantei, constatându-se că acesta îndeplineşte condiţiile de formă, fiind stabilit termen pentru soluţionarea acestuia, în şedinţă publică, la 11 noiembrie 2021.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamanta C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva admiterii eronate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 29.08.2010-20.06.2014.

În opinia recurentei-reclamante, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material al acţiune, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a formulat o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligaţiei de a executa în mod corespunzător mandatul.

Cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri este supusă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, raportat la perioada 29.08.2010-01.10.2011 faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ.. În ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei ulterioare datei de 01.10.2011, se reţine că sunt supuse dispoziţiilor din Noul C. civ.

Aşadar, potrivit art. 2517 C. civ., termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc drepturile subiective civile de creanţă, este de 3 ani.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie este de 3 ani.

Recurenta-reclamantă apreciază corecte statuările instanţei în ceea ce priveşte reţinerea faptului că paguba invocată se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, fără ca aceasta să nu fie pusă în posesia utilă a locuinţei, însă invocă existenţa cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, prin actele de executare efectuate de ANL.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsele cauze de întrerupere nu pot fi reţinute.

Înalta Curte constată faptul că faptele ilicite imputate pârâtei ANL constau în inacţiuni continue, referitoare la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, necesare realizării imobilului conform destinaţiei sale. În consecinţă, în speţă este vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, iar pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripţie distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretenţiile reclamantei trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 2537 alin. (2) C. civ. întreruperea termenului prescripţiei extinctive are loc prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

În mod just a constatat instanţa de apel că în cauză nu s-a făcut dovada unor astfel de acte de recunoaştere a obligaţiei de despăgubire născută din neîndeplinirea mandatului.

Deşi recurenta-reclamantă invocă corespondenţa cu pârâta, se reţine că aceasta nu se referă la obligaţia de despăgubire născută din neîndeplinirea mandatului, ci la neîndeplinirea obligaţiilor născute din contractul de mandat.

Cu alte cuvinte, pretinsa recunoaştere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, trebuia să se refere la obligaţia de dezdăunare, în mod corect reţinând instanţa de apel, că în cauză nu s-a făcut dovada unor astfel de acte.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi critica privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte perioada menţionată, fără reţinerea puterii de lucru judecat a jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Puterea de lucru judecat, în accepţiunea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută, în condiţiile în care în jurisprudenţa menţionată, deşi a fost soluţionată chestiunea privind începutul calculului termenului de prescripţie, fiind analizate şi apărările reclamantei privind întreruperea termenului de prescripţie, însă hotărârile respective au fost pronunţate în raport de cererile, apărările şi probele administrate în fiecare cauză şi în funcţie de elementele specifice ale fiecărui dosar.

În acest context, critica recurentei-reclamante întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

În cauză, s-a pus în discuţie puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2016* şi nr. x/2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta invocând în susţinerea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune aspecte de fapt şi de drept tranşate definitiv în dosarele menţionate.

Oferind soluţii diferite asupra soluţionării acestei excepţii, reclamnata apreciază incidente prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că deciziile invocate de recurenta-reclamantă nu se impun cu putere de lucru judecat, neaflându-ne în prezenţa unor chestiuni tranşate care să se opună cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin urmare, nemulţumirea recurentei izvorăşte din modalitatea concretă de aplicare a normelor legale aplicabile în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, pornind de la premisa că reclamanta din prezenta cauză nu a fost parte în procesele anterioare, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a efectelor puterii de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi opozabilitatea acestora faţă de terţii care nu au participat la demersul judiciar anterior.

În aceste condiţii, pe baza probelor administrate nemijlocit în procesul de faţă, analizând devolutiv litigiul, instanţa de apel a reţinut că în cauza de faţă a fost demonstrată o situaţie de fapt distinctă de cea invocată de reclamantă în baza constatărilor hotărârilor judecătoreşti definitive anterioare.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în privinţa pretenţiilor pentru lipsa de folosinţă aferentă periodei 29.08.2010-20.06.2014 a intervenit prescripţia extinctivă, întrucât pentru aceste pretenţii termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă succesiv după expirarea termenului la care locuinţa trebuia predată, fiind împlinit la data sesizării instanţei.

În consecinţă, criticile privind încălcarea puterii lucrului judecat sunt nefondate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat, menţinând decizia atacată ca legală şi temeinică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului cererii de recurs formulată de recurenta-pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, urmează a anula cererea de recurs ca netimbrată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.

Dispoziţiile art. 197 C. proc. civ. prevăd că "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii."

De asemenea, prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Dispoziţiile art. 32 ale O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru în cuantum de 1.774,50 RON.

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţa, reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, instanţa va anula cererea sau o va soluţiona în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Înalta Curte, constată că prezenta cerere de recurs nu a fost timbrată anticipat şi că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei ce îi revenea, deşi s-a pus în vedere acesteia să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 1.774,50 RON, aşa cum rezultă din dovada aflată la dosar.

În consecinţă, prin încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia de netimbrare în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin înscrisul depus la dosarul cauzei la data de 03.11.2021 recurenta-pârâtă a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.774,50 RON.

În raport de soluţia pronunţată prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte constată că nu se poate lua act de achitarea ulterioară a taxei judiciare de timbru, singura consecinţă a admiterii excepţiei de netimbrare fiind anularea ulterioară a cererii de recurs.

În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu art. 197 C. proc. civ., care stabilesc că netimbrarea sau insuficienta timbrare atrag anularea cererii.

Reţinând că în speţă, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 32, art. 33 alin. (2) şi art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportate la art. 197 C. proc. civ. şi să dispună anularea ca netimbrată a cererii de recurs.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, aşa încât Înalta Curte urmează a proceda la anularea ca netimbrată a cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ pentru LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 883/A din 21 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei civile nr. 883/A din 21 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.