Claimant's appeal on damages upheld; cessation ruling quashed and remanded for failure to respect appeal's devolutive effect.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată, la data de 30 decembrie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei, în contradictoriu şi cu C., în calitate de intervenient forţat, obligarea pârâtei la plata sumei de 175.000 Euro, echivalentul a 780.000 RON, reprezentând daune morale şi 25.000 Euro, echivalentul a 110.000 RON, reprezentând daune materiale, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194-199 C. proc. civ., art. 2223-2226 C. civ., art. 15, art. 49-51, art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 26, 29, 34, 36-38, 43-46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 567 din 16 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata sumei 50.000 de RON cu titlu de daune morale şi de 2.013 RON cu titlu de daune materiale şi a fost respins capătul de cerere referitor la actualizarea debitului cu rata inflaţiei.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, la data de 17 ianuarie 2018, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul majorării daunelor morale şi actualizării debitului cu rata inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă, la 05 februarie 2018, iar prin decizia civilă nr. 813 din 15 martie 2018, pronunţată de această instanţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

La data de 29 mai 2018, intimata B. S.A. prin lichidator D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea din 24 octombrie 2018, instanţa de apel a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că societatea de asigurare a intrat în procedura falimentului.

Prin rezoluţia din 23 decembrie 2019, Curtea a dispus citarea părţilor pentru termenul din 18 martie 2020 şi ulterior pentru data de 17 iunie 2020, termen la care a pus în discuţie aplicabilitatea art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Prin decizia civilă nr. 535 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a luat act de încetarea acţiunii în cauza, având ca obiect apelul formulat de reclamanta A. şi s-a anulat sentinţa atacată.

3. Împotriva acestei decizii, la 22 octombrie 2020, reclamanta A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei de către instanţa de recurs, spre rejudecare.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a dispus anularea sentinţei primei instanţe în temeiul dispoziţiile art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, reţinând că acţiunile judiciare sau extrajudiciare încetează la momentul definitivării soluţiei deschiderii procedurii faţă de societatea de asigurare.

Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, îi încalcă inclusiv dreptul de a spera că va obţine vreodată o creanţă împotriva asigurătorului conform prevederilor art. 1357 si art. 1358 C. civ.

În aceste condiţii, a susţinut recurenta că instanţa de apel, dispunând anularea sentinţei primei instanţe, pronunţate anterior intrării în faliment a societăţii de asigurări, o privează de dreptul de a-şi valorifica un drept câştigat.

În ceea ce priveşte suspendarea cererii de apel în temeiul dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, recurenta a arătat că legiuitorul a introdus, în mod expres, şi excepţii de la această suspendare de plano a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, excepţii care sunt cuprinse la art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

În consecinţă, susţine recurenta că atât timp cât legea însăşi permite obţinerea acestui titlu executoriu, încetarea de drept a acţiunii prin anularea sentinţei primei instanţe nu se justifică în fapt şi în drept.

Potrivit recurentei, prevederile art. 75 şi art. 262 din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate separat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa şi, pe de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, art. 242 din acelaşi act normativ, potrivit căruia prevederile capitolului I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurări, cu derogările prevăzute în acest capitol.

A arătat recurenta că din interpretarea dispoziţiilor art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, care reglementează înscrierea în tabelul creditorilor a creanţelor de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, rezultă că art. 262 alin. (4) din acelaşi act normativ nu are în vedere şi suspendarea căilor de atac, permiţându-se astfel obţinerea de titluri executorii ulterior deschiderii procedurii.

Recurenta a invocat şi prevederile art. 6 din CEDO care consacră liberul acces la justiţie, susţinând că prin decizia pronunţată i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

În considerarea celor evocate, recurenta susţine că instanţa trebuia să soluţioneze procesul în temeiul art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta menţionează că în lipsa unei recunoaşteri a creanţei sale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantul, participant la procedura insolvenţei, nu ar putea veni la masa credală şi nu ar beneficia de întreaga procedură având în vedere şi atribuţiile judecătorului sindic, care potrivit art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu are posibilitatea de a stabili existenţa şi întinderea unui drept de creanţă, care nu este constatat prin niciun înscris.

La 11 ianuarie 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, având în vedere că, potrivit art. 497 C. proc. civ., instanţa supremă nu poate pronunţa o hotărâre de casare cu reţinere şi rejudecare a fondului cauzei, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a reţinut că inadmisibilitatea invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare vizează solicitarea recurentei-reclamante de admitere a recursului, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare de instanţa de recurs, astfel că aceasta nu este o veritabilă excepţie ci o apărare, care urmează a fi analizată în soluţionarea pe fond a recursului.

Totodată, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. şi a stabilit termen de judecată la data de 02 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind soluţia dispusă de instanţa de apel referitoare la anularea sentinţei primei instanţe sunt fondate.

Înalta Curte constată că prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei 50.000 de RON cu titlu de daune morale şi suma de 2.013 RON cu titlu de daune materiale şi a respins capătul de cerere referitor la actualizarea debitului cu rata inflaţiei.

Împotriva acestei hotarari a formulat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul majorării daunelor morale şi actualizării debitului cu rata inflaţiei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că pretenţiile admise de prima instanţă, nefiind contestate de către pârâtă, au dobândit autoritate de lucru judecat iar instanţa de apel a fost învestită cu calea de atac exercitată de reclamantă, prin care a solicitat majorarea cuntumului despăgubirilor morale şi actualizarea debitului cu rata inflaţiei.

În cauză, instanţa de apel prin hotărârea pronunţată a luat act de încetarea acţiunii în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 şi a anulat sentinţa atacată.

Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a fost învestită cu solicitarea reclamantei de a schimba în parte hotătârea primei instanţe, aceasta în mod nelegal a anulat în integralitate sentinţa atacată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, tantum devolutum quantum appellatum, respectiv a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept cu care a fost învestită prima instanţă, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelantă.

Aşadar, şi în calea de atac a apelului este incident principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voinţa reclamantei, care poate relua pretenţiile solicitate în prima instanţă doar parţial.

Potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la judecata apelului în limitele stabilite expres sau implicit de apelantă, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Înalta Curte constată că în cauză, pe de o parte, apelanta-reclamantă a stabilit în mod clar limitele judecăţii în apel, precizând în mod expres în cuprinsul motivelor de apel că solicită schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul majorării daunelor morale şi actualizării debitului cu rata inflaţiei iar, pe de altă parte, instanţa de apel anulând în întregime hotărârea atacată a încălcat în mod evident limitele judecăţii în apel şi principiul disponibilităţii.

De altfel, instanţa de apel prin anularea hotărârii atacate a încălcat şi principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac prevăzut la art. 481 C. proc. civ., potrivit căruia "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Or, instanţa de apel prin anularea sentinţei primei instanţe i-a creat apelantei-reclamante în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, întrucât a pierdut şi drepturile la despăgubirile acordate de tribunal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea recurată s-au încălcat regulile de procedură menţionate, care atrag sancţiunea nulităţii acesteia.

Critica recurentei subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind anularea sentinţei atacate de către instanţa de apel urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, este fondată.

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează." Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în cazul procedurii insolvenţei societăţilor de asigurare/reasigurare, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 242 din acelaşi act normativ, conform căreia "prevederile cap. I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol".

Totodată, potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare".

Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea judiciară încetează potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aplicabil potrivit art. 242 din aceeaşi lege.

Aşadar, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, s-au produs efectele suspendării, de la acel moment intervine încetarea acţiunii judiciare.

În cauză, se constată că apelul a fost suspendat prin încheierea din 24 octombrie 2018, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 iar prin decizia atacată, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din acelaşi act normativ, s-a luat act de încetarea acţiunii şi s-a anulat sentinţa atacată.

Instanţa de apel în mod corect a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, însă în mod greşit a dispus anularea sentinţei primei instanţe, în condiţiile în care dispoziţiile legale amintite nu prevăd o astfel de soluţie iar judecătorul nu poate adăuga la lege potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Înalta Curte constată că litigiul se afla în calea de atac a apelui, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare şi pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 se impunea ca instanţa de apel să aplice soluţia încetării judecăţii apelului, fără însă a dispune şi anularea sentinţei atacate.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel în mod greşit a anulat sentinţa primei instanţe în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Referitor la criticile recurentei privind suspendarea în mod greşit a apelui în temeiul dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014, Înalta Curte constată că aceasta nu a formulat recurs împotriva încheierii din 24 octombrie 2018, prin care a fost suspendată judecata apelului, în temeiul dispoziţiilor menţionate, astfel că aceste critici nu vor fi analizate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 535 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării acesteia şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 535 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2021.