Inadmissibility of cassation in consumer credit disputes following legislative exclusion of the appeal route

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 03.04.2019 reclamantul A. a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtelor B., C. şi D., pe care a precizat-o în etapa procedurii prealabile prin cererea înregistrată la data de 30.04.2019 solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

- obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 68 363,22 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin practicile incorecte folosite în derularea contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.3, 4.4, 4.5, 4.6, 4.7 şi 5.2 din contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3990, 43 euro, încasată în temeiul clauzelor contestate;

- compensarea sumelor datorate reciproc de părţile litigante.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 03.04.2019, sub nr. x/2019 şi repartizată spre soluţionare, aleatoriu în sistem informatic prin programul Ecris, conform art. 101 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, completului de judecată nr. 25 fond.

Prin sentinţa civila nr. 3720 din 11.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele C. şi D..

Impotriva acestei sentinte a formulat apel reclamantul A., solicitand admiterea apelului, schimbarea sentintei si, pe fond, admiterea cererii.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1297 din 13 octombrie 2020 a respins excepţia tardivităţii apelului.

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 3720 din 11.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele B. S.A. şi C. şi D.

A schimbat sentinţa civilă atacată, în sensul că:

A admis acţiunea.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absoluta a clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractual de credit.

A obligat pârâta B. la plata sumei încasată în plus, în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, respectiv, art. 4.3 din contract.

A respins celelalte capete de cerere ca, nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele C. şi D..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se critică decizia instanţei de apel sub aspectul interpretării greşite a normelor de drept material statuate în cauză.

Astfel, recurentele susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile Directivei 93/13 cu privire la statuarea asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi a condiţiilor pe care aceste clauze urmează a le îndeplini.

Clauza contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000, dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, susţin recurentele că aceste clauze contractuale din contractele de credit nu au caracter abuziv întrucât pe de o parte nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă, unele dintre acestea se referă la preţul contractului, instanţa nefăcând o analiză a îndeplinirii cumulative a acestor condiţii.

Sub al doilea aspect, recurentele susţin că această clauză contractuală privind modalitatea de stabiliere şi modificare a dobânzii este abuzivă, întrucât părţile au agreat în mod clar modalitatea de calcul a dobânzii.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba de o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii, iar acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii.

Clauzele contractuale referitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar întrucât la data încheierii contractului de credit împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de ramsursare pe toată durata contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Astfel, arată recurentele, este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Se constată că în speţă, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 1297 din 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost pronunţată în cadrul judecăţii în apel, fiind definitivă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor (...)".

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar înregistrat la data de 03.04.2019, îl constituie acţiunea privind obligarea pârâtelor C. şi D. S.A. (D.), în solidar, la plata sumei de 68 363,22 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin practicile incorecte folosite în derularea contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006; constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.3, 4.4, 4.5, 4.6, 4.7 şi 5.2 din contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006; obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3990, 43 euro, încasată în temeiul clauzelor contestate; compensarea sumelor datorate reciproc de părţile litigante.

Conform art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., având în vedere că litigiul are drept cauză juridică un contract de credit bancar încheiat la data de 02.08.2006, litigiul a fost soluţionat conform prevederilor C. civ. din 1864.

În speţă, au fost apreciate incidente şi dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, având în vedere întrunirea cele două condiţii cumulative prevăzute la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 pentru aplicabilitatea acestui act normativ, respectiv având în vedere definiţia legală a noţiunii de "investiţie imobiliară", prevăzută la art. 2 lit. g) din Legea nr. 190/1999 şi împrejurarea că reclamantul a încheiat contractul de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006 în vederea achiziţionării unei construcţii cu destinaţia de locuinţă şi a garantat restituirea împrumutului cu o ipotecă de gradul I constituită chiar asupra acestui imobil, astfel cum rezultă din clauza de la punctul 6 din contractul de credit bancar.

Se observă, astfel, că litigiul dedus judecăţii este unul născut în materia protecţiei consumatorilor, în condiţiile în care despăgubirile solicitate de reclamant, decurg dintr-un contract de credit, în considerarea celor două capete ale cererii de chemare în judecată, primul privind obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului pe care reclamantul susţine că l-ar fi cauzat în executarea contractului de credit bancar şi al doilea privind constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele prevăzute în contract.

Art. 483 alin. (2) Cod procedură, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe, respectiv 14 ianuarie 2019, prevede că "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia protecţiei consumatorilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018.

Aşadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în materiile prevăzute expres de alin. (2) al art. 483, inclusiv în litigiile din materia protecţiei consumatorilor, calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

În acest context, cum textul de lege evocat exclude dreptul la recurs în materia protecţiei consumatorilor, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentele-pârâte C. şi D. S.A. (D.) împotriva deciziei civile nr. 1297 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentele-pârâte C. şi D. S.A. (D.) împotriva deciziei civile nr. 1297 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.