Rebuttal of presumption of non-negotiation defeats consumer challenge to abusive credit clauses

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 03 iunie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. şi au solicitat constatarea caracterului abuziv al contractului iniţial şi a actelor adiţionale din perspectiva riscului valutar, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prevăzute de art. 4.4 din contractul de credit nr. x din 05.06.2008 şi constatarea nulităţii absolute a acesteia, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor încasate în temeiul acestor clauze abuzive sau compensarea sumelor achitate cu cele ramase de achitat, precum şi lipsirea de efect a acestei clauze abuzive pentru viitor, prin conversia în RON a creditului la cursul de la data tragerii, denominarea şi îngheţarea cursului de la data tragerii, stabilizarea cursului de schimb Eur/Ron, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul Eur/Ron la cursul de la data încheierii Contractului, până la finalizarea contractului.

De asemenea, reclamanţii au solicitat, în subsidiar, să se dispună conversia în RON a creditului acordat prin contract la cursul de la data tragerii, denominarea şi îngheţarea cursului de la data tragerii, stabilizarea cursului de schimb pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul Eur/Ron de la data încheierii contractului, până la finalizarea contractului cu menţionarea nivelului dobânzii din contract, cu titlu de despăgubire stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) din O.G. nr. 21/1992, ca sancţiune pentru inserarea de clauze abuzive în contractul de credit încheiat cu consumatorul în baza dreptului de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost acceptate.

Reclamanţii au solicitat şi constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. a) paragr. 2, 3, 4 si 5, art. 5.1 lit. b), art. 5.2 din contractul de credit şi art. 6.1 si 6.2 din actul adiţional x din 31.05.2011 privind dobânda revizuibila, art. 17 din actul adiţional x din 27.11.2012 privind marja majorată şi dobânda penalizatoare, art. 6.1 lit. a), art. 9.1 lit. a) şi e), art. 9.2 teza a 2 a, a 4 - a, art. 9.3, art. 9.4 si art. 9.5 din contractul de credit, art. 19 din actul adiţional nr. x din 27.11.2012, art. 19 din actul adiţional nr. x din 13.06.2014, art. 9.6 si 10.2 din contractul de credit privitor la impunerea unor garanţii suplimentare în condiţii neprecizate, art. 18. din actul adiţional nr. x din 27.11.2012 şi din actul adiţional nr. x/13.06.2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestor clauze abuzive, sau în subsidiar compensarea acestor sume cu restul de plată rămas.

În drept, reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 192, art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 966-970, art. 1088, art. 1143 şi urm. din C. civ. de la 1864, jurisprudenţa CJUE, hotărârea C 26/13, Directiva 93/13/CEE/1993, precum şi cauzele C-240/98, C-244/98, C- 168/05, C-40/08, C 26/2013, efectul direct al normelor transpuse incomplet din Directiva 93/13/CEE.

Prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 131 şi art. 136 C. proc. civ. şi Hotărârii Colegiului de Conducere a Tribunalului Bucureşti nr. 3 din 16.01.2015, s-a dispus trimiterea dosarului la secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 17 iunie 2015, sub nr. x/2015*.

La data de 09 octombrie 2015 reclamanţii au depus o cerere adiţională completatoare prin care solicită şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.1, 9.2, 9.5 din contract, privind declararea scadenţei anticipate a întregului credit, constatarea nulităţii absolute a acestor clauze şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin anularea tuturor actelor subsecvente efectuate urmare a aplicării acestei clauze, respectiv a declarării scadentei anticipate a creditului şi continuarea rambursării creditului pentru plata sumelor ce vor rămâne de achitat conform contractului potrivit clauzelor sale, cu excepţia celor ce se vor constata abuzive în cauză.

De asemenea, reclamanţii au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, dobânda penalizatoare, majorată şi de declarare a scadenţei anticipate a creditului, în măsura în care dobânda ulterioară declarării scadentei anticipate intră în calculul sumei stabilite de plată, constatarea nulităţii acestor clauze pentru această situaţie şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestor clauze abuzive în măsura în care până la data soluţionării procesului aceste sume se vor executa silit sau vor intra în suma de plată în situaţia declarării anticipate a creditului, iar în cazul în care se va produce acesta, scăderea sumelor ce reprezintă dobânzi contractuale şi majorate din cuantumul sumei datorate de consumator sau, în subsidiar, prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit.

În drept, s-au invocat dispoziţiile prevăzute de art. 204 alin. (1), art. 192, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 193/2000, Cauza Aziz paragraful nr. 73, art. 966-970. art. 1088, art. 1143 şi urm. din C. civ. de la 1864, Cauzele C-240/98, C-244/98, C-168/05, C-40/08 şi C 26/2013 şi efectul direct al normelor transpuse incomplet din Directiva 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 3356/din 08.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., astfel cum a fost modificată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate în contractul de credit nr. x din 05.06.2018 la art. 5.1 lit. a) paragraful 2 referitor la împrejurarea că dobânda "este revizuibilă periodic, de către bancă, pe toată durata prezentului contract, până la rambursarea integrală a datoriilor în funcţie de condiţiile dominante ale pieţei sau a modificărilor circumstanţelor în care aceasta a fost iniţial stabilită, precum şi în funcţie de politicile de creditare ale Băncii", paragrafele 3, 4 şi 5 privind dobânda revizuibilă.

De asemenea, instanţa a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 9.1 lit. e), art. 9.2 teza a II-a şi a IV-a, a III-a şi a V-a, art. 9.5, inserate în contractul de credit şi a respins restul capetelor de cerere ca neîntemeiate.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au formulat apel şi reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea apelului, anularea în parte a hotărârii primei instanţe, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, în vederea pronunţării asupra tuturor aspectelor invocate de către reclamanţi şi a administrării probatoriului solicitat, iar în subsidiar, au solicitat ca, evocând fondul, instanţa de apel să reţină cauza spre judecare, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2127 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul formulat de reclamanţii, s-a admis apelul pârâtei şi a fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Totodată, au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi, în solidar, la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 694,60 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3., Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B. la 2 aprilie 2020, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de control judiciar, în mod greşit a respins în tot cererea de apel pe care au formulat-o, admiţând apelul intimatei, fără a ţine seama de argumentele invocate în cauză de apelanţi şi fără a da eficienţă normelor de drept material, de drept procesual, precum şi cu ignorarea aspectelor invocate din dreptul Uniunii Europene, arătându-se, totodată, că, în mod netemeinic şi nelegal a fost admisă cererea de apel formulată de pârâtă.

Potrivit recurenţilor, deşi instanţa de apel reţine că trebuie avută în vedere distincţia între un contract negociat şi unul de adeziune şi că pârâta, în calitate de profesionist, nu a făcut dovada negocierii contractului, iar unele clauze nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, totuşi, respinge apelul consumatorilor şi admite apelul pârâtei, reţinând în mod eronat cele statuate în Cauza C 110/14.

Recurenţii au arătat, în esenţă, că motivarea instanţei este greşită, creditul fiind acordat în moneda Euro iar nu CHF, şi că motivarea este străină de realitatea de fapt, întrucât intimata este cea care a determinat moneda creditului, consumatorul neputându-se încadra la "exigentele" unui credit în RON, mult mai costisitor la acel moment.

Recurenţii susţin că argumentul instanţei de apel privind consilierea economică de specialitate de care au beneficiat reclamanţii la întocmirea cererii de creditare, care a stat la baza încheierii contractului, nu poate fi reţinut ca o motivare a soluţiei adoptate.

Recurenţii au mai arătat că semnarea contractului nu este de natură a forma convingerea că între părţi a existat o negociere. De asemenea, prezentarea mai multor tipuri de contracte nu lipseşte contractul de credit de caracterul de adeziune, deoarece voinţa consumatorilor nu a fost liber formată ci aceasta a fost limitată la alegerea unor produse prestabilite, fiind în continuare în imposibilitatea de a negocia clauzele vreunuia dintre contracte.

De altfel, legea prezumă, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, că în cazul contractelor standard formulate, precum cel în cauză, clauzele nu sunt negociate, prezumţie ce operează în favoarea consumatorului, pârâta fiind obligată să o răstoarne.

În continuare, recurenţii au susţinut că instanţa de control judiciar a încălcat normele de drept material şi procesual, respectiv art. 4 şi urm. din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2), art. 4, art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă.

Astfel, în cauză, instanţa de control judiciar nu a asigurat respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale apelanţilor şi nici nu a asigurat aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia în ceea ce priveşte aplicarea obligatorie şi prioritara a Dreptului Uniunii Europene, cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 4 C. proc. civ., art. 11 şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Recurenţii menţionează că instanţele de fond în mod greşit nu au reţinut că acest contract de credit reprezintă un contract de adeziune, redactat în întregime de pârâtă, reclamanţii neavând posibilitatea de modificare a clauzelor contractuale, ci numai pe aceea de a adera sau nu la contract.

Potrivit recurenţilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cuprinsul hotărârii pronunţate nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cererile reclamanţilor argumentate în fapt şi în drept, deşi acestea au fost motivate atât în raport cu dreptul intern, cât şi în raport cu dreptul Uniunii Europene.

Referitor la lipsa negocierii, recurenţii consideră că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contestate nu au fost negociate de bancă direct cu consumatorul, întrucât au fost stabilite fără posibilitatea acestuia să influenţeze natura lor, cum sunt contractele standard preformulate.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că în ceea ce priveşte caracterul negociat al contractului de credit, legea instituie o prezumţie relativă în sensul că acesta nu este negociat în cazul contractelor preformulate potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, sarcina dovedirii caracterului negociat fiind a profesionistului. Or, recurenţii au arătat că dovada caracterului nenegociat al contractului de credit rezultă din conţinutul său, deoarece, în măsura în care contractul ar fi fost negociat, citirea, reflectarea, înţelegerea şi agrearea clauzelor ar deveni lipsită de sens din moment ce clauzele respective ar reprezenta întocmai rezultatul voinţei împrumutaţilor.

S-a arătat că toate aceste aspecte au fost reţinute în mod eronat de către instanţele de fond la pronunţarea hotărârilor, subliniindu-se, totodată, că intimata, prin conduita prealabilă încheierii contractului, cât şi ulterior, a încălcat cu rea-credinţă dispoziţiile legale în materia dreptului consumatorilor.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt dedusă litigiului dintre reclamanţii- consumatori şi banca-pârâtă, recurenţii au subliniat că modul în care banca încearcă să prezinte perioada ante-contractuală tinde să denote existenţa faptică a unei perioade de negociere, de reflectare, pe care consumatorii ar fi avut-o, pentru ca ulterior acesteia să semneze contractele de credit. Situaţia de fapt este prezentată în acest mod, pentru a induce purtarea negocierilor, însă, în realitate este una complet diferită. Recurenţii susţin că este de notorietate faptul că băncile prezentau contractul de credit numai la sediul acestora şi sub atenta supraveghere a consilierului de credit, consumatorii neavând posibilitatea de a pleca cu acesta, pentru a-l studia mai aprofundat. Practic, consumatorii au fost puşi în situaţia de a adera la contractul prestabilit de bancă.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa trebuie să aibă în vedere atât comportamentul băncii pârâte, cât şi comportamentul consumatorilor, raportat la perioada de referinţa 2000-2010, întrucât în cei 7 ani care au trecut, profilul ambilor participanţi la raportul juridic de creditare a suferit modificări importante. Obiectul cauzei il constituie analiza comportamentului băncii faţă de consumatorii din perioada 2000-2010, la nivelul informaţiilor şi cunoştinţelor de atunci şi faţă de legislaţia aplicabilă la momentul respectiv. Potrivit recurenţilor, în perioada contractării creditelor, consumatorul avea încredere totală în instituţiile de credit şi era încurajat să se împrumute.

Recurenţii au redat în cuprinsul cererii de recurs concluziile avocatului general în cauza C-81/19 a CJUE, care, în opinia acestora, sunt în totală contradicţie cu ceea ce reţin instanţele naţionale, şi în special instanţa de apel.

În continuare, recurenţii au prezentat critici privind caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar şi în consecinţă stabilizarea cursului de schimb la cel valabil de la data încheierii contractului şi denominarea creditului în moneda naţională. De asemenea, au solicitat constarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda majorată şi penalizatoare, comisionul de administrare şi scadenţa anticipată.

La 13 august 2020, intimata C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând, în esenţă, că pe calea recursului nu se aduc veritabile critici privind nelegalitatea hotărârii atacate, ci sunt antamate apărări cu privire la situaţia de fapt sau apărări care au fost invocate şi în faza apelului, iar pe fondul recursului, a solicita respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La 8 septembrie 2020, recurenţii A. şi B. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vederea la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a respins excepţia nulităţii recursului, astfel cum a fost calificată excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată şi a stabilit termen de judecată la data de 14 septembrie 2021.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 s-a încuviinţat cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul convenţional al recurenţilor pentru o eventuală soluţionare amiabilă a litigiului şi s-a acordat termen la 2 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenţii au susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 4, art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., fără însă a se raporta punctual la cele reţinute în decizia atacată şi a combate dezlegarea juridică dată de instanţă din perspectiva încălcării regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Prin urmare, recurenţii s-au rezumat la o simplă enumerare a textelor legale evocate fără a indica neconformitatea hotărârii atacate în raport cu acestea, situaţie în care verificarea legalităţii deciziei din această perspectivă nu este posibilă.

Critica recurenţilor privind nemotivarea hotărârii atacate, constând în lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate cererile reclamanţilor, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că, instanţa prim control judiciar reţinând că una dintre condiţiile cerute în mod cumulativ pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită, respectiv cea referitoare la lipsa negocierii contractului de credit, în mod just nu a mai analizat celelalte condiţii şi implicit celelalte motive de apel formulate de părţi, întrucât în mod evident nu ar fi condus la schimbarea soluţiei.

Prin urmare, caracterul nenegociat al clauzelor din convenţia de credit este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al acestora, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală a fost negociată cu consumatorul.

Critica recurenţilor privind motivele străine din considerentele hotărârii atacate referitoare la moneda în care s-a contractat creditul, este nefondată întrucât instanţa de apel, în mod corect, a reţinut moneda creditului ca fiind Euro, iar pe de altă parte acest motiv nu este susceptibil de a atrage nulitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi de admitere a apelului pârâtei.

Critica recurenţilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Norma 16/2007 referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor convenţiei de credit, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (1) " o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor" alin. (2) " o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv" şi alin. (3) "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe.

De asemenea, la alin. (2) şi (3) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 este definit caracterul nenegociat al clauzelor şi se instituie o prezumţie relativă a lipsei negocierii acestora, fiind în sarcina băncii să dovedească că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.

Atunci când legiuitorul a reglementat cerinţa ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care acesta nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod just, a procedat la analiza condiţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi din probele administrate, a căror analiză este exclusă în recurs în conformitate cu art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă potrivit cărora în calea extraordinară de atac se analizează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, a reţinut că nu este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor convenţiei de credit, fiind astfel în imposibilitatea de a mai verifica caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Din probele administrate şi situaţia de fapt evocată a rezultat că în cauză recurenţii au calitatea de notar, profesionişti ai dreptului, cu solide cunoştinţe inclusiv în materia contractelor de credit iar în perioada 2006-2008 au primit mai multe oferte de a contracta un credit, prin intermediul cărora au luat cunoştinţă de condiţiile de creditare existente pe piată.

Având cunoştinţă de condiţiile de pe piată reclamantul A. şi-a exprimat expres opţiunea cu privire la unele clauze esenţiale ale convenţiei de credit prin cererea de credit depusă la bancă, la data de 26.05.2008, fiind asistat şi de o societate de intermediere a creditelor.

Instanţa de apel în mod just a reţinut că nu se poate presupune că reclamanţii ar fi fost în poziţie de inferioritate faţă de bancă şi că aceasta cu rea-credinţă ar fi profitat de necesităţile lor economice pentru a le impune clauze abuzive, în condiţiile în care raportul cerere - ofertă dintre un client care doreşte un împrumut de o valoare foarte mare şi o multitudine de bănci care prezintă în mod insistent oferte de creditare este în mod clar favorabil clientului.

De altfel, din cuprinsul contractului rezultă că acesta prezintă diferenţe faţă de contractele de credit încheiate în mod normal între bănci şi consumatori, respectiv reclamanţilor li s-a acordat o "facilitate de credit" de 359.040 euro pentru nevoi personale, cu posibilitatea pentru împrumutat ca, în perioada de derulare a facilităţii, să solicite şi să obţină reîntregirea de către bancă a creditului în limita valorii iniţiale a facilităţii, operaţiune denumită "reîncărcare".

Se constată că aceste clauze sunt evident total atipice faţă de un contract de credit de nevoi personale încheiat între un consumator obişnuit şi o unitate bancară, ceea ce conduce la concluzia că părţile au negociat efectiv clauzele contractului de credit.

În ceea ce priveşte actele adiţionale în mod corect s-a reţinut de instanţa de prim control judiciar că în cuprinsul acestora se menţionează că au fost încheiate la iniţiativa împrumutatului, care a solicitat reeşalonarea contractului de credit.

În consecinţă, având în vedere cele evocate rezultă că banca a dovedit că nu a avut loc o simplă semnare şi acceptare a clauzelor contractuale ci dimpotrivă a existat o negociere efectivă, discuţiile între părţi concretizându-se în modificarea conţinutului contractului de credit propus de bancă, în cuprinsul căruia recurenţii au introdus diverse clauze. Este evident că nu se poate reţine că recurenţilor le-a fost pusă la dispoziţie o simplă ofertă urmată de încheierea contractului, contrar susţinerilor acestora.

Prin urmare, prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor contractuale a fost răsturnată de profesionist prin dovada contrară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000, instanţa de prim control judiciar reţinând în mod just că din probele administrate şi din situaţia de fapt relevată a rezultat negocierea convenţiei de credit ceea ce face de prisos analiza celorlalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, în acest sens fiind Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36.

În consecinţă, celelalte critici formulate de recurenţi privind lipsa informării acestora de către bancă cu privire la condiţiile de creditare, caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, dobânda majorată şi penalizatoare, comisionul de administrare şi scadenţa anticipată, stabilizarea cursului de schimb la cel valabil de la data încheierii contractului, denominarea creditului în moneda naţională şi aplicarea Cauzei C81/19, nu vor fi analizate întrucât acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, prin combaterea argumentelor instanţei de apel privind negocierea contractului.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2127 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2127 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2021.