Ownership transfer via in-kind contribution: constitutive vs. opposability effects of land registry entries under Law 7/1996

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 11.05.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în faliment - prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. - aflată în insolvenţă - prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate şi să înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate al imobilelor dobândite cu titlu de aport în natură la constituirea societăţii de la acţionarul S.C. C. S.A. şi pentru care nu s-au efectuat demersuri de intabulare, respectiv:

- teren în suprafaţă de 99.178,53 mp şi un număr de 24 clădiri şi construcţii speciale situate în Braşov, str. x (E.);

- active situate în exteriorul E., compuse din: atelier de întreţinere (clădire) nr. inventar x şi terenul de sub construcţie în suprafaţă de 49 mp, situat în Braşov, str. x, jud. Braşov; "Gospodărie anexă grup şcolar" situată în Braşov, str. x, nr. inventar x formată din construcţie (clădire) şi teren aferent 1.749 mp conform Titlului de proprietate teren seria x nr. x; Gospodărie anexă Hălchiu situată în loc. Hălchiu, str. x, nr. inventar x cu o suprafaţă de teren de 3.003 mp, conform Titlului de proprietate teren seria x nr. x

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C. proc. civ., art. 16 alin. (2) şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Pârâta S.C. C. S.A., aflată în insolvenţă, prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută parţială a actului constitutiv al S.C. A. S.A., autentificat sub nr. x/15.07.2002 de către F., faţă de lipsa consimţământului acţionarului S.C. C. S.A. la înfiinţarea S.C. A. S.A. şi la realizarea aportului în natură la capitalul social al acesteia şi pentru lipsa unui obiect determinat al actului constitutiv, având în vedere că din cuprinsul actului nu se poate determina obiectul aportului în natură pretins a fi adus de S.C. C. S.A.

Prin sentinţa nr. 597/C/24.10.2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea absolută parţială a actului constitutiv al S.C. A. S.R.L., autentificat sub nr. x/15.07.2002 de F., în ceea ce priveşte aportul în natură al acţionatului S.C. C. S.A. la constituirea S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta, legitimată sub denumirea S.C. A. S.A., a declarat apel principal, iar pârâta S.C. C. S.A. a promovat apel incident.

În cursul judecăţii apelului, la 24.05.2019, Direcţia Fiscală Braşov a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei, în temeiul art. 63, raportat la art. 67 C. proc. civ., admisă în principiu prin încheierea din 27.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Prin decizia civilă nr. 1600/AP/20.11.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis în parte apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta a dobândit în proprietate, cu titlu de aport în natură de la acţionarul S.C. C. S.A., următoarele imobile:

I. Teren în suprafaţă de 1.854 mp, înscris în CF nr. x Braşov nr. cad. x, teren în suprafaţă de 22.612 mp, înscris în CF nr. x Braşov nr. cad. x, teren în suprafaţă de 1.146 mp, înscris în CF nr. x Braşov, nr. cad. x, teren în suprafaţă de 17.621 mp, înscris în CF nr. x Braşov, nr. cad. x, teren în suprafaţă de 33.935 mp, înscris în CF nr. x Braşov, nr. cad. x, teren în suprafaţă de 16.868 mp, înscris în CF nr. x Braşov, nr. cad. x;

II. Gospodărie anexă grup şcolar, situată în str. x, teren în suprafaţă de 1.749 mp, conform titlului de proprietate x din 9.05.2001, emis de Ministerul Industriei şi Resurselor, gospodărie anexă Hălchiu, situată în Hălchiu, str. x, teren în suprafaţă de 3.003 mp, conform titlului de proprietate x din 9.05.2001 emis de Ministerul Industriei şi Resurselor.

A dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei pentru terenuri, respingând restul pretenţiilor din cererea principală.

A respins cererea reconvenţională formulată de S.C. C. S.A., prin administrator judiciar D. S.P.R.L.

A admis în fond cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Direcţia Fiscală Braşov în favoarea reclamantei.

A respins apelul incident formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. C. S.A., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a declarat recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, ca urmare a încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma aplicabilă la data efectuării transferului de proprietate, 15.07.2002, art. 26 şi art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 948 C. civ., art. 37 din Legea nr. 31/1990, art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la 15.07.2002.

Cu privire la prima critică vizând interpretarea şi aplicarea eronată a art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma aflată în vigoare la 15.07.2002, coroborat cu art. 26 şi art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, recurenta a susţinut că la data de 15.07.2002 îşi produceau încă efecte dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, fiind bine-cunoscută teza efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate, aplicabilă tuturor transferurilor efectuate sub imperiul acestui act normativ.

În consecinţă, neînscrierea unui drept în evidenţa cărţii funciare face ca acel drept să nu existe, cu consecinţa inadmisibilităţii unei acţiuni prin care se tinde la eludarea acestui efect.

În continuare, a susţinut că la nivelul doctrinei şi jurisprudenţei s-au cristalizat opinii divergente cu privire la data şi modul de intrare în vigoare a prevederilor Legii nr. 7/1996, care are menirea de a schimba efectul principal al înscrierii unui act translativ de proprietate în cartea funciară, stabilindu-se că acest efect este unul de opozabilitate faţă de terţi, iar nu constitutiv de drepturi.

A mai arătat că apreciază ca fiind juste concluziile instanţelor de judecată care au reţinut că, până la abrogarea expresă a Decretului-lege nr. 115/1938, dispoziţiile acestui act normativ au rămas în vigoare în zonele unde finalizarea lucrărilor cadastrale şi ale registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al judeţului nu s-au finalizat, cum este cazul în speţă.

Sub acest aspect a susţinut că normele tranzitorii din Legea nr. 7/1996 abrogă Decretul-lege nr. 115/1938 doar după finalizarea lucrărilor cadastrale pe judeţe. Cum nici până în prezent aceste lucrări nu au ajuns la final, acest mecanism abrogatoriu nu a funcţionat niciodată. Abia prin legea de punere în aplicare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin art. 230, se abrogă expres Decretul-lege nr. 115/1938, putându-se trage concluzia că până la intrarea în vigoare a noului C. civ., în majoritatea zonelor ţării, efectul constitutiv de drepturi s-a menţinut. Însă instanţa de apel a ignorat această succesiune a prevederilor legale aplicabile şi a conchis în mod succint că prevederile Legii nr. 7/1996 erau în vigoare şi se aplicau încă din anul 2002, deşi este evident că o abrogare a prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 s-a produs abia prin intrarea în vigoare a noului C. civ. şi că unele prevederi îşi produceau pe deplin efectele în regiunile de carte funciară ce nu aveau definitivate lucrările cadastrale de înfiinţare a noilor cărţi funciare.

Cu privire la acest aspect, a învederat că a învestit instanţa de apel inclusiv cu analiza efectelor specifice puterii de lucru judecat decurgând din analiza situaţiei juridice similare a S.C. G. S.A., prin raportare la sentinţa civilă nr. 474/2016, pronunţată de Tribunal Braşov.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel este greşită, fiind infirmată de practica judiciară şi de doctrină.

Cea de-a doua critică vizează greşita interpretare şi aplicare a art. 948 C. civ. de la 1864, în argumentarea căreia a invocat reticenţa instanţei de apel de a analiza aprofundat chestiunea caracterului determinat al obiectului actului juridic, cu consecinţa directă a lipsei unei verificări a corespondenţei între evidenţele de carte funciară, privind imobilele aflate în discuţie, şi menţiunile din expertiza IPCM S.A.

În continuare, în cadrul următoarei critici recurenta a mai susţinut că din lecturarea deciziei atacate rezultă că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat de la aplicare prevederile art. 37 din Legea nr. 31/1990, împrejurare ce o determină să aprecieze că apărarea sa sub acest aspect a fost găsită ca fiind neîntemeiată.

În speţă, raportul de expertiză invocat de către reclamantă nu este întocmit de către un expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului, împrejurare faţă de care recurenta apreciază că identificarea şi evaluarea bunurilor imobile este realizată cu încălcarea prevederilor legii speciale. Acest viciu de formă atrage implicit nulitatea actului constitutiv, întrucât la data încheierii sale aportul în natură şi implicit bunurile imobile au fost individualizate exclusiv prin raportare la acesta.

Cu privire la al patrulea motiv de casare, prin prisma căruia se invocă aplicarea greşită a art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 948 pct. 2 C. civ., recurenta a solicitat să se constate lipsa consimţământului S.C. C. S.A. la realizarea aportului în natură la societatea nou înfiinţată, S.C. A. S.A., întrucât directorul general al S.C. C. S.A. nu deţinea competenţe speciale de a realiza înstrăinări de active, nu exista o hotărâre A.G.E.A., validă, de aprobare a transferului de bunuri imobile determinate şi individualizate în mod riguros şi legal către noua societate înfiinţată şi, totodată, nu exista un act de voinţă valid din partea consiliului de administraţie al S.C. C. S.A., care să aprobe transferul de bunuri imobile.

Pentru cele mai sus arătate, a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei curţii de apel spre o nouă judecată.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei fiind nefondate.

Numai recurenta şi-a exprimat acordul ca în ipoteza în care este admisibil în principiu recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în acord cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21.04.2021 recursul a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru dezbateri, regăsite în încheierea care face parte integrantă a acestei decizii.

Premergător expunerii considerentelor proprii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizează că pe parcursul procesului societatea reclamantă s-a legitimat, sub aspectul denumirii sale, prin cererea de chemare în judecată şi în faţa primei instanţe, ca S.C. A. S.R.L., iar ulterior, în faza apelului şi în recurs, ca S.C. A. S.A.

În aceste condiţii, instanţa supremă, procedând la verificări proprii, constată că din actele de la dosar - actul constitutiv al societăţii autentificat sub nr. x/15.07.2002 la BNP F., încheierea nr. 939/26.07.2002 pronunţată judecătorul delegat la ORC Braşov prin care s-a dispus înmatricularea societăţii, certificatul de înregistrare al firmei seria x nr. x emis de CCI Braşov, certificatul informativ nr. x/08.05.2017 eliberat de ONRC de pe lângă Tribunalul Braşov - rezultă că forma de organizare a societăţii A. este cea a societăţii pe acţiuni; numai în actele dosarului de insolvenţă al acestei societăţi, nr. 2641/62/2012 aflat pe rolul Tribunalului Braşov, se menţionează alternativ denumirii S.C. A. S.A. şi cea sub care reclamanta s-a legitimat în faţa primei instanţe, S.C. A. S.R.L.

De aceea, pe de o parte, în temeiul art. 478 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs, iar pe de altă parte, pe baza celor constatate, toate referirile instanţei supreme vor fi făcute în continuare, în privinţa acestei părţi litigante, sub denumirea de S.C. A. S.A.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că primul motiv de casare dezvoltat de recurentă, după expunerea cadrului litigios şi a perspectivei juridice proprii a S.C. C. S.A. cu privire la situaţia juridică în cauză, a vizat încălcarea ori aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma aplicabilă la data transferului dreptului de proprietate, 15.07.2002. Mai precis, recurenta a susţinut că actului de transfer de drept real îi erau aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, normă în raport cu care opera efectul constitutiv al înscrierilor drepturilor reale în cartea funciară. A mai susţinut recurenta că acest din urmă act normativ a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., fiind evident că până la data intrării în vigoare a noului C. civ., 01.10.2011, în majoritatea zonelor ţării efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară a fost aplicabil. A arătat recurenta că această apărare a fost invocată prin întâmpinare, sens în care a oferit instanţei spre analiză o hotărâre judecătorească cu putere de lucru judecat, sentinţa civilă nr. 474/2016 a Tribunalului Braşov, prin care s-a tranşat o situaţie juridică similară, însă acestei hotărâri nu i s-a dat niciun efect.

Cu toate acestea, recurenta a arătat că instanţa de apel a conchis succint că prevederile Legii nr. 7/1996 erau în vigoare şi se aplicau la data încheierii actului translativ de drepturi reale, în pofida realităţii de drept justificate de recurentă, decizia fiind rezultatul greşitei aplicări a legii şi contrazisă de practica judiciară şi doctrina evocate de către S.C. C. S.A.

Verificând dezlegările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că aceasta nu a dat valoare susţinerilor S.C. C. S.A., statuând că în raport cu data încheierii actului constitutiv al S.C. A. S.A. erau aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 7/1996 prin care s-a stabilit că înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii, aşa încât înscrierile operate în cărţile funciare aveau, la acea dată, efect de opozabilitate, iar nu efect constitutiv de drepturi.

Dezlegarea oferită în apel reprezintă rezultatul unei aplicări corecte a legii, chiar dacă, fără o justificare elaborată în planul motivării, aceasta este exprimată numai în mod concluziv.

Înalta Curte subliniază că este real, şi niciuna dintre părţile cauzei nu contestă, că data transferului dreptului real de proprietate imobiliară de la S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A. corespunde cu data încheierii actului constitutiv al reclamantei, 15.07.2002, iar ca fapt juridic creator de situaţii juridice, actul juridic examinat este guvernat de legea în vigoare la data încheierii lui, Legea nr. 7/1996.

Examinând conţinutul Legii nr. 7/1996 în forma în vigoare la acea dată, este evident că până la definitivarea lucrărilor cadastrale pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, înscrierile în cartea funciară realizate sub imperiul acestei legi, chiar având un caracter real, au numai efect de opozabilitate faţă de terţi; efectul constitutiv de drepturi, consacrat mai târziu, prin Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întârzie şi astăzi să devină operaţional din cauza neîncheierii lucrărilor cadastrale. Aşadar, până la finalizarea acestor lucrări, în privinţa efectelor înscrierilor transmisiunilor imobiliare, îşi vor găsi în continuare aplicare şi dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

Întrucât, până la intrarea în vigoare a acestei legi, pe teritoriul României coexistau două sisteme de publicitate imobiliară, diferite din punctul de vedere al funcţiei şi efectelor publicităţii reale, efecte care au continuat să se producă, în mod firesc s-a impus, conform principiului tempus regit actum, necesitatea reglementării unor ipoteze tranzitorii, care au vizat situaţiile anterioare intrării în vigoare a legii cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Astfel, prin art. 58 alin. (1) aflat în numerotarea iniţială a Legii nr. 7/1996 - relevantă din perspectiva efectelor, după criteriul datei încheierii actului - s-a statuat că "Înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii."

De asemenea, prin art. 59 din acelaşi act normativ s-a prevăzut că "Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, valabil, încheiat anterior intrării în vigoare a prezentei legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit regimului juridic la data încheierii lui (...)."

Aceste situaţii consacră neretroactivitatea legii civile noi în privinţa situaţiilor anterioare ale căror consecinţe proprii s-au produs sub legea veche, iar acele consecinţe continuă să se producă.

Din acest punct de vedere, art. 58 şi art. 59 din Legea nr. 7/1996 consacră menţinerea în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 şi sistemul de publicitate cu caracter şi efect real, aplicat în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, însă numai pentru situaţiile punctual reglementate în cele două articole citate. Se exclude, cum este şi firesc, menţinerea efectelor legii vechi pentru situaţiile juridice create în totalitate după intrarea în vigoare a legii noi, care intră exclusiv în sfera aplicării imediate a acesteia.

De aceea, pentru situaţiile specific determinate, pentru care legiuitorul a menţinut în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, s-a introdus în finalul Legii nr. 7/1996 art. 72 alin. (2) şi (3), prin care s-a stabilit că numai la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ, respectiv, la nivelul întregii ţări, îşi încetează activitatea Decretul-lege nr. 115/1938.

Acest examen, util din perspectiva succesiunii legilor în timp, relevă împrejurarea că actul examinat, încheiat la 15.07.2002, nu cade sub incidenţa situaţiilor tranzitorii reglementate prin legea cadastrului şi publicităţii imobiliare. În privinţa acestuia, legea aplicabilă este aceea sub care actul s-a generat ca fapt juridic lato sensu, respectiv Legea nr. 7/1996, fiind exclusă aplicarea legii vechi.

Prin urmare, este corectă concluzia instanţei de apel care a subliniat că în cauză, în raport cu data încheierii actului constitutiv al S.C. A. S.A., erau aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prin care s-a statuat că înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii, aşa încât înscrierile operate în cărţile funciare aveau la acea dată, în privinţa actului examinat, efect de opozabilitate, iar nu efect constitutiv de drepturi, astfel cum a considerat recurenta.

Acestui considerent i se adaugă complementar aserţiunea că, întrucât până la data la care litigiul a debutat între părţi, actul translativ examinat nu era înscris în cartea funciară şi, întrucât C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 consacră prin art. 885 efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, devin incidente şi dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., care redefineşte soluţia tranzitorie în materie de publicitate imobiliară. Prin acest articol s-a statuat că "(1) Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi."

Nevalorificarea, în acest context, a sentinţei nr. 476/2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în analiza aceleiaşi probleme de drept într-o cauză civilă în care S.C. C. S.A. a avut calitatea de parte, în contradictoriu cu o altă societate, nu reprezintă o încălcare a legii, prin ignorarea efectului puterii lucrului judecat a acestei sentinţe.

Efectul pozitiv implicat de autoritatea lucrului judecat, evocat de recurentă, implică, în condiţiile art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 435 alin. (1) C. proc. civ., condiţia ca litigiul anterior să fi fost disputat între acelaşi părţi; pentru terţi hotărârea judecătorească pronunţată într-un alt litigiu este opozabilă doar ca mijloc de probă şi numai până la dovada contrară a faptelor juridice statuate prin acea hotărâre.

Aşadar, pentru intimata S.C. A. S.A., care nu a avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunţat sentinţa opusă în apel şi, ulterior, în acest recurs, aceasta nu imprimă efectele proprii autorităţii de lucru judecat, iar evocarea hotărârii anterioare în acest litigiu are doar semnificaţia opunerii ei ca probă. De aceea, în măsura în care intimata a combătut faptul juridic statuat prin hotărârea anterioară, instanţa învestită cu prezentul litigiu a avut obligaţia să examineze problema de drept, neputând valorifica împotriva terţului efectul autorităţii lucrului anterior judecat.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu a încălcat o dispoziţie legală prin lipsirea de semnificaţie a hotărârii anterioare, ci, în considerarea funcţiei ei probatorii în acest litigiu, a procedat corect la examinarea chestiunii litigioase în mod direct, garantând tuturor părţilor dreptul la apărare, în condiţii de contradictorialitate.

În concluzie, Înalta Curte subliniază că este lipsit de temei motivul de casare analizat, prin care recurenta doreşte să demonstreze aplicarea ori interpretarea greşită a legii de către instanţa de apel şi statuarea eronată a efectului translativ de proprietate al actului juridic examinat, opunând fără fundament că, în lipsa înscrierii sale în cartea funciară, transferul de proprietate nu a putut opera; de aceea, acest prim motiv de recurs va fi înlăturat.

Cea de-a doua critică vizează greşita interpretare şi aplicare a art. 948 C. civ. de la 1864, în argumentarea căreia recurenta a invocat reticenţa instanţei de apel de a analiza aprofundat chestiunea caracterului determinat al obiectului actului juridic, cu consecinţa directă a lipsei unei verificări a corespondenţei dintre evidenţele de carte funciară privind imobilele aflate în discuţie şi menţiunile din expertiza IPCM S.A. Recurenta a arătat că la nivelul anului 2002, dată la care s-a încheiat actul translativ contestat, identificarea bunului trebuia să privească în mod obligatoriu indicarea şi menţionarea datelor de carte funciară, în sens contrar bunul supus transferului neputând fi identificat, ca o condiţie a valabilităţii actului încheiat.

Înalta Curte, examinând acest motiv de casare, arată că potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, în raport cu care trebuie să fie examinate condiţiile de fond impuse de lege la încheierea actului analizat, pentru a fi valabilă, obligaţia contractuală trebuie să aibă un obiect determinat, înţeles ca sferă a drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi.

Întrucât motivul de casare, astfel cum a fost dezvoltat, nu se referă însă la lipsa de determinare a conduitei părţilor, ci la lipsa determinării obiectului material al obligaţiei, acest motiv de recurs va fi examinat din perspectiva lucrului la care obligaţia se referă. În acest sens, recurenta invocă lipsa identificării bunului, determinată de împrejurarea că acesta nu a fost individualizat prin datele de carte funciară, aşa încât obligaţia nu are ca obiect un lucru determinat.

Dincolo, aşadar, de împrejurarea că recurenta invocă un temei de drept inapt să susţină temeinicia motivului său de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că bunurile tranzacţionate, imobile prin natura lor, au determinată, prin ipoteză, individualitatea ca lucruri certe.

Din punct de vedere probator, instanţa de apel a reţinut că prin raportul de evaluare a mijloacelor fixe întocmit de IPCM S.A. au fost indicate şi individualizate bunurile care urmau să fie aportate fiecărei filiale, această condiţie fiind respectată şi în privinţa filialei A..

Cum chestiunile stabilite asupra datelor de fapt ale cauzei, prin mijlocirea probelor administrate în cauză nu pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac, delimitată la controlul aplicării legii, instanţa de recurs subliniază că dincolo de evocarea dispoziţiilor cu caracter general, recurenta nu invocă nicio altă normă de drept încălcată ori ignorată în apel în evaluarea caracterului determinat al obiectului obligaţiei de transfer de drepturi reale. Condiţia identificării imobilelor prin date cadastrale ori funciare nu are caracter esenţial în caracterizarea obiectului obligaţiei, iar lipsa acestor date nu poate atrage sancţiunea nulităţii contractului.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că motivul de casare examinat nu are caracter fondat şi îl va înlătura.

Succesiv, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 31/1990, nedând normei invocate nicio valoare şi înlăturând nemotivat această apărare formulată în cadrul apelului. A susţinut recurenta că raportul de expertiză opus de reclamantă în proces, act pe baza căruia s-a dispus înmatricularea societăţii, nu a fost întocmit de un expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului în care s-a operat înregistrarea societăţii A.. Acest viciu procedural atrage, în opinia recurentei, nulitatea actului constitutiv al societăţii reclamante, de vreme ce aportul în natură la constituirea acesteia a fost individualizat exclusiv prin referirea la acest raport de expertiză.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat semnificaţie - verificând circumstanţele constituirii S.C. A. S.A. - raportului de evaluare a mijloacelor fixe ale S.C. C. S.A. care urmau a fi aportate la constituirea noii societăţi şi a reţinut că raportul de expertiză întocmit de IPCM Bucureşti a fost valorificat corect în procedura de înfiinţare a societăţii intimate de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului care a admis cererea de înregistrare a S.C. A. S.A.

În măsura în care recurenta a apreciat că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 31/1990 - în forma în vigoare a textului de lege la data constituirii societăţii -, Înalta Curte arată că dispoziţiile evocate sunt aplicabile în cazul constituirii societăţilor pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa.

Totuşi, acest viciu procedural, în măsura în care nu a fost invocat în procedura derulată în faţa judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului, nu poate atrage nulitatea societăţii constituite. În acest context Înalta Curte subliniază că nulitatea unei societăţi comerciale deja înmatriculate poate fi cerută numai pentru situaţiile enumerate în art. 56 din Legea nr. 31/1990, între care cea expusă de recurentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se regăseşte.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel nu a dat nicio relevanţă dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 31/1990, invocate şi în recurs, aşa încât, în acord cu cele dezvoltate, motivul de casare va fi înlăturat, fiind neîntemeiat.

Ultimul motiv de recurs a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 948 pct. 2 C. civ., recurenta solicitând instanţei de recurs să constate lipsa consimţământului S.C. C. S.A. la realizarea aportului în natură la societatea nou înfiinţată, S.C. A. S.A. A subliniat recurenta că acest consimţământ trebuia exprimat prin intermediul organelor sale de conducere care aveau competenţa funcţională de a angaja juridic societatea. Confirmând parţial raţionamentul instanţei de apel, s-a subliniat că nicăieri în cuprinsul deciziei nu se regăsesc considerente referitoare la determinarea întinderii patrimoniului S.C. C. S.A. care urma să fie transferat tuturor societăţilor afiliate, deşi aceste decizii trebuia exhibate concret de adunarea generală a acţionarilor.

Recurenta mai arată şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 31/1990, în baza cărora nu se poate imagina un transfer juridic de bunuri către terţi în lipsa consimţământului consiliului de administraţie. Lipsa deciziei consiliului de administraţie este egală lipsei consimţământului, iar sancţiunea incidentă operaţiunii juridice care nu se conformează textelor de lege este nulitatea absolută. Instanţa de apel, examinând cauza, a conferit competenţe inexistente directorului general al S.C. C. S.A., fără a examina limitele evidente ale acestui mandat.

Analizând aspectele specifice în apel cu referire la modul de formare a consimţământului, curtea de apel a reţinut că statul, acţionar majoritar al S.C. C. S.A., a decis prin H.G. nr. 1031/2000 strategia de restructurare, privatizare, restructurare a S.C. C. S.A. prin constituirea de filiale sub formă de societăţi comerciale pe acţiuni, cu participaţia majoritară a Societăţii Comerciale C. S.A. Braşov, societatea comercială-mamă, proces urmat de vânzarea acţiunilor deţinute de societatea-mamă la noile societăţi comerciale constituite ca filiale şi de vânzarea de active, după caz, act care reprezintă voinţa acţionarului majoritar al recurentei la acel moment. Ulterior, s-a adoptat Hotărârea AGEA C. S.A. nr. 3/2002, fiind decisă înfiinţarea filialelor şi a fost mandatată conducerea S.C. C. S.A. pentru a finaliza acţiunea de constituire a filialelor. În acest sens, s-a întocmit actul constitutiv pentru societatea reclamantă în care s-au adus ca aport la capital bunuri în valoare de 300.477.459.000 ROL, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 115/2003 au fost determinate filialele nou constituite; instanţa de apel a apreciat că acest mecanism relevă modalitatea de formare a consimţământului ca element fundamental al valabilităţii constituirii S.C. A. S.A. şi a actului de transfer de active.

Răspunzând motivului de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta dezvoltă, din perspectiva nulităţii actului de transfer al activelor, trei abordări subsumate lipsei consimţământului, ca element esenţial al actului juridic.

Prima dintre acestea supune examinării lipsa hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C. C. S.A. prin raportare la determinarea exactă şi expresă la întinderea fracţiei patrimoniului ce urma să facă obiectul transferurilor către filiale, ca motiv de nulitate absolută a actului de transmitere a bunurilor aportate.

Înalta Curte arată că obiectul litigiului este limitat la examinarea legalităţii actului constitutiv al S.C. A. S.A. şi transferului către această societate a unor active patrimoniale ca aport social de la S.C. C. S.A. Din această perspectivă, nu face obiectul acţiunii şi nici nu se integrează cauzei acesteia examinarea consimţământului S.C. C. S.A. la constituirea tuturor filialelor sau la efectuarea aporturilor în natură privite însumat, către toate filialele, prin raportare la patrimoniul societăţii recurente; actul de transfer de active de la S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A. este un act juridic cu individualitate proprie, a cărui valabilitate trebuie evaluată prin raportare la condiţiile legale proprii lui, iar nu prin raportare la totalitatea transferurilor realizate de societatea recurentă pentru constituirea tuturor filialelor.

În afara acestor delimitări, instanţa de recurs subliniază că pe parcursul acestui litigiu apărarea S.C. C. S.A. referitoare la încălcarea regulilor de formare a consimţământului, derivate din împrejurarea că actul de constituire al S.C. A. S.A. şi de aportare de active proprii către această societate impunea o hotărâre a acţionarilor recurentei nu a fost dublată de niciun argument în drept şi nu a fost demonstrată prin probe de natură să contureze încălcarea unor dispoziţii legale. Nici în recurs societatea recurentă nu a susţinut ori demonstrat că actele reţinute de instanţa de apel ca formă de exprimare a consimţământului nu au această valoare, de aceea, teza recursului astfel caracterizată de recurentă este lipsită de temei.

A doua critică derivată din motivul de casare care fundamentează lipsa consimţământului a vizat lipsa hotărârii consiliului de administraţie al S.C. C. S.A.; această critică este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 70-71 din Legea nr. 31/1990, a căror încălcare este evocată prin recurs.

Analizând şi acest argument al motivului de casare, Înalta Curte reţine că după adoptarea H.G. nr. 1013/2000 pentru restructurarea S.C. C. S.A. prin constituirea de filiale, prin hotărârea AGEA nr. 3/07.07.2002 a acestei societăţi s-a decis constituirea de filiale sub forma de societăţi comerciale pe acţiuni, cu participarea majoritară a S.C. C. S.A. şi a fost mandatată conducerea societăţii, consiliul de administraţie, pentru ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri.

Din acest punct de vedere, ca organ executiv, în limitele puterilor conferite de adunarea generală, consiliul de administraţie avea, ca organ social executiv, împuternicirea efectuării oricărei operaţiuni juridice apte să ducă la executarea hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor S.C. C. S.A.

Fiind stabilit un raport juridic generat sub auspiciile Legii nr. 31/1990, în relaţia dintre consiliul de administraţie şi societatea recurentă, organul executiv al societăţii acţionează în numele societăţii în baza unui raport de mandat, ale cărui limite sunt stabilite prin lege şi actul constitutiv. Aşadar, organul executiv, în virtutea art. 70-71 din Legea nr. 31/1990, reprezintă societatea şi o angajează juridic în raporturile cu terţii, iar instanţa de apel a valorificat corect aceste dispoziţii legale.

În măsura în care S.C. C. S.A. impută lipsa unei hotărâri a consiliului de administraţie, ca procedură legală necesară pentru efectuarea unor acte de înstrăinare a activelor către terţi, aceasta ar putea semnifica cel mult o executare defectuoasă a mandatului care nu se poate repercuta asupra valabilităţii operaţiunii juridice înseşi; executarea defectuoasă a conducerii executive a societăţii sau nerespectarea limitelor mandatului de către consiliul de administraţie are efecte în planul răspunderii organului executiv faţă de societatea reprezentată, în acest caz, prin angajarea răspunderii puterii executive pentru orice prejudicii cauzate societăţii prin încheierea unor acte cu terţii.

Aşadar, lipsa hotărârii consiliului de administraţie al S.C. C. S.A. pentru efectuarea actului de transfer de active către S.C. A. S.A. nu se poate repercuta asupra valabilităţii actului, iar în acest context dispoziţiile art. 70-71 din Legea nr. 31/1990 care trasează rolul organului de administrare al societăţii nu au fost încălcate.

Recurenta apreciază, în consecinţă, greşit că depăşirea limitelor mandatului ori executarea defectuoasă a obligaţiilor consiliului de administrare conduc spre nulitatea actului juridic încheiat în numele societăţii cu terţii, iar criticile astfel formulate vor fi înlăturate.

În fine, în teza finală a acestui motiv de nelegalitate recurenta a subliniat că directorul general al S.C. C. S.A. nu avea competenţa de a angaja juridic societatea în efectuarea actului de transfer de active.

Reiterând că lipsa acestor competenţe atrage nulitatea actului de aportare a activelor S.C. C. S.A. către societatea nou înfiinţată în temeiul art. 70 -71 din Legea nr. 31/1990, recurenta a considerat că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu au fost examinate existenţa ori limitele mandatului dat de consiliul de administraţie directorului general, dl. J..

Instanţa supremă subliniază însă că pe tot parcursul litigiului S.C. C. S.A. s-a limitat la această afirmaţie, fără a fi demonstrată teza promovată şi fără a combate apărarea de substanţă a S.C. A. S.A. referitoare puterea de reprezentare a directorului general pentru angajarea juridică a societăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1432 alin. (4) şi (2) din Legea nr. 31/1990, dublată de menţiunile existente în registrul comerţului, contemporane actului atacat, referitoare la delegarea atribuţiilor de conducere a S.C. C. S.A. d-lui J., în calitate de director general.

În acest context, susţinerea recurentei rămâne o simplă afirmaţie inaptă să demonstreze raţionamentul greşit al instanţei de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică şi care nu poate conduce la constatarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare invocate de recurenta S.C. C. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea intimatei S.C. A. S.A. şi va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, în cuantum total de 10.624 RON, sumă reprezentând costuri de deplasare, cazare şi onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile administrate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., prin administrator judiciar D. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1600/AP/20.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 10.624 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 10 noiembrie 2021.