Cultural fund contributions liability for lottery revenues pending issuance of methodological payment norms

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4765 din 9 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Fondului Cultural Naţional, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Loteria Română S.A.

Prin decizia civilă nr. 1116/A/2015 din 25 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul reclamantei Administraţia Fondului Cultural Naţional împotriva sentinţei civile nr. 4765 din 9 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dispunându-se anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia nr. 1650 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost respins recursul declarat de pârâta Compania Naţională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1116/A/2015 din 25 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

În urma rejudecării cauzei, prin sentinţa civilă nr. 238/2019 din 1 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Fondului Cultural Naţional, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Loteria Română S.A., obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumei de 24.264.843,90 RON, reprezentând contribuţii pentru Fondul Cultural Naţional din încasările lunare ale Loteriei Române pentru anul 2010 şi pentru luna ianuarie 2011, la care se adaugă majorările de întârziere, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative privind taxele şi impozitele datorate la bugetul de stat, calculate începând cu data de 16 a lunii următoare celei pentru care se datorau contribuţiile şi până la data achitării lor efective, precum şi cheltuielile de judecată în cuamtum de 1.500 RON constând în onorariu expert.

Prin decizia civilă nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă Compania Naţională Loteria Română S.A. împotriva sentinţei civile nr. 238/2019 din 1 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtă Compania Naţională Loteria Română S.A., întemeiat pe motivele prevăzute de pct. 6 şi 8 ale art. 488 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre reiudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei Administraţia Fondului Cultural National la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea acestui litigiu.

Din perspectiva cazului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlaturat cererile părţilor". Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituind o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale.

Conform jurisprudentei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie, presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real toate problemele esenţiale ce i-au fost supuse.

Recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel i-a respins calea de atac prin invocarea strict a prevederilor art. 21 alin. (1) lit. ş) şi art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998, fără a lua în analiză faptul ca prin Legea nr. 199/2008, pentru aprobarea O.G. nr. 2/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 51/1998, art. 21 alin. (1) a fost modificat prin introducerea literei ş) - "o cota de 2% din încasările Loteriei Romane", legea având (conform normelor de tehnică legislativă) un nivel superior ordonanţei Guvernului, având rolul de a aproba/modifica/abroga o ordonanţă.

Astfel, în cuprinsul art. 22 alin. (3) se precizează clar că "Modul de stabilire, vărsare şi gestionare a sumelor aferente cotelor menţionate la art. 21 alin. (1) se reglementează prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".

În acest sens, prin Ordinul nr. 2066/2011 au fost aporbate Normele metodologice privind stabilirea, vărsarea şi gestionarea sumelor care constituie Fondul Cultural Naţional, ordinul fiind publicat în M. Of. nr. 176/14.03.2011, şi se face precizarea că acesta produce efecte începand cu data de 14.03.2011.

Suma solicitată la plată de reclamanta-intimată reprezintă o contribuţie la constituirea veniturilor proprii ale Fondului Cultural Naţional, reprezentând una din sursele de finanţare ale acestui fond. Ca atare, suma nu se constituie ca venit la bugetul general consolidat pentru a deveni incidente prevederile art. 21 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Mai mult, din parcurgerea art. 21 din O.G. nr. 51/1998 rezultă cu evidenţa că veniturile proprii ale Fondului Cultural Naţional provin din încasările operatorilor economici care activează în domeniul vânzării de reproduceri ale unor bunuri din patrimoniul naţional, din licitaţiile publice a bunurilor culturale, din vânzarea imobilelor monumente istorice, din vânzarea publicaţiilor şi a fonogramelor, a calendarelor şi cărţilor poştale ilustrate, din organizarea bâlciurilor şi a parcurilor de distracţii, fonduri obţinute din colaborări internaţionale, donaţii şi sponzorizări.

Din coroborarea acestor prevederi legale reiese că prin Legea nr. 199/2008 a fost stipulat că, pentru ca O.G. nr. 51/1998 să producă efecte în mod "practice" şi să devină operaţională, Ministrul Culturii şi Cultelor avea obligaţia de a emite un ordin în care să fie reglementat în mod expres "modul de stabilire, vărsare şi gestionare a sumelor aferente cotelor menţionate la art. 21 alin. (1)", aspect care s-a realizat ulterior prin Ordinul nr. 2066/08.02.2011.

Prin urmare, în perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a Legii nr. 199/2008 şi data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2066/2011, recurenta s-a aflat în imposbilitate obiectivă de a determina efectiv, conform unui algoritm stipulat într-un act normativ, cota de contribuţie ce i s-ar fi cuvenit Fondului Cultural Naţional. Mai mult, a existat imposibilitatea de a declara la o autoritate a statului această obligaţie într-o forma materializată într-un formular tipizat, care ar fi trebuit depus până la un anumit termen, precum şi de a achita această sumă într-un cont comunicat de o instituţie a statului.

Însăşi instanţa de fond a apreciat, în cuprinsul sentinţei pronunţate, că Ordinul nr. 2066/2011 nu poate produce efecte retroactiv, anterioare intrării în vigoare, fapt pe care Curtea de Apel Bucureşti nu l-a avut în vedere la pronunţarea deciziei nr. 1869/14.12.2020. Recurenta-pârâtă apreciază că instituţia aflată în culpă este chiar Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional care, până la data de 14 martie 2011, nu a pus în aplicare prevederile Legii nr. 199/2008 de a emite norme de aplicare pentru O.G. nr. 51/1998, aşa cum aceasta a fost modificată prin O.G. nr. 2/2008, astfel încât operatorii economici sau instituţiile vizate la art. 21 alin. (1) să poată achita contribuţiile care le reveneau.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de casare invocat - pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. - recurenta a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de apel invocă faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, astfel încât un act normativ de nivel superior, cum este O.G. nr. 51/1998, emisă de Guvernul României, nu poate fi interpretat prin Ordinul nr. 2066/2011, emis de Ministerul Culturii.

Buna-credinţă a pârâtei, în calitate de contribuabil, îl reprezintă faptul că, începând cu data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2066/2011, prin care se stipulează, la art. 8-13, modul de declarare şi virare a cotelor de contribuţii, inclusiv modelul de declaraţie în anexa la ordin (aspecte care nu erau precizate în cuprinsul Legii nr. 199/2008), a respectat întocmai prevederile ordinului, calculând, declarând şi plătind contribuţiile datorate Fondul Cultural Naţional.

După ce recurenta redă prevederile art. 8-12 din Ordinul Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2066/2011, precum şi cele ale art. 13, 17 şi 18 din O.G. nr. 10/2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, în forma iniţială a actului normativ, aceasta concluzionează că instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere precizările sale cu privire la incidenţa prevederilor art. 22 alin. (3) din O.G. nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 199/2008, asupra pretenţiei reclamantei cu privire la cotele de contribuţii aferente anului 2010 şi lunii ianuarie 2011, perioade anterioare apariţiei normelor de aplicare intrate în vigoare abia la data de 14 martie 2020.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Administraţia Fondului Cultural Naţional a solicitat respingerea recursului pârâtei Compania Naţională Loteria Română S.A. ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.

În esenţă, intimata a arătat că suma (cota) datorată de recurentă se administrează în regim de creanţă fiscală pentru că Fondul Cultural Naţional, care se obţine prin colectarea cotelor, se raportează ordonatorului principal de credite, respectiv Ministerului Culturii, care la rândul său îl raportează Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca acesta să fie prins în bugetul alocat anual Ministerului Culturii. Din toate aceste operaţiuni rezultă fără putinţă de tăgadă că este vorba despre o sumă de bani datorată statului, adică o creanţă bugetară, fiind nefondate susţinerile recurentei care contrazic dispoziţiile legii fiscale.

În mod corect şi legal au reţinut ambele instanţe de fond că apărarea pârâtei potrivit căreia art. 21 alin. (1) lit. ş) din O.G. nr. 51/1998 a fost abrogat prin art. 4 din O.G. nr. 17/2012 este nefondată, întrucât un act normativ de abrogare ulterior nu înlătură obligaţiile recurentei de a achita cotele de contribuţie de 2% din încasările realizate de aceasta în anul 2010 şi în luna ianuarie 2011, stabilite de dispoziţiile legale în vigoare la data naşterii respectivei obligaţii de plată.

De asemenea, este greşită susţinerea pârâtei în sensul că Ordinul nr. 2066/2011, intrat în vigoare la 14 martie 2011, ar fi aplicabil în speţă pe motiv că acesta ar reprezenta o interpretare oficială a organului care a edictat actul normativ, care se concretizează în norme interpretative, aplicabile retroactiv. Oricum, pretenţia acesteia că trebuia dat un alt ordin metodologic este formulată abia în faza de recurs.

Cuantumul sumelor datorate de Compania Naţională Loteria Română S.A. au fost stabilite şi verificate printr-o expertiză tehnică, la care pârâta a participat şi la care nu a obiectat.

Cât priveşte al doilea motiv de recurs, intimata a solicitat respingerea lui ca neîntemeiat, dat fiind faptul că se tinde la contrazicerea legii referitoare la elaborarea actelor normative, fiind în afara oricărei discuţii că un act normativ de nivel superior, cum este O.G. nr. 51/1998, nu poate fi interpretat prin Ordinul nr. 2066/2011, emis de un ministru. Pe de altă parte, corect au stabilit primele instanţe ca termen de plată data prevăzută de lege, respectiv de art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 21/1998, sumele reprezentând cotele de contribuţie prevăzute de art. 21 trebuind să se calculeze lunar de plătitori şi să se verse de către aceştia în bugetul Fondului Cultural Naţional până la data de 15 a lunii următoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 septembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text, doar intimata înţelegând să uzeze de un asemenea drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta Compania Naţională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prin recursul formulat pârâta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., însă din dezvoltarea primului motiv de recurs nu rezultă care dintre ipotezele reglementate de acest text normativ a fost avută în vedere de parte, în condiţiile în care respectivul motiv de casare se poate invoca atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, deşi recurenta face trimitere la obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea (greşit indicând prevederile din vechiul Cod de procedură, art. 261 alin. (1) pct. 5, litigiului fiindu-i aplicabile dispoziţiile din noul cod), raportându-se atât la prevederile din Legea fundamentală a statului român, cât şi la prevederile Convenţiei europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, cu trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O. în materie de proces echitabil, nu aduce nicio critică concretă deciziei instanţei de apel, pe acest aspect, al nemotivării sau al motivării contradictorii ori total străine de natura cauzei.

În realitate, instanţa de recurs constată că nemulţumirile părţii vizează modul în care instanţele de fond au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale care prevăd obligaţia pârâtei Compania Naţională Loteria Română S.A. de a calcula lunar şi de a vărsa în bugetul Fondului Cultural Naţional, până la data de 15 a lunii următoare, cota de 2% din încasările Loteriei Române, aspecte care se încadrează, de fapt, în celălalt motiv de recurs invocat, şi anume la pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., urmând să fie analizate împreună cu restul criticilor părţii în legătură cu cel din urmă temei de casare.

Aşadar, reţinându-se că acest motiv de nelegalitate este indicat strict formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate privind nemotivarea sau contradictorialitatea deciziei atacate, susţinerile recurentei vizând, în realitate, nemulţumirea acesteia privind obligarea sa la plata parţială a sumelor pretinse de reclamanta-intimată, recurenta neaducând nicio critică de nelegalitate punctuală hotărârii atacate sub acest aspect, Înalta Curte constată că critica fundamentată pe pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. este nefondată.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de casare, în esenţă, recurenta susţine că hotărârea primei instanţe de control judiciar a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 22 alin. (3) din O.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost ea aprobată prin Legea nr. 199/2008, cu referire atât la Ordinul nr. 2066/2011, cât şi la O.G. nr. 10/2005, instanţa omiţând cu desăvârşţire faptul că ordinul antemenţionat nu poate produce efecte retroactiv, adică anterior intrării sale în vigoare, fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, doar în data de 14 decembrie 2020.

Înalta Curte constată că nici aceste critici nu sunt întemeiate, prima instanţă de control judiciar interpretând în mod corect dispoziţiile normative incidente în speţă, neîncălcând nici principiul constituţional al neaplicării retroactive a legii, consacrat de alin. (2) al art. 15 din Legea fundamentală.

Astfel, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiul neretroactivităţii legii, principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul supravieţuirii legii vechi. Principiul neretroactivităţii legii civile are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, astfel că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu şi celor trecute, consumate.

Corect s-a reţinut faptul că, în cazul faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum şi în ceea ce priveşte efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie legii noi efect retroactiv. Altfel spus, o lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.

Aşadar, de vreme ce pentru perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2011, prin art. 21 alin. (1) lit. ş) din O.G. nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, în forma în vigoare la acea dată, se prevedea că veniturile proprii ale Fondului Cultural Naţional provin, printre altele, şi din cota de 2% din încasările Loteriei Române, iar potrivit primului alineat al art. 22 din acelaşi act normativ "Sumele reprezentând cotele prevăzute la art. 21 se calculează lunar de către plătitori şi se varsă de către aceştia în bugetul Fondului Cultural Naţional, până la data de 15 a lunii următoare", este nefondată orice critică a recurentei pe lipsa obligaţiei sale de a plăti sumele datorate intimatei cu acest titlu. De altfel, însăşi recurenta admite faptul că lit. ş) a art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998 a fost introdus prin Legea nr. 199/2008, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor şi proiectelor culturale, adică anterior perioadei pentru care reclamanta-intimată a formulat pretenţii financiare, astfel că nu se pune problema unei aplicări greşite a legii, fiind lipsit de importanţă existenţa şi a altor surse de finanţare ale fondului, la care se face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Chiar dacă, potrivit alin. (3) al art. 22 din O.G. nr. 51/1998, modificată, modul de stabilire, vărsare şi gestionare a sumelor aferente cotelor menţionate la art. 21 alin. (1) se reglementează prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar aceste norme au fost aprobate prin Ordinul nr. 2066/2011, publicat în M. Of. nr. 176/14.03.2011, în mod legal a fost obligată pârâta la plata cotei datorate intimatei-reclamante, existând în legislaţia naţională temei legal pentru aceasta, după cum s-a arătat mai sus.

Cât priveşte invocarea prevederilor din O.G. nr. 10/2005, acestea nu prezintă nicio relevanţă juridică în cauză, pentru că prin O.G. nr. 2/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor şi proiectelor culturale, a fost abrogată secţiunea a 6-a - "Reglementări privind finanţarea programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, în condiţii de transparenţă şi competitivitate" a capitolului I din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 28 ianuarie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 146/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, în perioada pentru care reclamanta-intimată a solicitat obligarea pârâtei-recurente la plată, această secţiune nu mai era în vigoare, obligaţia de plată fiind instituită prin lit. ş) a primului alineat la art. 21 din O.G. nr. 51/1998, modificată.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că şi obligarea debitoarei recurente la plata majorărilor de întârziere, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative privind taxele şi impozitele datorate la bugetul de stat, calculate începând cu data de 16 a lunii următoare celei pentru care se datorau contribuţiile la Fondul Cultural Naţional şi până la data achitării lor efective, este legală, în considerarea faptului că, art. 23 din O.G. nr. 51/1998, modificată, în forma în vigoare în perioada supusă analizei, statuează ritos că neachitarea cotelor la termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) atrage perceperea de majorări de întârziere, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative privind taxele şi impozitele datorate la bugetul de stat, majorările de întârziere urmând să se facă venit la Fondul Cultural Naţional.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei Compania Naţională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.