Administrators cleared of bad-faith liability; damages claim rejected, counterclaim upheld on appeal

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub numărul x/2013 reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.027.770,39 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea-credinţă a atribuţiilor aferente funcţiei de administrator, alcătuită din: a) 27.776 RON şi 5.580 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă în raporturile cu C. S.R.L.; b) 16.120 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă în raporturile sale cu C. S.R.L.; c) 169.061,97 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă în raporturile cu D. S.R.L.; d) 253.967,86 RON, reprezentând prejudiciul suferit în raporturile cu E. S.R.L.; e) 126.591,26 RON + 114.894,03 RON şi 23.398,15 RON, reprezentând prejudiciul suferit în raporturile cu F. S.R.L.; f) 28.847,56 RON şi 39.566,41 RON, reprezentând prejudiciul suferit în raporturile cu G. S.R.L.; g) 221.967,15 RON, reprezentând prejudiciul suferit urmare a multiplelor şi nejustificatelor retrageri de sume de către pârâta B. din conturile reclamantei.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor B. şi H. la plata sumei de 78.580,01 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, calculată de la data producerii acestui prejudiciu şi până la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea-credinţă în cadrul A. S.R.L. a atribuţiilor de serviciu aferente funcţiei de administrator, în raporturile cu I. S.R.L.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei H. la plata sumei de 13.467,56 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, calculată de la data fiecărei ridicări în parte şi până la data restituirii efective şi integrale, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a ridicării din conturile reclamantei a unor sume de bani ce nu i se cuveneau.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990, art. 1539 şi art. 1540 C. civ., art. 381 şi art. 383 Codul comercial.

Pârâta J. la 18 septembrie 2013 a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 39.367,10 RON, reprezentând contravaloarea avansului şi a ratelor, achitate de pârâtă pentru achiziţionarea unui autoturism şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 209-210 C. proc. civ., art. 948, art. 966, art. 978, art. 1341 şi art. 1346 C. civ.

De asemenea, la 20 septembrie 2013 pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată cu reclamanta, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv să oblige reclamanta la plata sumei de 40.536,42 RON, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969 alin. (1) şi art. 1021 C. civ. şi art. 209 C. proc. civ.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată formulată la 17 decembrie 2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumelor de 249.302 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a exercitării cu rea-credinţă a atribuţiilor aferente calităţii de administrator în raporturile cu K. S.R.L., şi de 23.250 RON reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea-credinţă a atribuţiilor aferente calităţii de administrator, respectiv a achiziţionării unor bunuri, care nu au intrat niciodată în patrimoniul societăţii şi care nu au fost niciodată înregistrate în contabilitate.

De asemenea, reclamanta a solicitat compensarea judiciară a sumei de 40.536,42 RON pretinsă de pârâta B. şi a sumei de de 39.367,10 RON solicitată de pârâta H., prin cererea reconvenţională, cu sumele la care acestea urmează să fie obligate prin soluţionarea cererii introductive în ipoteza admiterii acesteia, menţinându-şi în rest pretenţiile.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, art. 1539, art. 1540, art. 1616 şi art. 1617 C. civ., art. 381 şi art. 383 Codul comercial, aplicabil cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 223 din 1 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2013, s-au respins excepţiile necompetenţei funcţionale şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. ca neîntemeiate, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea precizată ca inadmisibilă.

Totodată, instanţa a disjuns cererile reconvenţionale formulate de pârâte şi a dispus înregistrarea lor într-un dosar nou, pentru continuarea judecăţii acestora.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. solicitând, în principal, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 852 din 29 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia nr. 2125 din 14.12.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

4. Dosarul trimis spre rejudecare a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la data de 01 ianuarie 2015 sub nr. x/2013*.

Prin încheierea din 12 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, disjuns din prezentul dosarul, având ca obiect cererile reconvenţionale formulate de pârâtele B. şi J., instanţa a conexat aceste cereri la dosarul nr. x/2013, al Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă.

Prin cererea formulată la termenul de judecată din 19 septembrie 2017, reclamanta L. S.R.L. (fostă A. SRL) şi-a majorat pretenţiile iniţial formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. iar prin încheierea din 13 decembrie 2017, instanţa a admis excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată şi a respins cererea ca fiind tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 447 din 17 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, a fost obligată pârâta B. la plata sumei de 440.798,82 RON, care se va actualiza cu rata inflaţiei şi la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data achitării debitului.

De asemenea, au fost obligate în solidar pârâtele B. şi J. la plata către reclamantă a sumei de 44.980,01 RON, care se va actualiza cu rata inflaţiei şi la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data achitării debitului şi s-a respins în rest acţiunea formulată şi precizată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele B. şi J..

Totodată, instanţa a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta B., a dispus rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, a obligat reclamanta L. S.R.L. (fostă A. SRL) la restituirea către pârâtă a sumei de 30.756,26 RON, fiind respinsă în rest cererea reconvenţională formulată de aceasta şi a dispus compensarea sumei de 440.798,82 RON, la care este obligată aceasta, cu suma de 30.756,26 RON, la care este obligată reclamanta, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâta J., aceasta a fost respinsă ca nefondată.

De asemenea, a fost obligată reclamanta L. S.R.L. la plata către pârâta B. a sumei de 11.527,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtă J., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată şi admiterii cererii reconvenţionale cu obligarea reclamantei la restituirea către aceasta a sumei de 39.367,10 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la prima instanţă şi la instanţa de apel.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi pârâta B. solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca nefondată şi admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanţă şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 940/A din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-au admis apelurile declarate de pârâte, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a respins în integralitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, s-a înlăturat din sentinţa atacată dispoziţia privind compensarea datoriilor reciproce şi acordarea cheltuielilor de judecată şi s-au menţinut dispoziţiile primei instanţe vizând modul de soluţionare a celor două cereri reconvenţionale formulate de pârâte.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei B. suma de 56.569,49 iar pârâtei J. suma de 17.911 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

6. La 30 martie 2020 reclamanta L. S.R.L. a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 si 328 din acelaşi cod, coroborate cu art. 1442, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, conform cărora prezumţia de culpă a mandatarului este o prezumţie relativă ce poate fi combătută şi răsturnată prin probarea contrariului, ceea ce, însă, incumbă pârâtelor şi nu reclamantei. În acest sens, recurenta a precizat că sarcina probei privind prestarea serviciilor şi achiziţionarea bunurilor, plătite în baza facturilor emise fără documente justificative, revenea pârâtelor şi nu reclamantei.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanţa nu a examinat apărările subscrisei şi nu a arătat raţiunile pentru care a infirmat soluţia primei instanţe din perspectiva art. 1442, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, inclusiv a dispoziţiilor legale referitoare la mandat, analiza instanţei de apel limitându-se strict la cercetarea modului în care prima instanţă a apreciat probele privind documentele justificative.

Recurenta consideră că a omis să analizeze dispoziţiile art. 1442 din Legea nr. 31/1990, prin care se reglementează răspunderea juridică a administratorului pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute în art. 72 şi art. 73 din aceeaşi lege.

Recurenta arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut buna-credinţă a pârâtelor în condiţiile în care tranzacţiile prejudiciabile au avut caracter de continuitate şi nu de urgenţă şi în condiţiile în care documentele contabile documentele justificative obligatorii nu există în raporturile cu cei 9 furnizori analizaţi.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a motivat în drept soluţia de schimbare în parte a hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel, deşi aparent a avut în vedere dispoziţiile art. 1442, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, nu a aplicat aceste dispoziţii.

Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile din materia mandatului, respectiv mandatul remunerat, potrivit cărora mandatarul răspunde pentru culpa cea mai uşoară.

Mai precizează recurenta că instanţa de prim control judiciar nu a aplicat dispoziţiile art. 6 din Legea contabilităţii, potrivit cărora documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind elemente documentelor justificative şi art. 21 alin. (4) lit. m) punctul 48 din Normele la Codul fiscal privind condiţiile pentru deductibilitatea cheltuielilor.

Potrivit recurentei, instanţa de prim control judiciar a încălcat şi dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară al reclamantei, întrucât facturile trebuie însoţite de documente justificative care să dovedească că serviciul respectiv a fost prestat.

Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 31/1990 întrucât a reţinut că este culpa reclamantei că nu a efectuat demersuri împotriva terţilor de recuperare a plăţilor, sancţiunea aplicabilă fiind inopozabilitatea faţă de societate a actului încheiat de administrator cu terţii, conform susţinerilor recurentei.

La 6 iulie 2020, intimata J. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

La 27 august 2020, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

La 19 octombrie 2020 recurenta L. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinările formulate de intimate, prin care solicită, în esenţă, înlăturarea apărarilor formulate ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata J. a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului prin care a solicitat constatarea inadmisibilităţii căii extraordinare de atac, în realitate nulitatea recursului, întrucât criticile recurentei nu vizează motivele de nelegalitate expres prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului şi a stabilit termen de judecată la data de 02 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Critica recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 249 şi 328 C. proc. civ., conform cărora prezumţia de culpă a mandatarului este o prezumţie relativă ce poate fi combătută şi răsturnată prin probarea contrariului de către pârâte, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Recurenta susţine că serviciile reclamate sunt fictive şi bunurile nu au fost achiziţionate, plăţile nefiind datorate întrucât lipsesc documentele în justificarea prestării serviciilor şi cumpărării bunurilor, iar sarcina probei contrare revine intimatelor.

Instanţa de prim control judiciar nu a încălcat dispoziţiilor art. 249 si art. 328 C. proc. civ. prin faptul că nu a reţinut incidenţa prezumţiei relative de culpă a administratorului privind dispunerea unor plăţi din bugetul societăţii reclamante, întrucât a analizat dacă pârâtele şi-au respectat sarcina esenţială pe care şi-a asumat-o prin contract, respectiv dacă şi-au exercitat atribuţiile manageriale conferite de contractul de mandat în mod defectuos şi în dezacord cu diligenţa cerută unui mandatar remunerat.

Prezumţia de culpă, invocată de recurentă prin dispoziţiile art. 328 C. proc. civ., vizează obligaţiile esenţiale asumate de pârâte prin contractele de mandat încheiate şi nu dovedirea unei situaţii de fapt privind lipsa documentelor justificative care trebuie să însoţească o factură.

De altfel, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect că simpla inexistenţă a unor documente care trebuiau să însoţească o factură nu poate primi valenţa probatorie a lipsei contraprestaţiei partenerului contractual.

În acest sens, instanţa de apel în mod just a constatat că din probele administrate în cauză, care nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului, în care se analizează conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, nu rezultă că ar fi existat plăţi ale unor facturi emise fără ca serviciile să fi fost prestate sau bunurile achiziţionate.

Motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii instanţei de apel din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 1442 din Legea nr. 31/1990, prin care se reglementează răspunderea juridică a administratorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 72 şi art. 73 din aceeaşi lege, este nefondată.

Instanţa de prim control judiciar în mod judicios a motivat hotărârea atacată, analizând în considerentele acesteia răspunderea pârâtelor în calitatea de administratoare întemeiată pe dispoziţiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1540 din C. civ. de la 1864.

În acest sens, instanţa de apel a relevat că responsabilitatea mandatarului trebuie apreciată în raport de modul în care a îndeplinit sau nu sarcina esenţială pe care şi-a asumat-o prin contract iar numai dacă această misiune nu a fost îndeplinită conform aşteptărilor mandantului şi potrivit instrucţiunilor trasate, se poate pune problema evaluării actelor pe care le-a încheiat, a operaţiunilor şi acţiunilor pe care le-a întreprins pe durata mandatului etc.

Instanţa de apel a analizat actele imputate pârâtei şi a constatat că din probele administrate în cauză şi din aspectele de fapt necontestate de părţi nu s-au efectuat plăţi ale facturilor emise în baza unor servicii fictive, nereţinându-se nicio culpă a administratorilor în îndeplinirea obligaţiilor acestora.

Critica recurentei privind nemotivarea în drept a soluţiei instanţei de apel este nefondată, întrucât instanţa de prim control judiciar a examinat fiecare critică a apelantelor-pârâte şi a motivat în drept soluţia la fiecare motiv de apel indicat de acestea şi, în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 477, art. 478 şi art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelurile pârâtelor şi a schimbat în parte sentinţa atacată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis criticile din apel, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei privind reţinerea în mod greşit a bunei- credinţe a pârâtelor la efectuarea plăţilor, se constată că aceasta vizează aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei în dezvoltarea motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiile art. 1442, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din materia mandatului remunerat, potrivit cărora mandatarul răspunde pentru culpa cea mai uşoară, sunt nefondate.

Potrivit art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 "administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art. 72 şi 73".

Conform art. 72 din aceeaşi lege "obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege" şi art. 73 alin. (1) "administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentr:a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi,b) existenţa reală a dividendelor plătite, c)existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, d)exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale, e)stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun".

Din perspectiva textelor evocate, recurenta critică soluţia atacată pentru nerespectarea obligaţiei administratorilor de a verifica existenţa documentelor justificative pentru efectuarea plăţii facturilor înregistrate în contabilitatea societăţii.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a verificat îndeplinirea de către pârâte a obligaţiilor prevăzute la art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990 din raportare la motivele de apel şi, în considerarea limitelor devolutive ale apelului, a constatat, în mod just, că nu se poate reţine vreo culpă a pârâtelor în efectuarea plăţilor reclamate.

În cauză, se constată că nu este incidentă raspunderea prevăzută la art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, întrucât nu s-a dovedit faptul că pârâtele, în calitate de administratoare ale societăţii recurente, au încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina acestora privind plăţile efectuate pentru serviciile prestate şi bunurile achiziţionate, invocate de recurentă.

Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea contabilităţii referitoare la răspunderea persoanelor care au întocmit, vizat şi aprobat documentele justificative, care au stat la baza înregistrărilor în contabilitatea societatăţii recurente, nu este fondată.

Înalta Curte constată că nu s-a dovedit vreo încălcare a dispoziţiilor evocate de recurentă, plăţile fiind efectuate în baza documentelor justificative reprezentând facturi care au fost înregistrate în contabilitate, iar caracterul fictiv al serviciilor prestate şi tranzacţiilor efectuate nu s-a demonstrat pentru a se putea reţine culpa administratorilor societăţii recurente. Din această perspectivă, nici critica recurentei privind încălcarea Regulamentului de ordine interioară al societăţii recurente întrucât facturile trebuie însoţite de documente justificative care să dovedească că serviciul respectiv a fost prestat, nu este fondată.

Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind elementele documentelor justificative şi a art. 21 alin. (4) lit. m) pct. 48 din Normele la Codul fiscal privind condiţiile pentru deductibilitatea cheltuielilor, nu pot fi analizate întrucât sunt invocate omisso medio, fiind formulate pentru prima oară în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentei privind nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990 prin reţinerea culpei reclamantei prin lipsa demersurilor împotriva terţilor de recuperare a plăţilor nu va fi analizată, întrucât nu vizează nerespectarea obligaţiilor pârâtelor în funcţia de administrator al societăţii recurente.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 940/A din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte J. şi B. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte au depus la dosarul cauzei în dovedirea cheltuielilor de judecată facturi neînsoţite de dovada efectuării plăţii acestora.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatelor-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta M. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 940/A din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererile privind cheltuielile de judecată formulate de intimatele-pârâte J. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2021.