Decizia nr. 2257/2021 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia a II-a civilă

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.07.2009, Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale privind aportul şi a celor care impuneau suportarea de către pârâtă a facturilor de utilităţi, dar şi evacuarea pârâtei din imobilul "Complex Pacea", situat în Ciolpani, jud. Ilfov, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.08.2009 reclamanta a formulat o completare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 735.924,72 RON, din care 454.909 RON reprezintă debite derivate din facturi curente calculate până la data de 31.05.2009, iar 218.015,72 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate la factura de preţ achitată cu întârziere, dar şi la plata sumei de 1.556.822 RON, echivalent a 530.000 USD, reprezentând daune-interese.

Pe calea unei cereri de micşorare a câtimii obiectului cererii, din data de 16.09.2009, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 724.746,76 RON cu titlu de debit, cuprinzând atât facturi curente în valoare de 367.046,57 RON, cât şi facturi de penalităţi în valoare de 357.700,19 RON; micşorarea pretenţiilor a fost determinată de o plată efectuată de pârâtă la data de 31.07.2009, prin care a fost achitată factura aferentă lunii martie 2009; nivelul sumei pretinse cu titlu de daune-interese nu a fost modificat.

La data de 08.02.2010, reclamanta a precizat că înţelege să crească cuantumul debitelor pretinse, de la suma de 724.746,76 RON la 970.333.82 RON.

La data de 09.11.2009, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia de neexecutare a obligaţiilor asumate de reclamantă la art. 3 şi art. 18 pct. 1 din contract, dar şi o cerere reconvenţională.

Formulând-o cu caracter subsidiar, în situaţia respingerii excepţiei de neexecutare, pârâta-reclamantă a solicitat prin cererea reconvenţională ca, în ipoteza admiterii cererii principale, reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei care reprezintă investiţia realizată până la data rezilierii contractului, dar şi la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciului material determinat de suportarea tuturor cheltuielilor efectuate prealabil construcţiei, respectiv studii de fezabilitate, obţinerea de avize şi autorizaţii, proiecte, studii de specialitate (inclusiv geodezice), întocmire proiecte de arhitectură, devize, altele decât cele care au făcut obiectul recunoaşterii prin procesul-verbal de recepţie întocmit cu reclamanta; de asemenea, a solicitat stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata contravalorii bunurilor încorporate acestuia, care i-au sporit valoarea.

Prin sentinţa civilă nr. 9973/09.07.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea principală şi cererea reconvenţională, a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 6.000 RON, a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 RON şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 14.10.2003 părţile au încheiat un contractul de asociere în participaţiune nr. x, în vederea reabilitării, modernizării şi dotării Complexului Pacea, în scopul realizării unui parc tematic şi de recreere integrat, în comuna Ciolpani, jud. Ilfov, părţile agreând ca R.A. A.P.P.S. - S.A.A. Scroviştea să aporteze folosinţa activului Complex Pacea în valoare de 1.724.305 USD fără T.V.A., iar S.C. A. S.R.L. - pe o perioadă de 4 ani de la semnarea contractului, suma de 4.600.000 USD fără T.V.A., ce reprezenta sursa de finanţare a lucrărilor de investiţii, care constau în edificarea unui hotel de 4 stele, în renovarea unui restaurant, zonă comercială, cinematograf, zonă pentru copii, centru de agrement şi infrastructura aferentă.

A mai notat că în art. 7 din contract s-au stabilit procentele în care părţile urmau să participe la profit: R.A. A.P.P.S. - 30 % şi S.C. A. S.R.L. - 70 %. Prin art. 8 din contract, s-a stipulat că activitatea care se desfăşura în comun urma să conducă la realizarea unui profit anual estimat de cca. 260.000 USD/an (din care 30% revenea R.A. A.P.P.S., adică 78.000 USD/an) pe perioada efectuării lucrărilor de investiţii (4 ani) şi de cca. 428.000 USD/an (din care R.A. A.P.P.S. îi revenea suma de 128.400 USD/an) după finalizarea lucrărilor de investiţii, cota de participare cuvenită R.A. A.P.P.S. trebuind să-i fie achitată lunar până cel târziu în ziua de 20 a lunii următoare.

Prima instanţă a luat act că în art. 14 din contract, părţile au inserat o clauză penală, potrivit căreia în cazul neplăţii sau întârzierii la plata sumei lunare se datorau penalităţi de 0,25%/zi din valoarea neachitată.

Cum reclamanta-pârâtă a solicitat rezilierea contractului de asociere în participaţiune motivat de nerespectarea graficului de lucrări şi de neplata facturilor curente şi a penalităţilor aferente, iar pârâta-reclamantă a opus excepţia de neexecutare, tribunalul a analizat apărarea invocată, care a pornit de la existenţa unor litigii ce au tulburat în drept folosinţa lucrului.

Astfel, a reţinut că potrivit art. 18.1 din contract, reclamanta-pârâtă s-a obligat să pună la dispoziţia pârâtei-reclamante folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a Complexului Pacea situat în Ciolpani, jud. Ilfov, dar terenul respectiv, pe care urmau se realiza investiţiile, a fost revendicat, fie pe cale judiciară, cererile făcând obiect al dosarelor nr. x/2006, nr. y/2009 şi nr. 7388/94/2007, fie pe cale administrativă.

În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997, notând şi că din adresa nr. x/23.02.2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Ciolpani rezultă că actul administrativ prin care terenul a trecut în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S. este suspendat până la terminarea procedurii de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenului.

Examinând corespondenţa părţilor, tribunalul a subliniat că pârâta-reclamantă a intenţionat să clarifice situaţia juridică a terenului, sistând provizoriu investiţia pe perioada soluţionării cererilor de retrocedare.

În continuare, a evocat clauzele cuprinse în art. 17 şi 24 din contract, a apreciat ca fiind întemeiată excepţia de neexecutare invocată de pârâta-reclamantă şi, având în vedere că doar partea care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute propriile obligaţii poate uza de acţiunea în reziliere, prima instanţă a respins primele două capete de cerere din acţiunea reclamantei-pârâte, ca neîntemeiate.

În examinarea celui de-al treilea capăt de cerere, a luat act de concluziile rapoartelor de expertiză contabilă şi tehnică în construcţii şi a subliniat că suspendarea plăţilor şi a investiţiilor a avut drept argument existenţa litigiilor privind revendicarea unor părţi din terenul pe care se afla Complexul Pacea.

Însă, Tribunalul a constatat că probele relevă că pârâta-reclamantă a întocmit studiul de fezabilitate aferent realizării proiectului, documentaţia necesară, a realizat şi obţinut aprobările planului urbanistic zonal şi planului urbanistic de detaliu, a obţinut autorizaţia de construcţie, a realizat toate proiectele necesare refacerii infrastructurii, obţinând avizele şi autorizaţiile necesare, refăcând în baza lor întreaga infrastructură a complexului Pacea, ridicând o staţie de epurare, refăcând integral reţeaua de alimentare cu apă, înlocuindu-le pe cele subterane de alimentare cu energie electrică, cu gaze, de canalizare şi instalaţiile sanitare, consolidând şi refăcând clădirea principală, pe care a transformat-o în centru cultural cinematografic european dotat cu 3 săli de proiecţie, o sală de conferinţe, 8 apartamente de cazare pentru invitaţii din ţară şi străinătate şi un bar/restaurant.

Pentru argumentele expuse, în baza art. 969 şi 1073 C. civ. şi art. 251-256 Codul comercial, Tribunalul a respins cererea principală, ca nefondată.

Cum pârâta-reclamantă a conferit cererii reconvenţionale un caracter subsidiar, solicitând a fi admisă doar în cazul admiterii cererii principale, prima instanţă a respins-o, ca o consecinţă a soluţiei date cererii principale.

Totodată, a stabilit onorariul definitiv de expert în cuantum de 6.000 RON şi a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 RON şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din taxa de timbru şi timbrul judiciar de 22.797,20 RON, onorariu de expert de 6.000 RON şi onorariu de avocat în sumă de 26.200 RON, redus în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că reclamanta este partea căzută în pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin calea de atac promovată, R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii principale, astfel cum a fost precizată.

În motivare, apelanta-reclamantă-pârâtă a arătat că sub aspect procedural, deşi prima instanţă a apreciat că excepţia de neexecutare este întemeiată, nu a admis-o prin hotărârea atacată sau printr-o încheiere separată, aşa încât apare o contradicţie între considerente şi dispozitiv, că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 55.000 RON, sumă în care a fost inclusă şi taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar achitate de pârâta-reclamantă pentru cererea reconvenţională, de vreme ce această cerere a fost respinsă, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., că referitor la onorariul de expert de 6.000 RON, din dispozitiv nu rezultă cu claritate cât, cui şi de către cine trebuie achitat, dar şi că măsura admiterii excepţiei de neexecutare este greşită şi nu este argumentată.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă-reclamantă a considerat că sentinţa atacată este netemeinică doar în privinţa reducerii onorariului de avocat de la suma de 111.156,80 RON dovedită de înscrisurile de la dosar, la suma de 26.200 RON.

Prin decizia nr. 193/20.05.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 138.954 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din 22.797,20 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, 5.000 RON - onorariu expert şi 111.156,86 RON - onorariu avocat; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a prezentat raporturile de natură contractuală dintre părţi şi, referitor la excepţia de neexecutare, a reţinut că potrivit art. 3 din convenţia nr. x/14.10.2003, apelanta reclamantă-pârâtă s-a obligat să aporteze pentru realizarea activităţii economice comune folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a activului Complex Pacea, situat în com. Ciolpani, jud. Ilfov, însă pe parcursul efectuării demersurilor legale pentru realizarea investiţiilor, apelanta-pârâtă-reclamantă a fost înştiinţată de autorităţi de faptul că respectivul teren era revendicat de mai multe persoane în cadrul unor demersuri administrative şi judecătoreşti, în diferite faze de soluţionare - dosarele nr. x/2006; nr. 5173/94/2009 şi nr. 7388/94/2007.

Din acest motiv, având în vedere şi dispoziţiile art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 care a modificat şi completat Legea nr. 18/1991, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă-reclamantă a sistat lucrările de construcţie. În sensul celor menţionate, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere şi adresa nr. x/23.02.2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Ciolpani, către apelanta-reclamantă-pârâtă, prin care i se aducea la cunoştinţă că în temeiul dispoziţiilor art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 modificată şi completată, actul prin care terenul a trecut în proprietatea privată a Statului Român şi în administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat este suspendat până la terminarea procedurii de stabilire a dreptului de proprietate.

În acest context juridic incert, care avea implicaţii asupra situaţiei terenului care a constituit obiectul contractului de asociere în participaţiune şi investiţiei apelantei-pârâte-reclamante, curtea de apel a apreciat că aceasta din urmă în mod justificat a considerat că nu mai este ţinută de executarea propriilor obligaţii, atâta vreme cât cealaltă parte nu mai era în măsură să şi le execute pe ale sale, respectiv să-i asigure folosinţa exclusivă şi liberă de sarcini a activului Complex Pacea, întrucât existenţa numeroaselor litigii în revendicare reprezenta o tulburare evidentă a folosirii bunului imobil.

A mai notat că în această situaţie, apelanta-pârâtă-reclamantă şi-a manifestat intenţia de a continua executarea contractului, dar după sistarea provizorie a investiţiei pe perioada soluţionării cererilor de retrocedare, nerezolvate irevocabil nici până la data judecării apelului, cum ar fi cazul dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti cu termen de judecată la 03.06.2013 şi cel al dosarului nr. x/2003 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu termen de judecată 21.10.2013.

De aceea, a apreciat că, întrucât în cadrul contractului de asociere în participaţiune, efectuarea lucrărilor şi realizarea investiţiilor reprezenta faza premergătoare, necesară începerii desfăşurării unei activităţi profitabile şi efectele suspendării actului administrativ pe perioada clarificării situaţiei juridice a imobilului trebuie suportate de ambele părţi, ar fi nelegal să se reţină în sarcina apelantei-pârâte-reclamante ca şi pe perioada suspendării intervenite potrivit art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997, când exista riscul restituirii imobilului către terţi, să-i incumbe obligaţia de a realiza investiţia în condiţiile iniţial convenite, cât timp cealaltă parte şi le-a încălcat pe ale sale.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că excepţia de neexecutare opusă de pârâta-reclamantă ca mijloc de apărare este întemeiată.

Totodată, a subliniat că aceasta nu este o excepţie de procedură propriu-zisă şi nicio excepţie de fond, aşa cum greşit consideră apelanta-reclamantă-pârâtă, ci doar un mijloc de apărare, care, de aceea, nu trebuie să primească o dezlegare prin dispozitiv.

Referitor la motivul de apel privind includerea în categoria cheltuielilor de judecată şi a sumei de 22.797,20 RON achitată de pârâta-reclamantă pentru timbrarea cererii reconvenţionale, care a fost respinsă, instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi a subliniat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii din vina căruia s-a pornit procesul, judecătorul având posibilitatea de a discerne, de la caz la caz, care dintre părţile procesului poate fi considerată câştigătoare şi care dintre ele se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligată la cheltuieli de judecată către partea adversă.

Cum faţă de respingerea cererii principale, reclamanta-pârâtă a căzut în pretenţii, a apreciat că ea datorează părţii adverse cheltuieli de judecată făcute justificat, iar faptul că şi cererea reconvenţională a fost respinsă a fost apreciat ca irelevant, de vreme ce ea a fost formulată drept răspuns la cererea principală de care era intim legată, pârâta folosindu-se de acest mijloc procedural pentru a formula pretenţii proprii, pe cale incidentală, care derivau din acelaşi raport juridic cu pretenţia reclamantei.

Referitor la onorariul de expertiză datorat, a constatat că dispozitivul este clar şi coroborat cu considerentele.

Având în vedere cele expuse anterior, curtea de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă.

Examinând apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L., a constatat că prima instanţă i-a acordat acesteia numai în parte cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite, în sensul că a redus onorariul de avocat conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la suma de 111.156,80 RON la 26.200 RON, fără a explica însă criteriile în raport de care a făcut această operaţiune şi modul de apreciere.

După ce a prezentat conţinutul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a subliniat că aceste prevederi au menirea de a împiedica abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea şi dificultatea litigiului.

Astfel, a apreciat că în speţă nu este justificată reducerea onorariului achitat de parte avocatului său, onorariul acestuia fiind stabilit de către părţi ţinând seama de elementele prevăzute în art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, iar apărătorul apelantei-pârâte-reclamante a dovedit că în raport de valoarea pricinii şi de complexitatea cazului, că onorariul este proporţional cu volumul de muncă depus, aşa încât în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei totale de 138.954 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, fie instanţei de apel, fie primei instanţe, iar în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat împotriva sentinţei instanţei de fond şi schimbării acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în data de 05.07.2013 sub numărul x/2009.

Prin decizia civilă nr. 1954 pronunţată în data de 30.05.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă R.A. ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT Bucureşti împotriva deciziei nr. 193/2013 din 20 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat trei motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când aceasta este nemotivată sau există contrarietate între considerente şi dispozitiv, ori atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte a reţinut că, respingând apelul declarat de către R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, instanţa de apel a notat, referitor la excepţia de neexecutare opusă de partea adversă, că pe parcursul efectuării demersurilor legale pentru realizarea investiţiilor, S.C. A. S.R.L. a fost înştiinţată de faptul că terenul era revendicat de mai multe persoane în cadrul unor demersuri administrative şi judecătoreşti, în diferite faze de soluţionare - dosarele nr. x/2006; nr. 5173/94/2009 şi nr. 7388/94/2007; din acest motiv, având în vedere şi dispoziţiile art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997, Curtea de apel a constatat că intimata a sistat lucrările de construcţie în mod justificat, de vreme ce cealaltă parte nu mai era în măsură să-şi execute obligaţia de a-i asigura folosinţa exclusivă şi liberă de sarcini a activului Complex Pacea, apreciind că existenţa numeroaselor litigii în revendicare reprezenta o tulburare a folosinţei imobilului. A mai subliniat că în această situaţie, intimata şi-a manifestat intenţia de a continua executarea contractului, după sistarea investiţiei pe perioada soluţionării cererilor de retrocedare, nerezolvate irevocabil nici până la data judecării apelului, cum ar fi cazul dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi cel al dosarului nr. x/2003 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că excepţia de neexecutare opusă de pârâta-reclamantă ca mijloc de apărare este întemeiată.

O asemenea motivare a deciziei atacate nu satisface însă cerinţa procesului echitabil.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse a condus Înalta Curte la concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau greşita reţinere a caracterului fondat al excepţiei de neexecutare raportat la împrejurările că intimata a făcut trimitere la existenţa unor litigii deja soluţionate irevocabil la data formulării întâmpinării, că instanţa nu a avut la dispoziţie expertize care să confirme dacă revendicările vizau întregul teren asupra căruia poartă litigiul sau o parte importantă din acesta, că intimata a avut folosinţa exclusivă şi efectivă a Complexului Pacea, fără să fi fost tulburată de litigiile ce au existat - fiind adusă în discuţie şi măsura în care promovarea respectivelor dosare, în sine, s-ar fi putut constitui într-un argument al neexecutării de către R.A. A.P.P.S. a obligaţiilor contractuale -, dar şi că aceasta nu a efectuat investiţia la care se obligase nici anterior datei la care a susţinut că ar fi luat cunoştinţă de existenţa litigiilor, nici ulterior soluţionării lor irevocabile.

De aceea, Înalta Curte a considerat că instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situaţie fiind echivalentă necercetării fondului.

Distinct de aceasta, referirile din decizia recurată la incidenţa art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 au aparenţa de a fi nelegale, nu doar pentru că textul de lege evocat face trimitere la suspendarea actelor administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate (contractul de asociere dintre părţi nefiind un act administrativ prin care terenul să fi trecut în domeniul public sau privat), ci şi pentru că textul legii a fost prezentat trunchiat în considerentele hotărârii instanţei de prim control judiciar, lipsindu-i excepţia prevăzută în partea finală.

Potrivit art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997, "Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil".

Prin urmare, a statuat Înalta Curte că instanţa de apel a omis să citeze în considerente excepţia conţinută de text, deşi ea era esenţială, în condiţiile în care chiar încheierea contractului de asociere în participaţiune cu intimata dovedea că bunul se afla în circuitul civil.

Î.C.C.J. a reţinut şi faptul că, instanţa de apel nu a răspuns nici criticilor potrivit cărora dispoziţiile art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 nu ar fi fost oricum aplicabile, deoarece terenul în dispută nu a fost unul cu destinaţie agricolă, ci era situat în intravilan, nu numai la data preluării, ci şi ulterior acestui moment.

Pe de altă parte, nu s-a argumentat motivul pentru care, în cazul în care intimata a avut totuşi folosinţa terenului, ea nu ar fi fost ţinută de îndeplinirea obligaţiilor de plată a cotei de profit, a utilităţilor, precum şi cele cu impozitele şi taxele locale - caz în care fie şi doar nerespectarea lor ar fi putut fundamenta cererea de reziliere, potrivit art. 24 raportat la art. 4, 5, 11, 12, 13, 15 şi 16 din contract.

De aceea, Înalta Curte a apreciat că instanţa de prim control judiciar nu a examinat susţinerea recurentei, potrivit căreia intimata nu a invocat cu bună credinţă excepţia de neexecutare a contractului, de vreme ce aceasta pare a nu-şi fi îndeplinit decât în parte obligaţiile asumate; or, excepţia de neexecutare nu trebuie transformată într-un instrument de presiune ilegitim, doar pentru a crea aparenţa de legitimitate a atitudinii uneia dintre părţi în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin.

Pe de altă parte, soluţia dată de instanţa de prim control judiciar apelului declarat de S.C. A. S.R.L., ce a avut drept consecinţă includerea în categoria cheltuielilor de judecată şi a sumei de 22.797,20 RON achitată de pârâta-reclamantă pentru timbrarea cererii reconvenţionale, este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii din vina căruia s-a pornit procesul.

Cu toate acestea, în speţă, cererea reconvenţională a fost respinsă, iar acest fapt nu poate fi irelevant, aşa cum a apreciat instanţa de apel; contrar considerentelor reţinute de aceasta, Înalta Curte a subliniat că o cerere reconvenţională nu poate fi privită ca fiind formulată drept răspuns la cererea principală, un asemenea rol neavând decât întâmpinarea - care însă nu se timbrează.

Or, cât timp pârâta a înţeles să se folosească de mijlocul procedural al cererii reconvenţionale pentru a formula pretenţii proprii împotriva reclamantei şi, în aplicarea principiului disponibilităţii, a conferit cererii sale un caracter subsidiar, este nelegal să fie pusă în sarcina celeilalte părţi obligaţia de a suporta taxele de timbru datorate pentru promovarea unei cereri respinse.

Considerentele expuse mai sus au impus concluzia că sunt fondate atât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, cât şi cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cum însă motivarea instanţei de apel echivalează unei necercetării corespunzătoare a fondului, Înalta Curte a dat eficienţă art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., texte legale în baza cărora a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza instanţei de apel, care, în rejudecare, urma a examina, conform deciziei de casare, nu doar criticile enumerate în considerentele prezentei decizii, care nu şi-au primit răspuns în calea ordinară de atac, dar şi pe celelalte prezentate în recurs, a căror analiză nu a mai fost utilă în această fază a procesului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2009* în rejudecare.

În rejudecare a fost administrată proba cu expertiză contabilă şi fiscală. De asemenea, părţile au depus la dosar înscrisuri şi concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr. 1032 din 5 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-au admis apelurile formulate de apelanta reclamantă-pârâtă R.A ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT şi de apelanta pârâtă-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 9973/9.07.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile atacate în sensul că:

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta R.A.A.P.P.S.

S-a dispus rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. x încheiat de părţile cauzei în data de 14.10.2003.

S-a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind evacuarea pârâtei-reclamante A. din imobilul obiect al contractului de asociere.

A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta R.A.A.P.P.S. a sumei de 7.516.020,8 RON, cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului menţionat.

S-a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă A..

A fost obligată reclamanta la plata către pârâta-reclamantă A. a sumei de 2.181.084,74 RON, cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului de asociere în participaţiune.

S-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea A. de acordare a unui drept de retenţie.

S-a respins, ca neîntemeiată, apărarea de fond formulată de pârâta A. cu privire la constatarea nulităţii absolute a clauzelor stipulate la art. 11, 13, 14 şi 15 din contractul de asociere în participaţiune indicat.

S-a admis cererea experţilor contabil, respectiv fiscal, de majorare, respectiv stabilire onorariu de expert pentru expertiza efectuată în faza procesuală a apelului, după casare şi, în consecinţă, au fost obligate părţile cauzei, în cote egale la suportarea acestui onorariu, după cum urmează:

- reclamanta R.A.A.P.P.S. la plata către expertul contabil B. a sumei de 9000 RON şi la plata către expertul fiscal C. a sumei de 1500 RON.

- pârâta-reclamantă A. la plata către expertul fiscal C. a sumei de 10.500 RON.

S-au admis cererile ambelor părţi având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, după cum urmează:

-a fost obligată pârâta-reclamantă A. la plata către R.A.A.P.P.S. a sumei de 107.977,77 RON, constând în taxa de timbru aferentă fazelor procesuale fond, apel şi recurs proporţional pretenţiilor admise.

-a fost obligată reclamanta R.A.A.P.P.S. la plata către A. a sumelor de 20.965,6 RON taxă timbru achitată, aferentă cererii reconvenţionale formulate în primă instanţă, proporţional pretenţiilor admise, precum şi de 25.000 RON cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul de apărător achitat în primă instanţă, astfel cum a fost redus.

S-au compensat cheltuielile de judecată astfel stabilite, cu consecinţa obligării pârâtei-reclamante A. la plata către reclamanta R.A.A.P.P.S. a sumei de 62.012,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:

Litigiul dedus judecăţii derivă din contractul de asociere în participaţiune nr. x, încheiat între părţile cauzei la data de 14.10.2003, ce a avut drept scop executarea unui obiectiv economic cu caracter cultural si de recreere în zona com. Ciolpani, jud. Ilfov. În concret, părţile au convenit ca RA.A.P.P.S.-Scroviştea să pună la dispoziţia asocierii, ca aport contributiv, folosinţa activului denumit Complex Pacea situat în com. Ciolpani, iar S.C. A. S.R.L. să aducă ca aport suma de 4.600.000 USD fără TVA, ce reprezenta sursa de finanţare a lucrărilor prevăzut a fi executate la obiectivul menţionat. Lucrările de investiţii ce urmau a fi executate la obiectivul purtând denumirea Complex Pacea erau diverse, constând în principal în realizarea unui hotel de 4 stele, cu dotările necesare, un restaurant, zonă comercială, un cinematograf, un centru de agrement, precum şi toată infrastructura specifică.

Ulterior, pe parcursul derulării contractului, lucrările prevăzute nu au mai fost executate conform graficului asumat de părţi, motiv pentru care apelanta-reclamantă a solicitat pe calea prezentului demers judiciar constatarea rezoluţiunii judiciare a contractului, cu consecinţa evacuării apelantei-pârâte A. din obiectivul de investiţii menţionat şi obligării acesteia la plata unei sume de bani cu titlu de facturi curente neachitate de societatea-pârâtă, daune interese aferente neexecutării obligaţiilor asumate şi penalităţi de întârziere aferente calculate până la data plăţii efective.

Curtea de apel a notat că apelanta-pârâtă A. a invocat excepţia de neexecutare a contractului de asociere în participaţiune încheiat cu RAAPPS, motivat de existenţa unei tulburări de drept în exerciţiul drepturilor decurgând din contract. În legătură cu această tulburare, A. a arătat că decurge din notificarea ce i-a fost adresată de autorităţile administrative competente, urmată de propriile demersuri prin intermediul cărora a aflat de existenţa mai multor litigii pe rolul instanţelor de judecată, în cadrul cărora diverse persoane ce se pretindeau fie proprietari, fie urmaşi ai proprietarilor de drept, revendicau obiectivul de investiţii Complex Pacea sau, după caz, o parte însemnată din acesta.

În acest context, apelanta A. a invocat incertitudinea juridică reieşită din demersurile procesuale având ca obiect revendicarea imobilului teren şi construcţii ce constituia şi obiectul material al contractului de asociere în participaţiune încheiat cu RAAPPS, motiv pentru care a declarat că a încetat orice investiţie asumată contractual până la momentul clarificării acestei situaţii sau finalizării litigiilor judiciare amintite.

În legătură cu aceste aserţiuni subsumate excepţiei de neexecutare a contractului, Curtea de apel a reţinut că ele prezintă un anumit nivel de rezonabilitate juridică, în sensul că nu puteau fi ignorate de contractantul investiţiilor asumate convenţional chiar pentru imobilul ce constituia obiectul revendicării în instanţă de către anumite persoane ce se declarau proprietarii în drept ai acestui imobil.

Aşadar, Curtea a reţinut că, începând cu data la care apelanta A. a primit Notificarea adresată de Comisia com. Ciolpani pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991, purtând nr. 1503/23.02.2006, dar şi ulterior, având în vedere succesiunea litigiilor judiciare înregistrate pe rolul instanţelor subsecvent momentului februarie 2006, securitatea raporturilor juridice derulate de aceasta cu apelanta-reclamantă RAAPPS, izvorând din contractul de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, a putut fi serios pusă la îndoială.

Trecând peste conţinutul lipsit de precizie juridică al adresei nr. x/23.02.2006, emisă de Comisia Locală Ciolpani de aplicare a Legii nr. 18/1991, Curtea de apel a reţinut faptul că societatea-pârâtă nu a fost perturbată în exerciţiul concret al drepturilor şi, mai ales în acea fază contractuală, al obligaţiilor rezultate din contractul de asociere în participaţiune. S-a relevat că, acest aspect nu este contestat. Nici RAAPPS, nici părţile din litigiile existente pe rolul instanţelor nu au întreprins vreo măsură concretă de executare de orice tip asupra activului Complex Pacea. Acest imobil a continuat să se afle în sfera de posesie a A. până la momentul 2015, atunci când a fost restituit către RAAPPS prin proces-verbal de predare-primire.

Cu privire la eventuala culpă contractuală în executarea prevederilor contractului de asociere în participaţiune, în optica Curţii, determinant a fost modul în care raporturile juridice statornicite între părţile cauzei s-au derulat până la momentul acceptat ca fiind cel mai timpuriu în care A. a fost informată cu privire la situaţia juridică incertă a Complexului Pacea, în speţă luna februarie 2006, respectiv atunci când i-a fost adresată Notificarea nr. x/23.02.2006, emisă de Comisia Locală Ciolpani de aplicare a Legii nr. 18/1991.

Curtea de apel a reţinut că, în speţă, relevante sunt menţiunile Anexei nr. 2 a Contractului de asociere în participaţiune, prin intermediul cărora părţile au convenit ca, în schimbul aportului adus de apelanta-reclamantă, apelanta-pârâtă să aducă drept aport pe o perioadă de 4 ani de la semnarea contractului suma de 4.600.000 USD (nu suma ca atare, ci investiţii având această valoare). Conform contractului, investiţiile urmau a fi efectuate eşalonat, conform graficului din Anexa nr. 2. Aceste investiţii începeau în trimestrul IV al anului 2003, perioadă de timp în care trebuia investită, în lucrările corespunzătoare, suma de 150.000 USD, şi se derulau până în trimestrul I al anului 2007, interval de timp în care urma a fi investită ultima sumă de 395.000 USD.

S-a constatat că în conformitate cu graficul menţionat, până la momentul februarie 2006, deci pentru intervalul trimestrul IV 2003-trimestrul IV 2005, apelanta A. şi-a asumat obligaţia de a efectua lucrări în valoare de 2.625.000 USD. Acest grafic de investiţii nu a fost adus la îndeplinire. De altfel, la fila x a vol. I dosar apel, se află depus înscrisul prin care A. recunoaşte neconformarea la prevederile graficului de lucrări şi propune unul nou, rescadenţar. Deşi raportul de expertiză efectuat în cauză nu a avut fixat ca obiectiv cuantificarea lucrărilor efectuate până la momentul februarie 2006, s-a subliniat că acelaşi raport a stabilit valoarea totală a investiţiilor realizate, deci pentru întreaga perioadă investiţională planificată, la suma de 567.454,10 USD.

În legătură cu această neexecutare, s-a reţinut că nicio explicaţie pertinentă nu a fost furnizată de către apelanta-pârâtă A. S.R.L. Apărările sale au vizat, astfel după cum s-a arătat în precedent, posibila tulburare de drept care s-a produs după momentul în care a fost informată cu privire la situaţia juridică incertă a imobilului Complexul Pacea. Iar, la acest moment, stabilit pe cale judiciară ca fiind (cel mai devreme) luna februarie 2006, apelanta-pârâtă se afla, deja, în culpă contractuală, întrucât nu respectase graficul de lucrări asumat la momentul semnării contractului de asociere în participaţiune, iar aceasta fără vreo justificare de natură juridică.

Pe cale de consecinţă, Curtea de apel a constatat că una din condiţiile esenţiale ale excepţiei de neexecutare a contractului nu este îndeplinită în prezenta cauză, mai exact condiţia referitoare la inexistenţa oricărei culpe a contractantului ce invocă excepţia. Este de esenţa acestui mijloc de apărare ca partea co-contractantă a celui care invocă excepţia să se afle în culpă, astfel încât partea ce o invocă să fie, la rândul său, dispensată de executarea propriilor obligaţii până la momentul în care cocontractantul şi le va îndeplini pe ale sale. În cauza dedusă judecăţii pe calea prezentului demers judiciar partea ce invocă excepţia se află în culpă contractuală - şi chiar una ce poate fi calificată drept culpă gravă, dat fiind volumul relativ ridicat valoric al investiţiilor neefectuate -, apărările acestei părţi circumscrise excepţiei examinate nu au fost reţinute ca fiind fundamentate şi au fost respinse ca atare.

Rezumând cele expuse pe marginea apărării de fond, subsumate excepţiei de neexecutare a contractului, Curtea de apel a reţinut că nu poate primi această apărare, din cauza neconcludenţei aspectelor expuse în susţinerea sa. Dimpotrivă, partea ce s-a aflat în culpă contractuală, încă din faza de debut a raporturilor contractuale, este chiar apelanta-pârâtă A., care nu s-a conformat termenelor asumate în graficul de lucrări, astfel încât, per ansamblu, din totalul investiţiilor pe care trebuia să le realizeze în valoare de 4.600.000 USD a executat lucrări în valoare doar de 567.454,10 USD. Culpa contractuală a apelantei-pârâte a debutat şi a continuat a se manifesta încă înaintea primului moment în care a putut pune la îndoială siguranţa juridică conferită (sau la care în mod rezonabil se putea aştepta) de raporturile contractuale stabilite cu apelanta-reclamantă RAAPPS. În orice caz, chiar dacă un anumit nivel de îndoială este acceptabil să se fi produs pe planul psihic al reprezentanţilor societăţii-pârâte cu privire la derularea pe viitor a relaţiilor contractuale cu apelanta-reclamantă şi cu privire la beneficiul investiţiilor efectuate la obiectivul Complex Pacea, aceste îndoieli nu prezintă aptitudinea (gradul de intensitate) de a îndreptăţi pârâta să înceteze executarea obligaţiilor asumate convenţional, conform celor mai sus expuse.

Respingerea excepţiei de neexecutare coroborată cu constatarea culpei societăţii-pârâte în ceea ce priveşte executarea dispoziţiilor contractuale a condus la admiterea capătului principal al cererii introductive, formulate de RAAPPS, referitor la rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. x încheiat de părţile cauzei la data de 14.10.2003.

Subsecvent admiterii capătului principal al cererii introductive, Curtea a constatat ca rămas fără obiect capătul subsidiar, având ca obiect evacuarea apelantei-pârâte din imobilul Complex Pacea, din moment ce acest imobil a fost predat către apelanta RAAPPS încă din anul 2015, părţile încheind în acest sens un proces-verbal de predare-primire.

În continuare, Curtea a examinat celelalte apărări de fond formulate de apelanta-pârâtă A. S.R.L. pe calea invocării unor excepţii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere în participaţiune încheiat între părţile cauzei.

Sub acest aspect, Curtea a notat că o primă apărare de fond formulată de pârâta A. S.R.L., a fost subsumată de aceasta nulităţii absolute a contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003 pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1513 din C. civ. (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere, deci forma anterioară a C. civ.). Apelanta-pârâtă a arătat, prin înscrisurile depuse la dosar în susţinerea excepţiei menţionate că, separat de această apărare, întemeiată pe art. 1513 din C. civ., invocă nulitatea absolută a contractului încheiat cu R.A.A.P.P.S şi din perspectiva cauzei ilicite, a cauzei imorale şi a fraudei la lege ce au stat la baza inserării în convenţia părţilor a art. 8, 14 şi 15. Prin înscrisul denumit note de şedinţă, dosar apel, în rejudecare, apelanta-pârâtă a arătat faptul că înţelege să invoce atât nulitatea absolută a întregului contract ca efect al caracterului vădit leonin al clauzelor contractuale pe care acest contract în ansamblul său le conţine, iar aceasta doar ca urmare a refuzului instanţei de apel de a suspenda soluţionarea prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 având tocmai acest obiect, dar şi în mod separat nulitatea absolută a contractului ca urmare a conţinutului dispoziţiilor art. 8, 14 şi 15 din contractul părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.03.2015, dosar apel rejudecare, instanţa de apel a calificat drept apărare de fond excepţia nulităţii contractului întemeiată pe dispoziţiile art. 8, 14 şi 15 din contractul de asociere în participaţiune, consecinţa acestei calificări fiind reprezentată de obligaţia de a analiza apărarea formulată odată cu soluţia pronunţată pe fondul apelului.

Cu privire la criticile formulate de apelanta-pârâtă A., Curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 4800/13.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, această instanţă a statuat, interpretând clauza inserată la art. 8 din convenţia părţilor prin prisma dispoziţiilor art. 1513 din C. civ., că nu se poate concluziona că RAAPPS şi-a rezervat totalitatea câştigurilor sau că a fost scutită de a participa la pierderi. O astfel de ipoteză nu se regăseşte în clauza inserată la articolul indicat, care nu conţine nicio referire la asigurarea unui venit minim ce este garantat pentru pârâta (din acel dosar) RAAPPS şi nici cu privire la exonerarea sa de suportarea pierderilor rezultate din asociere.

Referitor la clauzele inserate la art. 11 şi 13 din contractul de asociere, Înalta Curte a reţinut că acestea nu au format obiectul apelului promovat de A., după ce prima instanţă le respinsese, astfel încât sunt excluse analizei instanţei de recurs. În rejudecare, instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 680/11.04.2019, a respins pe fond apelul promovat de A., menţinând soluţia de respingere a tuturor capetelor de cerere dispusă de prima instanţă, mai puţin acele capete de cerere la care apelanta-reclamantă A. renunţase. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect caracterul leonin al clauzei regăsită la art. 8 din convenţia de asociere a părţilor, instanţa de apel s-a considerat ţinută de statuările Î.C.C.J., conform dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., iar cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea contractului în ansamblul său instanţa de apel a constatat că această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât reclamanta A. nu a declarat cale de atac împotriva acestei soluţii a primei instanţe.

Ulterior, pronunţării soluţiilor mai sus menţionate, apelanta-pârâtă a procedat la completarea apărării sale în sens larg referitoare la nulitatea absolută a contractului, înţelegând să invoce şi excepţia nulităţii absolute a prevederilor art. 11 şi 13 din contractul de asociere, dosar apel rejudecare. În acest înscris depus la dosarul de apel, apelanta-pârâtă a reluat şi criticile subsumate constatării nulităţii absolute a art. 14 şi 15 invocate încă prin înscrisul depus la dosar la termenul din 11.03.2015.

În concret, cu privire la această completare apelanta-pârâtă A. a arătat că, în dosarul nr. x/2014, soluţionat odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 4800/13.11.2018, Înalta Curte a făcut trimitere la art. 11 şi art. 13 din contractul ce formează obiectul prezentei cauze.

În opinia pârâtei, motivele de nulitate a art. 11, art. 13, art. 8, art. 14, art. 15 alin. (1) denunţate pentru cauză de nulitate absolută, decurg din cauza ilicită şi imorală, frauda la lege şi caracterul leonin al prevederilor tuturor acestor articole. În esenţă, toate aceste motive de nulitate absolută au, în optica, apelantei-pârâte drept situaţie premisă ipoteza regăsită în prezenta cauză, în care apelanta-reclamantă RAAPPS şi-a asigurat un venit minim ce îi este garantat de prevederile contractuale, chiar dacă asocierea nu înregistrează un profit şi chiar înainte de a începe desfăşurarea propriu-zisă a activităţii comerciale avute în vedere de părţi la data semnării contractului.

Dintre toate motivele de nulitate ale contractului de asociere în participaţiune, Curtea de apel a reţinut că a intrat în puterea de lucru judecat statuarea efectuată de Î.C.C.J. pe lipsa caracterului leonin al clauzei de la art. 8 din contractul menţionat, dar şi pe lipsa nulităţii absolute pentru cauză ilicită, imorală, fraudă la lege ale art. 11 şi 13 din contract, cu privire la care Înalta Curte şi, apoi, Curtea de Apel în rejudecare, au constatat că apelanta din prezenta cauză RAAPPS nu a promovat cale de atac împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de constatare a caracterului nul absolut al celor două clauze contractuale de la art. 11 şi 13.

Cu referire la criticile de nulitate formulate de A., Curtea de apel a reţinut că, deşi formulate distinct, aşadar independent din punct de vedere juridic, criticile de nulitate absolută a art. 8, 14 şi 15 alin. (1) sunt dependente, în fapt, de soluţia pronunţată asupra cererii având ca obiect constatarea caracterului leonin al stipulaţiilor art. 11 şi 13 din contractul de asociere în participaţiune.

Dispoziţiile art. 1513 din C. civ. anterior interzic contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor, după cum este interzisă şi acea convenţie prin care se hotărăşte scutirea unora dintre asociaţi de la participarea la pierdere. Sancţiunea prevăzută de text pentru încălcarea dispoziţiilor imperative este nulitatea convenţiei. Prin urmare, clauza leonină este, conform definiţiei, "clauza din contractul de societate, deci actul constitutiv al unei societăţi comerciale, prin care unul dintre asociaţi îşi stipulează totalitatea câştigurilor sau prin care se stabileşte ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie absolviţi de pierderi.

O împărţire a profitului distribuit altfel decât proporţional cu participarea pro-rata la capitalul constitutiv al unei societăţi sau, în cazul de faţă, al unei asocieri în participaţiune, este posibilă şi legală, întrucât niciun text de lege sau principiu de drept nu se opune ca beneficiile, dar şi pagubele fiecărui asociat, să fie determinate de voinţa părţilor contractante. Ceea ce legea interzice, calificând-o drept clauză leonină, este fie neparticiparea totală, fie participarea vădit disproporţionată la profitul rezultat ca urmare al formei de societate constituită.

Curtea de apel a notat că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din convenţia părţilor, în cazul în care diferenţa dintre veniturile şi cheltuielilor lunare ce revin RAAPPS, transmise prin decont, este mai mică decât echivalentul în RON al sumei de 6500 USD/lună la data decontării (în perioada efectuării lucrărilor de investiţie) şi a sumei de 10.700 USD/lună la data decontării (în perioada de după finalizarea lucrărilor de investiţii) A. se obligă să achite RAAPPS diferenţa până la concurenţa sumei de 6.500 USD/lună, respectiv 10.700 USD/lună.

Clauza menţionată nu poate fi însă interpretată şi aplicată în mod izolat. În mod logic, astfel cum rezultă din coroborarea clauzelor contractuale, aceasta este strâns legată de clauza inserată de părţi la art. 8 al contractului ce formează obiect de analiză în cadrul prezentei proceduri judiciare.

Conform menţiunilor art. 8 din contractul părţilor, activitatea care se va desfăşura în comun va conduce la realizarea unui profit anual estimat de 260.000 USD, din care 30% îi va reveni RAAPPS, respectiv 6500 USD/lună pe durata efectuării lucrărilor de investiţii, precum şi de 428.000 USD, din care 30% îi va reveni RAAPPS, respectiv 10.700 USD/lună după finalizarea lucrărilor.

Din interpretarea coroborată a celor două articole, Curtea de apel a reţinut că părţile cauzei au estimat la data încheierii contractului că asocierea avută în vedere le va aduce un anumit profit. În anticiparea acestui profit, părţile l-au şi distribuit în avans repartizându-l între acestea, respectiv 30% pentru RAAPPS şi 70% pentru A.. Este adevărat că părţile au convenit ca profitul estimat să fie distribuit apelantei-reclamante RAAPPS şi pe durata executării lucrărilor de investiţii avute în vedere, aşadar în avans faţă de momentul în care profitul urma a fi efectiv realizat. Însă, pentru această din urmă situaţie părţile au prevăzut un nivel semnificativ mai redus al cotei de profit prevăzută a fi acordată reclamantei.

De asemenea, această interpretare coroborată a celor două articole susmenţionate nu poate fi disociată de ansamblul prevederilor contractuale. Este adevărat că părţile au prevăzut eşalonarea pe o perioadă de patru ani a investiţiilor ce urmau a fi efectuate la activul asocierii. Însă, nu au prevăzut şi care anume părţi ale investiţiei urmau a fi realizate cu prioritate şi care spre sfârşitul acestui interval sau, altfel spus, nu au prevăzut un grafic de obiective, ci doar un grafic financiar -Anexa nr. 2 a Contractului de asociere, dosar fond.

În acest context, nu rezultă din prevederile contractuale, dacă nu cumva părţile nu au avut în vedere obţinerea efectivă de profit încă înainte de termenul de 4 ani prevăzut pentru investirea întregii sume de 4.600.000 USD asupra cărora au convenit, spre exemplu prin realizarea/renovarea zonei comerciale cu prioritate, aspect ce ar fi putut genera un anumit profit, iar în final realizarea hotelului de 4 stele ce ar fi completat ansamblul investiţional prevăzut.

Ceea ce este relevant, din perspectiva caracterului leonin sau nu al clauzelor de la art. 11 şi 13 din contract, este faptul că părţile au estimat profitul ce urma a fi obţinut şi l-au repartizat, 30% RAAPPS şi 70% A.. Cotele mai sus indicate sunt rezonabile, neputând fi catalogate drept leonine. Iar, în mod evident nu au prevăzut scutirea vreuneia dintre acestea de posibilele pierderi ale activităţii rezultate din asociere sau participarea la aceste pierderi doar într-o proporţie nesemnificativă.

S-a reţinut că acest aspect a fost arătat şi de către Î.C.C.J. în cadrul deciziei nr. 4800/13.11.2018, respectiv că reclamanta RAAPPS nu şi-a stipulat totalitatea câştigurilor sau că ar fi fost scutită de pierderi. Articol 8 a fost interpretat în contextul celorlalte clauze contractuale, în mod special coroborat cu art. 11. Părţile au stabilit contractual, pe temeiul libertăţii de voinţă ce caracterizează orice contract, că pentru ipoteza în care asocierea va produce profit acesta se va repartiza în cotele de 30% RAAPPS, nu mai puţin de o anumită sumă lunar, prevăzută diferit în funcţia de momentul finalizării întregului grafic investiţional, respectiv 70% A.. Părţile nu au prevăzut nicio dispoziţie pentru ipoteza în care asocierea va produce pierderi, ceea ce nu poate fi interpretat în sensul că RAAPPS a fost scutită de acestea.

Cu privire la frauda la lege, caracterul ilicit sau imoral al cauzei, apelanta-pârâtă nu a motivat, în concret, mecanismul pe care îl consideră ca fundamentând aceste aserţiuni. În fapt, criticile formulate din perspectiva ilicitului sau imoralităţii cauzei ori a fraudei la lege au fost formulate tot în sprijinul argumentaţiei dezvoltate pe marginea caracterului denunţat drept leonin al clauzelor de la art. 11 şi 13 din contract, decurgând din stipularea unui anumit nivel al profitului în favoarea RAAPPS inclusiv pentru perioada înainte de expirarea celor patru ani prevăzuţi pentru realizarea investiţiilor. Deşi apelanta-pârâtă a făcut vorbire în extenso în cadrul înscrisului prin intermediul căruia a invocat nulitatea absolută a art. 8, 11, 13, 14 şi 15 despre lipsa de echivoc a faptului că profitul putea fi obţinut doar la sfârşitul celor patru ani, după cum a fost arătat Curtea consideră acest aspect mai degrabă echivoc şi, în orice caz, nestipulat clar în contract sau în graficul financiar asumat în anexa nr. 2 a contractului.

Cu referire la clauzele inserate la art. 8, 14 şi 15 alin. (1) din contract, Curtea nu a identificat argumente pertinente a conduce către concluzia incidenţei aceloraşi motive de nulitate referitoare la cauza imorală sau ilicită, ori la caracterul fraudulos al acestor dispoziţii convenţionale. Faptul că toate cheltuielile aferente impozitelor şi taxelor locale, utilităţilor sau cheltuielilor cu amortizarea obiectivului au fost prevăzute în sarcina pârâtei A. nu este de natură a determina nulitatea acestei clauze.

Nu au fost reţinute nici considerentele expuse de către apelanta-pârâtă cu privire la eventuala fraudă la lege a contractului de asociere în participaţiune, în condiţiile în care, se pretinde că acesta ar ascunde în fapt o închiriere a obiectivului de investiţii Complex Pacea. Drept argumente se aduc, din nou, cele referitoare la cota de profit prevăzut a fi acordată RAAPPS înainte de începerea efectivă a activităţii.

Curtea de apel a reţinut că nicio dispoziţie contractuală nu conduce către concluzia încheierii în formă mascată (deci simulat) a unui contract de închiriere. Lipsesc în speţă elementele ce ţin de esenţa unui contract de închiriere, în schimb se regăsesc elementele ce ţin de natura proprie a contractului de asociere în participaţiune, şi anume cele ce se regăsesc în prezenta cauză referitoare la contribuţia fiecăreia dintre părţile contractuale la asocierea nou creată (aducerea unui imobil, pe de-o parte, respectiv investiţii de un anumit nivel valoric, pe de altă parte). Or, este indiscutabil faptul că locatarul din cadrul unui contract de locaţiune nu are obligaţia legală sau nu îşi asumă convenţional obligaţia de a efectua investiţii la imobilul închiriat, de a-l exploata din punct de vedere comercial o perioadă de timp şi de a împărţi profitul obţinut în astfel de condiţii cu locatorul.

Instanţa de apel a conchis că acele clauze contractuale denunţate de apelanta-pârâtă pentru caracter leonin sau pentru nulitate absolută sunt clauze ce au materializat voinţa părţilor, voinţă ce materializează legea părţilor în condiţiile art. 969 alin. (1) din C. civ. anterior.

Astfel fiind configurate juridic raporturile dintre părţile cauzei, Curtea reţine că subsecvent constatării rezilierii contractului de asociere încheiat între acestea trebuie a se pronunţa şi asupra eventualelor bunuri sau sume de bani pe care acestea şi le datorau la momentul intervenirii rezilierii. Odată cu respingerea excepţiei de neexecutare a contractului şi concomitent respingerii excepţiei de nulitate absolută pentru care au fost denunţate clauzele de la art. 8, 11,13,14 şi 15 din contract, instanţa de apel a reţinut că se impune a fi constatată rezilierea contractului părţilor. S-a motivat că efectul acestei constatări este reprezentat de obligarea părţilor a-şi restitui reciproc şi toate sumele pe care şi le datorau la momentul rezilierii contractului lor.

În această privinţă este necontestat faptul că apelanta-pârâtă are de achitat către apelanta-reclamantă RAAPPS suma de 10.080.401,15 RON, cu TVA inclus, reprezentând facturi neachitate de către prima apelantă pe durata derulării raporturilor contractuale dintre părţi, deci punctul de referinţă este anul 2015 atunci când prin proces-verbal întocmit între părţi obiectivul de investiţii a fost restituit către RAAPPS. Suma menţionată nu este contestată doar în ceea ce priveşte nivelul său, pentru că din punct de vedere juridic pârâta A. a arătat că nu o datorează. Însă, în condiţiile mai sus expuse, Curtea a reţinut pe baza raportului de expertiză tehnică, contabilă şi fiscală, administrat în cauză, dosar apel rejudecare, dar şi din răspunsul celor doi experţi la obiecţiunile părţilor, dosar apel rejudecare, că suma de 10.080.401,15 RON, TVA inclus, este compusă din: facturi chirie 1.233.838,56 RON + TVA 196.999,43 RON; contravaloare cotă parte asociere 1.303.871,86 RON + TVA 251.318,53 RON; utilităţi 204.103,07 RON + TVA 39.638,01 RON; amortizare 419.474,63 RON + TVA 79.988,83 RON; impozit clădiri 113.421,31 RON + TVA 20.764,73 RON; impozit teren 77.094,78 RON + TVA 14.496,09 RON.. Totalul este în sumă de 3.758.010,4 RON.

La această sumă totală, expertiza tehnică dispusă în faza procesuală a apelului, ca efect al soluţiei de rejudecare dispusă de Înalta Curte, a calculat penalităţi contractuale de 6.322.390,78 RON, conform dispoziţiilor art. 14 din contractul de asociere. Aceste penalităţi au fost prevăzute de către părţi la nivelul de 0.25% pentru fiecare zi de întârziere, iar expertiza a concluzionat că suma totală datorată cu acest titlu este cea de 6.322.390,78 RON.

Referitor la aceste penalităţi, Curtea a reţinut că la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune examinat în cadrul prezentei proceduri judiciare era în vigoare Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Articolul 4 alin. (1) prevede că, în contractele încheiate, părţile pot prevedea ca, în cazul neîndeplinirii până la scadenţă sau până la un alt termen convenit a obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1), debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei. De asemenea, în conformitate cu prevederile alin. (2), în contractele comerciale dintre părţile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităţilor contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, se pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.

Semnificative pentru prezenta cauză sunt dispoziţiile alin. (3) ale articolului susmenţionat, în acord cu care, totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Aşadar, pentru ipoteza în care părţile contractante nu convin prin acordul lor de voinţe materializat în contract posibilitatea ca penalităţile contractuale să depăşească cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate, aceste penalităţi vor trebui limitate la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, respectiv la cuantumul debitului principal datorat.

Cum în prezenta cauză creanţa datorată de A. apelantei-reclamante RAAPPS este în cuantum de 3.758.010,4 RON şi penalităţile calculate de expertiza tehnică au fost limitate la această sumă. În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că părţile nu au convenit, prin acordul lor de voinţe, ca penalităţile stipulate contractual să poată depăşi cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002. În acest sens, art. 14 din contractul de asociere prevede doar faptul că penalităţile în procent de 0.25% pentru fiecare zi de întârziere se vor calcula la valoarea creanţei neachitate. Prin urmare, apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către RAAPPS a sumei de 7.516.020,8 RON cu titlu de debit total datorat la momentul rezilierii contractului de asociere încheiat de către părţi.

Referitor la această sumă ce a fost cuantificată de raportul de expertiză contabilă şi fiscală drept debit principal, Curtea reţine ca nefiind temeinice susţinerile apelantei-intimate A. privitoare la faptul că aceste cheltuieli ce compun debitul principal defalcat (conform celor mai sus prezentate) trebuiau suportate de către părţi în cotele asocierii, 70% A., respectiv 30% RAAPPS, iar, în plus, unele din acest cheltuieli nu sunt purtătoare de TVA. Pe cale de consecinţă, datorită acestor două elemente cuantumul sumei ce ar fi fost cuvenită apelantei RAAPPS ar fi fost unul diminuat. În privinţa taxei pe valoare adăugată, cu titlu de exemplu Curtea notează cheltuielile cu taxele şi impozitele aferente complexului Pacea sau cele cu amortizarea calculată anual pentru imobilul obiect al contractului de asociere, ambele tipuri de cheltuieli menţionate ca atare şi în raportul de expertiză tehnică contabilă şi fiscală, precum şi în răspunsul experţilor la obiecţiunile ambelor părţi ca nefiind purtătoare de TVA.

Sub acest aspect, ce ar fi putut conduce în optica apelantei A. la diminuarea debitului principal datorat către RAAPPS, Curtea reţine că modalitatea de redactare de către părţi a conţinutului art. 15 din contractul de asociere nu generează dificultăţi de interpretare. Cu alte cuvinte, pentru desluşirea sensului său, deci a celui avut în vedere de părţi nu este necesară recurgerea la regulile de interpretare a contractelor.

Astfel, părţile au stabilit foarte clar că de la data luării în primire a activului pe bază de proces-verbal, toate cheltuielile privind utilităţile şi prestările de serviciu (apă, energie electrică şi termică, salubritate), impozitele şi taxele locale pentru clădiri şi terenuri, precum şi cheltuieli cu amortizarea aferente activului ce face obiectul prezentului contract, pe perioada cuprinsă între data luării în primire a activului şi data începerii activităţii (acest moment fiind definit de părţi ca fiind cel începând cu care investiţiile trebuiau finalizate la expirarea termenului de 4 ani). De altfel, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) aceste cheltuieli au şi fost facturate lunar către apelanta A., ele fiind consemnate sub titulatura (improprie, este adevărat) "chirie".

Pentru momentul ulterior începerii activităţii, părţile au stabilit, în cadrul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) al contractului de asociere, faptul că, de la data începerii activităţii şi exploatării activului ce face obiectul contractului cheltuielile aferente utilităţilor şi prestărilor de servicii se vor achita de către A. din veniturile obţinute din asociere.

În mod special cu privire la cheltuielile privind impozitele şi taxele locale sau cele privind amortizarea, părţile contractante au stabilit că aceste tipuri de cheltuieli sunt aferente asocierii şi vor fi transmise de către RAAPPS către A. pe bază de decont de la data începerii activităţii.

Prin urmare, deşi părţile fac referire în ceea ce priveşte derularea sub aspect temporal a raporturilor dintre ele la două momente distincte, respectiv data luării în primire a activului şi data începerii activităţii, convenţional al agreat asupra aceluiaşi lucru: cheltuielile cu amortizarea obiectivului, cele cu utilităţile sau cele cu impozitele şi taxele locale trebuiau a fi achitate de către apelanta-pârâtă A..

În prezenţa acestei clauze exprese, ce concretizează modalitatea specifică de aducere la îndeplinire a unei obligaţii derivate din raporturile derulate de părţi, Curtea reţine ca nefiind întemeiate susţinerile apelantei A. referitoare la responsabilitatea achitării acestora în cotele asocierii. În această ambianţă contractuală se reţine că sunt irelevante dispoziţiile Codul fiscal. Acestea ar fi avut, desigur, importanţa lor în lipsa unui acord diferit exprimat de către părţi. Prin acordul lor de voinţe, părţile au convenit să deroge de la cotele stabilite pentru ipoteza obţinerii de profit şi să prevadă că, pentru această ipoteză specială privind anumite categorii de cheltuieli aferente asocierii acestea vor fi achitate doar de către A.. Pentru perioada de timp anterioară începerii propriu-zise a activităţii A. şi-a asumat obligaţia de a le achita din fonduri proprii, urmând ca ulterior începerii activităţii de exploatare comercială a obiectivului cheltuielile în cauză să fie achitate de aceeaşi A., însă din veniturile asocierii, deci din cota sa de 70% prevăzută convenţional pentru ipoteza obţinerii de profit.

Implicit şi sumele facturate cu titlu de TVA pentru impozitele şi taxele locale sau pentru amortizarea imobilului obiectiv al contractului de asociere au fost consemnate de către RAAPPS în cuantumul lunar al facturilor transmise către A., subsumate sumei totale consemnate cu titlu de "chirie", acestea fiind aferente unui transfer de bunuri (imobilul obiectiv al investiţiilor proiectate).

În privinţa cererii reconvenţionale formulată în faţa primei instanţe de către apelanta-pârâtă A., în afara chestiunilor ţinând de nulitatea absolută a contractului de asociere sau cele referitoare la excepţia de neexecutare, respinse conform considerentelor mai sus expuse, Curtea reţine că apelantei i se cuvin o parte din cheltuielile suportate cu activul Complex Pacea.

Unul din efectele rezilierii constă în obligaţia părţilor contractuale de a-şi restitui prestaţiile executate până la momentul intervenirii rezilierii sau contraechivalentul acestora dacă restituirea ca atare nu mai este posibilă. Obligaţia menţionată este stipulată expres pentru ipoteza rezoluţiunii, caz în care efectele acesteia sunt retroactive, dar este acceptată şi pentru ipoteza rezilierii, chiar dacă efectele acestei instituţii juridice sunt doar pentru viitor. În cauză, însă, obligaţia de restituire (reciprocă) a prestaţiilor executate până la momentul intervenirii rezilierii derivă din principiul echităţii, subsumat unei alte instituţii juridice, respectiv cea a îmbogăţirii fără justă cauză. Pe temeiul acestui principiu, nimeni nu îşi poate spori patrimoniul în detrimentul unei alte persoane, motiv pentru care, dacă acest lucru se întâmplă, este ţinut a restitui tot ceea ce a condus la majorarea patrimoniului său.

În aceste condiţii, Curtea notează că raportul de expertiză tehnică contabilă şi fiscală a calculat totalul cheltuielilor suportate de către apelanta A. cu imobilul obiect al contractului de asociere. Aceste cheltuieli sunt în sumă de 2.371.622,66 RON, echivalentul a 732.926,82 USD la data calcului, fila x a raportului de expertiză, răspunsul experţilor la obiectivul nr. 1 propus de către A.. Ele includ, totalul investiţiilor efectuate la imobil, ceea mai mare parte până în septembrie 2005, dar este contabilizată şi o sumă de 13.530,68 USD efectuată în afara termenului contractual. Întrucât această cheltuială a fost efectuată în legătură cu lucrări de hidroizolaţie la imobilul-restaurant din cadrul Complexului Pacea, Curtea consideră că şi aceste cheltuieli îi profită apelantei RAAPPS, motiv pentru care a acceptat includerea lor în cadrul sumei totale de restituit la care va fi obligată această apelantă.

Nu au fost acceptate a fi incluse în cadrul calculului cheltuielilor a căror contravaloare trebuie restituită de către RAAPPS acele cheltuieli efectuate cu plata serviciilor de pază/securitate, ori cele efectuate cu plata propriilor salariaţi ai A., angajaţi începând cu un anumit moment dat pentru paza obiectivului. Aceste cheltuieli nu au contribuit la dobândirea vreunui spor de valoare de către obiectivul investiţional, astfel că nu există un temei în baza căruia RAAPPS să poată fi obligată la restituirea lor. Cheltuielile excluse din acest calcul au fost cele de 14.045,67 USD, echivalentul a 46.459,51 RON, suportate pentru securitate, pază, respectiv cele de 50.144,02 USD, echivalentul a 135.251,00 RON, suportate cu paza efectuată de proprii salariaţi (în fapt, plata acestor salariaţi).

Pe cale de consecinţă, în această calculaţie a sumelor la care RAAPPS a fost obligată să le restitui către A. au fost incluse doar cele detaliate la pagina 36 a raportului de expertiză contabilă şi fiscală, respectiv cele efectuate anterior demarării propriu-zise a lucrărilor de investiţie (obţinerea de autorizaţii prealabile, avize, studii, onorarii de proiect,etc.); cele reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la obiectiv; cele cu plata salariaţilor angajaţi pentru realizarea acestor lucrări; cele cu serviciile aferente sau cele cu diversele materiale necesare pentru lucrări.

Totalul acestor sume se ridică la 2.181.084,74 RON, acestea urmând a fi restituite de către RAAPPS către A. cu titlu de daune materiale suportate de către aceasta din urmă aferente rezilierii contractului de asociere în participaţiune.

Curtea a constatat ca fiind rămasă fără obiect cererea apelantei-pârâte A. având ca obiect acordarea unui drept de retenţie asupra obiectivului menţionat până la data achitării de către RAAPPS a sumei la care a fost obligată prin prezenta hotărâre, întrucât imobilul Complex Pacea a fost predat pe baza procesului-verbal din 2015 de predare-primire.

Cu privire la celelalte aspecte ce au format obiectul analizei apelului, Curtea a constatat că cei doi experţi desemnaţi a efectua un raport comun de expertiză tehnică, contabilă şi fiscală, au solicitat suplimentarea onorariului de expert, respectiv stabilirea acestuia.

Examinând cele două cereri, Curtea a reţinut că acestea sunt întemeiate, raportat la volumul de activitate desfăşurat de cei doi experţi tehnici, în speţă expertiza tehnică dosar apel şi răspunsul la obiecţiunile părţilor, dosar apel. În consecinţă, părţile cauzei au fost obligate la suportarea, în cote egale, a onorariului experţilor, astfel cum instanţa de apel a dispus şi în legătură cu avansul de onorariu fixat pentru experta B. (câte 1.500 RON fiind achitaţi în acest sens de către părţile cauzei). Prin urmare, diferenţa până la onorariul stabilit în cuantum de 12.000 RON pentru fiecare dintre cele două experte s-a stabilit a fi suportat de RAAPPS în sumă de 9.000 RON pentru experta B. şi în sumă de 1.500 RON pentru experta C., apelanta-pârâtă A. fiind obligată la suportarea sumei de 10.500 RON către experta C..

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de apelanta-intimată A. S.R.L., Curtea a notat că singurul motiv de apel formulat pe cale principală de aceasta împotriva soluţiei primei instanţe a fost reprezentat de cenzurarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, constând în onorariul de apărător. Ulterior, împotriva soluţiei adoptate de către instanţa de apel, în prima fază procesuală, a promovat recurs doar apelanta-reclamantă RAAPPS.

Aşadar, cu referire la cheltuielile de judecată constând în onorariul de apărător achitat de A. în prima instanţă, Curtea a reţinut că a fost solicitată cu acest titlu suma de 111.156,80 RON. Această sumă a fost acordată în parte de către instanţa de fond, respectiv suma de 26.200 RON. Ulterior, conform dovezilor existente la dosarul cauzei, au mai fost achitate cu acest titlu sumele de 38.900,29 RON dosar recurs, dosar Î.C.C.J, şi 29.269,72 RON, vol. V dosar apel rejudecare, partea finală.

Curtea de apel a considerat că acordarea sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente onorariului de apărător achitat de A. în primă instanţă reprezintă o sumă rezonabilă şi proporţională raportat la pretenţiile admise.

Apelanta RAAPPS a fost obligată şi la plata către A. a sumei de 20.965,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru şi onorariul de expert achitate de A. în faţa primei instanţe, de asemenea proporţional pretenţiilor admise. Cheltuielile aferente plăţii onorariilor de expert au rămas în sarcina ambelor părţi, în cote egale.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-reclamantă RAAPPS, Curtea a observat că la dosarul cauzei s-a efectuat doar dovada cheltuielilor de judecată reprezentate de taxele de timbru achitate în etapele procesuale anterioare, fond, apel şi recurs.

Taxa de timbru achitată de RAAPPS a fost în cele trei faze procesuale de 144.818,55 RON, repartizată după cum urmează: 4178 RON, dosar de primă instanţă; 21.108,55 RON, dosar de primă instanţă; 63.078 RON, fila x prim dosar apel; 27.060,47 RON fila x prim dosar de apel şi 29.394 RON dosar Î C. civ..J., fila x.

Din această sumă totală, Curtea a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru proporţional pretenţiilor admise, suma de 107.977,77 RON.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 276 teza finală C. proc. civ., Curtea a dispus compensarea cheltuielilor de judecată acordate conform celor mai sus expuse, apelanta-pârâtă A. fiind obligată la plata sumei de 62.012,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă RAAPPS.

În temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de apel a admis ambele apeluri şi a schimbat în tot sentinţa civilă atacată în sensul celor mai sus expuse.

În data de 04.11.2020, pârâta-reclamantă A. S.R.L. a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în decizia civilă nr. 1032/05.08.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2009.

În motivare, a arătat că este vorba despre o eroare de calcul strecurată în cuprinsul hotărârii, cu privire la cuantumul sumei la care a fost obligată A. cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului, suma de 7.516.020,80 RON fiind rezultatul unei erori de calcul a instanţei. De asemenea, există o eroare materială strecurată în cuprinsul hotărârii asupra indicării sediului ales al fiecărei părţi prin inversare, respectiv sediul ales al reclamantei APPS indicat de hotărâre a fost la Cabinet de avocat D., iar sediul ales al pârâtei A. S.R.L. a fost indicat la E. (eroarea materială prin inversare fiind evidentă).

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu, instanţa de apel a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. şi a dispus îndreptarea erorii strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1032/05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel, în sensul că a dispus menţionarea corectă a sediilor alese ale fiecărei părţi după cum urmează: R.A.A.P.P.S. la sediul ales E. din Bucureşti, iar A. S.R.L., cu sediul ales la Cab. av. D., în locul sediilor consemnate în dispozitiv.

A respins în rest cererea de îndreptare ca nefondată.

Analizând cererea de îndreptare eroare materială, Curtea a reţinut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Din eroare, în dispozitivul deciziei civile nr. 1032/05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel, sediile procesuale alese ale părţilor cauzei au fost menţionate eronat, motiv pentru care Curtea a procedat, sub acest aspect, la îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1032/05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel, în sensul că a dispus menţionarea corectă a sediilor alese ale fiecărei părţi după cum urmează: R.A.A.P.P.S. la sediul ales E. din Bucureşti, iar A. S.R.L., cu sediul ales la Cab. av. D., în locul sediilor consemnate în dispozitiv.

Cu referire la celălalt aspect indicat de apelanta A. în conţinutul cererii de îndreptare eroare materială, Curtea a notat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ. pot fi îndreptate şi eventualele erori de calcul strecurate în hotărâre.

Însă, prin cererea formulată nici autoarea cererii, A. nu susţine că eroarea invocată este una de calcul matematic, din moment ce susţine că s-ar datora omisiunii instanţei de apel de a lua în calcul şi a scădea din suma la care a obligat-o către R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat o sumă în cuantum de 1.594.641,48 RON, cu referire la care face precizarea că a achitat-o deja părţii adverse.

Or, dacă instanţa a omis luarea în calcul a unei sume deja achitate nu mai este îndeplinită condiţia textului legal mai sus redat, respectiv aceea a unei simple erori de calcul.

Privitor la această posibilă eroare a instanţei, Curtea a notat că nici apelanta pârâtă-reclamantă A. nu a indicat, în cadrul concluziilor sale asupra apelului, orale sau în scris, faptul că s-ar impune, pentru eventualitatea obligării sale la plata către apelanta R.A.P.P.S. a vreunor sume cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului de asociere în participaţiune, scăderea sumei de 1.594.641,48 RON cu titlu de plată deja efectuată sau scăderea vreunei alte sume din ceea ce s-ar putea considera că datorează.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că pretinsa eroare invocată de apelanta A. nu este una simplă, de calcul ce poate fi îndreptată în procedura reglementată de art. 442 alin. (1) C. proc. civ.

Recursurile

Reclamanta-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (denumită în continuare RAAPPS sau Regia) a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1032 din 5 august 2020 şi a tuturor încheierilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a în dosarul nr. x/2009.

Pârâta-reclamantă A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1032 din 5 august 2020 şi a încheierii din 27 ianuarie 2021.

Prin cererea de recurs formulată, reclamanta-pârâtă RAAPPS a solicitat admiterea recursului şi casarea/modificarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa obligării A. S.R.L. la plata şi a diferenţei până la 10.080.401,15 RON (TVA inclus) şi respingerea cererii reconvenţionale.

Cu titlu prealabil, recurenta RAAPPS a precizat că recursul este formulat exclusiv împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la cuantumul penalităţilor contractuale, cu privire la cererea reconvenţională şi cu privire la cuantumul acordat de instanţă cu titlu de onorariu de expert.

Sub un prim aspect a motivat că soluţia instanţei de apel de admitere a cererii reconvenţionale este nelegală, în cauză fiind incidente motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.. Curtea de Apel Bucureşti a încălcat limitele devoluţiunii în faza procesuală a apelului, cu consecinţa creării unei situaţii mai grele RAAPPS, în propria cale de atac şi a dat mai mult decât s-a cerut. În acest sens a arătat că prin sentinţa civilă nr. 9973/09.07.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins atât cererea principală formulată de RAAPPS, cât şi cererea reconvenţională formulată de A.. Ambele părţi au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 9973/09.07.2012.

RAAPPS a criticat soluţia pronunţată în legătură cu cererea de chemare în judecată, solicitând anularea sentinţei şi admiterea acţiunii principale, iar A. a criticat soluţia pronunţată cu privire la onorariul de avocat, solicitând schimbarea în parte a hotărârii în sensul acordării integrale a sumei care reprezenta onorariu de avocat, precum şi a taxei de timbru şi a onorariului de expert.

A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului RAAPPS, însă nu a uzat de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., în sensul de a adera la apelul reclamantei RAAPPS printr-o cerere proprie.

În atare condiţii, instanţa de apel, în rejudecare, era obligată să pronunţe o hotărâre cu respectarea pe de o parte, a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar, pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., care prevăd că apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

A menţionat că prin decizia civilă nr. 1032/05.08.2020, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul limitelor devoluţiunii în faza procesuală a apelului, întrucât părţile nu au formulat cale de atac împotriva soluţiei de pronunţate de instanţa de fond cu privire la cererea reconvenţională şi, totodată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., a creat, în propria cale de atac, o situaţie mai grea pentru RAAPPS decât aceea din hotărârea atacată.

Recurenta-reclamantă RAAPPS apreciază că procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererile de apel.

O altă critică vizează soluţia instanţei de apel de limitare a cuantumului penalităţilor de întârziere. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la o chestiune de drept care nu a fost niciodată pusă în discuţia contradictorie a părţilor. Sub acest aspect a precizat că prin decizia civilă nr. 1032/05.08.2020, instanţa de apel a redus cuantumul penalităţilor de întârziere datorate de A. de la suma de 6.322.390,78 RON (reţinută prin raportul de expertiză) la suma de 3.758.019,4 RON, reţinându-se că ar fi incidente dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, însă acest aspect nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor nici la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, nici la un alt termen de judecată, astfel încât i s-a negat posibilitatea de a formula apărări în această privinţă, iar vătămarea este una evidentă.

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental, în temeiul căruia părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului.

Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

Având în vedere încălcarea dispoziţiilor art. 129 coroborat cu art. 298 C. proc. civ., devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs recurenta-reclamantă RAPPS a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reconvenţională aplicând principiul echităţii şi instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, deşi nu a fost învestită cu o cerere care să aibă aceste temeiuri de drept sau de fapt.

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material care reglementează efectele rezilierii şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Judecătorul are obligaţia de a aplica normele legale de drept material şi procesual, iar nu principiul echităţii şi, în nicio ipoteză, prin analogie.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a fost învestită cu o cerere de restituire a prestaţiilor care să se întemeieze pe instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză.

Din această perspectivă, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi a acordat mai mult decât s-a cerut, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În subsidiar, a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material ce reglementează rezilierea şi efectele acesteia, precum şi instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză.

Spre deosebire de rezoluţiune, care are ca efect desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, rezilierea operează numai pentru viitor - ex nunc, de la momentul intervenirii sancţiunii. Astfel, efectele produse până la data rezilierii nu vor fi atinse. Producând efectele pentru trecut, rezoluţiunea mai atrage un alt efect specific, anume restituirea prestaţiilor care au fost deja efectuate până la data desfiinţării contractului.

În schimb, rezilierea produce efecte numai pentru viitor şi nu atrage obligaţia restituirii prestaţiilor efectuate. În realitate, însăşi menţinerea prestaţiilor efectuate asigură o soluţie echitabilă, de vreme ce restituirea acestora ar presupune transformarea lor din executare directă în executare indirectă, evaluări, expertize şi ar complica mai mult situaţia.

Astfel, restituirea prestaţiilor A. are ca rezultat şi o formă de restituire a prestaţiilor RAAPPS; or, aceasta ar presupune despăgubirea RAAPPS prin plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în intervalul aferent.

Având în vedere că rezilierea a fost pronunţată ca o sancţiune pentru neîndeplinirea de către A. a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractul de asociere, reiese că soluţia legală ce se impunea era cea de menţinere a prestaţiilor reciproce executate.

Se arată că pârâta A. nu a efectuat decât o parte infimă din investiţiile la care s-a obligat, însă s-a folosit de imobilul RAAPPS în tot acest interval de timp.

Ca atare, instanţa de apel, constatând ca intervenită rezilierea contractului de asociere în participaţiune, nu putea dispune în mod legal restituirea prestaţiilor.

Pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, recurenta-reclamantă a subliniat că obligaţia restituirii există doar în situaţia în care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.

Se arată că, în prezenta cauză, pe de o parte, investiţiile efectuate de A., în cuantumul stabilit de instanţă de 2.181.084,74 RON TVA inclus, nu au fost cele prevăzute în planul de investiţii, nu au fost solicitate de RAAPPS, nu au fost aprobate de RAAPPS şi nu deservesc imobilului, obiect al contractului de asociere, ci platourilor de filmare pe care le foloseşte exclusiv A..

Prin urmare, contrar considerentelor instanţei de apel, investiţiile nu sunt utile RAAPPS. Pe de altă parte, cheltuielile suportate de A. cu imobilul obiect al contractului de asociere în participaţiune nu sunt supuse restituirii.

Mărirea patrimoniului RAAPPS, în situaţia în care se consideră că a operat acest fapt, a avut o justă cauză, respectiv obligaţia asumată de A. prin contract de a realiza investiţii la imobil.

Efectele rezilierii contractului de asociere se produc numai pentru viitor, astfel încât se consideră că obligaţiile asumate şi prestaţiile executate până la momentul intervenirii sancţiunii rămân valabile şi constituie justă cauză pentru mărirea patrimoniului RAAPPS.

Soluţia instanţei de apel de admitere a cererii reconvenţionale, motivată de necesitatea restituirii prestaţiilor ca urmare a rezilierii, este nelegală din perspectiva faptului că, în modalitatea în care a fost tranşat litigiul, doar A. a beneficiat de o restituire a prestaţiilor, nu şi RAAPPS.

În final, a precizat că temeiul obligării RAAPPS la plata sumei de 2.181.084,74 RON este neclar chiar şi acceptând ipoteza restituirii prestaţiilor, de vreme ce în dispozitiv se menţionează că suma de 2.181.084,74 Iei a fost acordată "cu titlu de daune morale".

S-a mai motivat că soluţia instanţei de apel cu privire la cuantumul penalităţilor datorate este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Pe de o parte, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, iar, pe de altă parte, a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv clauzele contractului de asociere în participaţiune.

Stipularea contrariului prin contract, în sensul în care totalul penalităţilor pentru întârzierea în decontare poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, nu trebuie înţeleasă ca fiind expressis verbis sau manifestată într-o anumită formă. Având în vedere intenţia legiuitorului, aceasta poate avea şi caracter implicit, intenţia părţilor rezultând pe cale de interpretare a clauzelor contractului, astfel cum este ipoteza incidentă în prezenta cauză.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a recurs la regulile de interpretare a contractelor.

Faţă de argumentele anterior expuse, a solicitat admiterea recursului şi casarea/modificarea, în parte, a deciziei atacate, obligarea A. S.R.L. la plata către RAAPPS şi a diferenţei până la 10.080.401,15 RON (TVA inclus) şi respingerea cererii reconvenţionale.

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta RAAPPS ca neîntemeiat.

Cu privire la motivele de recurs formulate de RAAPPS privind nelegala admitere a cererii reconvenţională - motive indicate de RAAPPS la punctele 1 şi 3 din recursul formulat de RAAPPS, intimata-pârâtă a subliniat că A. a formulat cererea reconvenţională cu caracter subsidiar, în situaţia în care s-ar admite cererea de chemare în judecată şi s-ar dispune rezilierea contractului.

Acest aspect a fost în mod corect reţinut de către prima instanţă, în sentinţa civilă nr. 9973/09.07.2012, fiind stipulat în mod expres că cererea reconvenţională nu a fost supusă unei judecaţi pe fond, fiind respinsă doar ca efect al respingerii cererii de chemare în judecată, având în vedere caracterul subsidiar al formulării acesteia, în raport de soluţia dată asupra cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, în memoriul de apel, A. a arătat în mod expres că apreciază hotărârea primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, însă a solicitat ca în ipoteza în care va fi admis apelul reclamantei şi se va dispune rejudecarea, având în vedere caracterul devolutiv al apelului şi faptul că a timbrat pretenţiile exprimate în cererea reconvenţională, fără a beneficia de o judecată pe fond a acesteia, să fie analizată şi cererea reconvenţională, care a fost respinsă de Tribunal exclusiv ca urmare a respingerii cererii principale faţă de care reconvenţionala a avut un caracter condiţional şi subsidiar "în situaţia în care va fi admisă cererea principală şi se va dispune rezilierea contractului.

Caracterul de subsidiaritate al cererii reconvenţionale se menţine pe tot parcursul procesului, aşa încât în cazul în care, în soluţionarea apelului sau într-o eventuală rejudecare a cauzei, instanţa de judecată ar urma să admită cererea RAAPPS, automat, în subsidiar, va trebui să analizeze şi cererea reconvenţională, astfel cum a fost aceasta formulată şi precizată, ea fiind indisolubil legată de cererea principală.

Nesoluţionarea cererii reconvenţionale, în situaţia în care ar fi fost admis apelul reclamantei, ar fi condus la încălcarea dreptului de acces la instanţa, "constituind o denegare de dreptate".

Astfel, instanţa de apel, în rejudecare, respingând excepţia de neexecutare şi admiţând cererea de chemare în judecată a RAAPPS, în mod corect a procedat şi la analiza pe fond a cererii reconvenţionale, fără a se putea aprecia că au fost încălcate limitele devoluţiunii, cum eronat susţine recurenta-reclamantă.

Deşi în mod uzual cererile reconvenţionale au un caracter autonom, în acest caz particular, obiectul cererii reconvenţionale a avut o strânsă legătură de dependenţă şi subsidiaritate condiţională de încetarea contractului în orice mod (prin ajungere la termen sau reziliere), în speţă prin rezilierea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Obiectul reconvenţionalei fiind exigibil şi simultan cu încetarea contractului de asociere în participaţiune având semnificaţia unei lichidări a asocierii - principiul ca fiecare asociat rămâne proprietar asupra propriului aport în asociere, iar la încetarea contractului, în orice mod, asocierea se dizolva, iar fiecare proprietar îşi primeşte bunurile aduse în asociere ca aport. A., din poziţia de pârât a reclamat prin cererea reconvenţională pretenţii proprii faţă de reclamant, exigibile simultan cu o soluţie a instanţei de reziliere a contractului. Opţiunea A. de solicitare a acestora în subsidiar este justificată de obiectul cererii de chemare în judecată, al cererii reconvenţionale şi al contractului de asociere în participaţiune ce reprezintă izvorul pretenţiilor dintre părţi.

Restituirea tuturor investiţiilor efectuate de A. în virtutea contractului de asociere în participaţiune, asupra cărora este proprietar, se impunea doar în cazul încetării contractului prin una din formele sale prevăzute în contract, iar RAAPPS prin cererea de chemare în judecată a solicitat rezilierea acestuia. În ipoteza respingerii cererii de chemare în judecată şi continuării contractului, A. nu ar fi putut solicita restituirea investiţiilor, fără de care scopul asocierii nu ar fi putut fi atins.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel, în rejudecare, de a analiza pe fond cererea reconvenţională simultan cu rezilierea contractului şi de a o admite apare ca o soluţie corectă şi legală, urmare firească a admiterii cererii de chemare în judecată şi a dispunerii rezilierii contractului de asociere în participaţiune.

Contrar susţinerilor recurentei exprimate în memoriul de recurs, A. nu putea formula cerere de aderare la apel în temeiul art. 293 C. proc. civ., întrucât nu era îndeplinită condiţia interesului pentru exercitarea căii de atac, A. având câştig de cauză în prima instanţă.

Se arată că nu se poate aprecia că apelantei APPS i-a fost creată o situaţie mai grea în calea de atac, întrucât urmare a soluţionării căii de atac, pretenţiile acesteia au fost admise, A. fiind obligată la plata sumei de 7.516.020,8 RON.

Intimata A. s-a mai apărat arătând că recurenta a susţinut în mod neîntemeiat că instanţa de apel ar fi dat mai mult decât s-a cerut prin admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea APPS la plata sumei de 2.181.084,74 RON cu titlu de daune materiale aferente rezilierii.

Solicită să se înlăture ca neîntemeiat acest motiv de recurs, întrucât prin cererea reconvenţională A. a solicitat instanţei ca numai în situaţia în care, în rejudecare, va admite cererea principală să dispună corelativ şi obligarea APPS la plata sumei ce reprezintă investiţia realizată şi a prejudiciului material cuantificat de expertiză până la momentul rezilierii contractului, cerere ce are semnificaţia lichidării asocierii, potrivit regulilor generale ale asocierii în participaţiune şi ale contractului părţilor.

Nu se poate admite că prin hotărârea recurata instanţa de apel, în rejudecare, ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, câtă vreme A. a solicitat în mod expres contravaloarea tuturor investiţiilor efectuate şi a prejudiciului material suportat în ipoteza rezilierii contractului de asociere în participaţiune.

Prin art. 6 din Contractul de asociere în participaţiune, părţile au prevăzut ca "Asupra bunurilor şi a valorilor care reprezintă contribuţia la realizarea asocierii ce face obiectul prezentului contract, asociaţii îşi păstrează dreptul de proprietate."

Rezultă, astfel, din conţinutul contractului intenţia clară a părţilor de a rămâne proprietari asupra bunurilor şi valorilor incorporate, la momentul încetării asocierii, sub orice formă, fiecare urmând să preia ceea ce a adus ca aport. APPS activul Complex Pacea, iar A. investiţia efectuată, acest principiu fiind unul care ţine de însăşi definiţia asocierii în participaţiune.

În consecinţă, susţine că soluţia instanţei de restituire a sumelor înglobate de A. în Complexul Pacea, ca urmare a dispunerii rezilierii, caz de încetare a contractului, este una temeinică şi legală, în deplină concordanţă cu intenţia şi solicitările părţilor.

Împrejurarea că instanţa a făcut referire în considerentele hotărârii la restituirea investiţiilor cu titlu de daune materiale ca efect al rezilierii, nu este în măsură să atragă nulitatea hotărârii pe motiv că instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut, câtă vreme acesta a fost obiectul cererii reconvenţionale formulate de A. - restituirea investiţiilor şi a prejudiciului cauzat în cazul admiterii acţiunii şi dispunerii rezilierii.

A susţinut că sunt neîntemeiate şi motivele de critică referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material ce reglementează rezilierea şi efectele sale, precum şi cele ale îmbogăţirii fără just temei.

Instanţa de apel nu a făcut o confuzie între efectele rezilierii şi ale rezoluţiunii, ci a menţionat în mod expres că obligaţia restituirii "este stipulată expres pentru ipoteza rezoluţiunii, caz în care efectele acesteia sunt retroactive, dar este acceptată şi pentru ipoteza rezilierii, chiar dacă efectele acestei instituţii sunt doar pentru viitor". Instanţa nu şi-a întemeiat soluţia de restituire a prestaţiilor pe principiul echităţii şi al îmbogăţirii fără justă cauză, cum în mod eronat a interpretat recurenta, ci a susţinut că aceste principii stau la baza obligaţiei de restituire reciprocă a prestaţiilor, în anumite cazuri, când se dispune rezilierea.

În mod legal instanţa de apel a dispus restituirea cheltuielilor suportate de A. cu investiţia adusă Complexului Pacea, neexistând niciun temei juridic, legal sau contractual, pentru care APPS să beneficieze de aceste investiţii fără nicio plată.

Cu privire la motivele de recurs privind limitarea cuantumului penalităţilor de întârziere şi solicitarea de obligare a A. la plata sumei de 10.080.401,15 RON (TVA inclus), motive indicate la punctele 2 şi 4 din memoriul de recurs al RAAPPS, a susţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 ţine de corecta aplicarea a legii, iar judecătorul este ţinut a aplica limitările impuse de aceasta.

În plus, prin răspunsul la obiecţiunile formulate chiar de APPS la raportul de expertiză contabilă, experţii au menţionat că, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea nu pot depăşi cuantumul sumei asupra cărora au fost calculate în considerarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Or, răspunsul la obiecţiuni al experţilor a fost comunicat părţilor şi instanţa chiar a acordat un termen pentru a se lua cunoştinţă de conţinutul acestuia şi a dat părţilor posibilitatea de a formula eventualele apărări/cereri raportat la concluziile experţilor, astfel încât nu se poate aprecia că APPS s-a aflat în imposibilitate de a formula apărări cu privire la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 ori de a critica, pe calea obiecţiunilor la raportul de expertiză, concluziile acestuia faţă de acest aspect. Mai mult, la întocmirea raportului de expertiză APPS a beneficiat de prezenţa unui expert judiciar, consilier parte, iar acesta nu a formulat opinie separată pe aspectul incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 de limitare a cuantumului penalităţilor la cuantumul sumei datorate.

Împrejurarea ca RAAPPS nu a înţeles să combată în niciun fel cele reţinute de către experţi, nici prin note scrise, nici prin concluziile orale sau scrise, nu se traduce într-o încălcare a principiului contradictorialităţii, câtă vreme APPS avea cunoştinţă de invocarea şi incidenţa acestor prevederi legale.

Solicită să se constate că hotărârea apelată se sprijină pe motivele de fapt şi de drept invocate în cursul procesului, pe explicaţiile şi pe mijloace de probă administrate, în mod legal, în cauză, aşa încât apreciază că profund neîntemeiat motivul de casare formulat de RAAPPS privitor la nerespectarea principiului contradictorialităţii.

Cu toate că RAAPPS apreciază ca fiind nelegală soluţia instanţei privind limitarea penalităţilor de întârziere şi că instanţa ar fi interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 469/2002, precum şi clauzele contractului de asociere în participaţiune, recurenta nu argumentează, în concret, cum ar fi trebuit interpretate aceste norme şi de ce hotărârea ar fi nelegală din această perspectivă.

Diametral opus susţinerilor APPS, arată că intenţia legiuitorului a fost aceea că penalităţile să poată depăşi suma debitului principal, doar în ipoteza în care părţile ar fi prevăzut în mod expres această posibilitate în contract. Orice derogare de la principiul consacrat într-o lege trebuie să fie prevăzută expres de către părţi.

În mod corect a reţinut şi instanţa de apel în rejudecare, că părţile nu au înţeles să deroge expres prin Contract de la regula în vigoare la momentul semnării contractului, prevederile contractuale completându-se cu dispoziţiile legale în vigoare la acel moment, respectiv limitarea penalităţilor de întârziere la valoarea debitului asupra cărora au fost calculate, aplicând în mod corect principiul tempus regit actum.

În drept a invocat art. 172, art. 299 şi urm. C. proc. civ., art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, precum şi orice altă prevedere legală menţionată în întâmpinare.

Împotriva deciziei civile nr. 1032/05 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs pârâta-reclamantă A..

A criticat decizia instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precizând că decizia este susceptibilă de motive de critică cu privire la dezlegările date de către instanţa de apel excepţiei de neexecutare a contractului, excepţiei nulităţii absolute a clauzelor indicate, cât şi soluţiei date pe fondul cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii sub aspectul dezlegărilor pe fondul cauzei.

Într-o primă critică a arătat că este nelegală obligarea pârâtei A. la plata unor sume izvorâte din facturi deja achitate la momentul pronunţării hotărârii - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

A arătat că RAAPPS nu a solicitat daune materiale aferente rezilierii, iar acestea, prin natura lor juridică, nu sunt susceptibile de penalităţi de întârziere, astfel cum, în mod greşit, a acordat instanţa de judecată.

Urmare a rezilierii, instanţa ar fi putut să acorde daune interese în măsura dovedirii prejudiciului suferit ca efect al rezilierii, însă aceste daune interese nu sunt susceptibile de penalităţi (chiar limitat la cuantumul debitului principal, astfel cum a acordat instanţa de judecată) şi nu pot fi reprezentate de facturile neachitate.

Debitul principal datorat a fost, în mod greşit, stabilit de către instanţa de judecată.

Instanţa a acordat şi ceea ce fusese deja achitat, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Subliniază că suma stabilită de instanţă ca fiind datorată principal - 3.758.010,4 RON nu reprezintă debitul restant, ci valoarea totală a facturilor emise de APPS în derularea contractului, şi care include şi sumele deja achitate de către A. cu acest titlu, în cuantum de 1.594.641,48 RON, astfel cum s-a constatat în raportul de expertiză contabilă - răspunsul la Obiectivul 2 propus de A..

Instanţa a citit greşit concluziile raportului de expertiză, întrucât, din considerentele hotărârii, nu se poate desprinde concluzia că prin decizie instanţa a urmărit obligarea A. şi la contravaloarea facturilor deja achitate, ci doar a debitului neachitat, restant.

Astfel, din interpretarea coroborată şi sistemică a rezultatelor celor două Anexe la Raportul de expertiză, Anexa 3 şi Anexa 4, rezultă că valoarea totală a facturilor emise de RAAPPS, încă de la începutul contractului 30.10.2003, cu orice titlu, este de 10.080.401,15 RON, din care 3.758.010,37 RON debit principal, iar 6.322.390,78 RON cu titlu de penalităţi facturate la debitul principal neachitat la scadenţă.

Însă, din totalul sumelor facturate ca debit principal (3.758.010,37 RON), A. a achitat deja suma 1.694.163,13 RON, din care "debite în sumă de 1.594.641,48 RON şi penalităţi în sumă de 99.521,65 RON", astfel cum raportul de expertiză a reţinut în mod repetat pag. 54, pg. 71 ultimul par. şi Anexa 3 la raportul de expertiză în rejudecarea cauzei.

Pe baza acestei probe administrate, debitul principal restant, neachitat este dat de diferenţa între debitul contractual principal facturat şi debitul contractual principal achitat, respectiv:

- suma de 3.758.010,37 RON, ca total valoare facturi emise de APPS în baza contractului, reprezentând valoarea întregului debit contractual minus suma de 1.594.641,48 RON, valoarea plaţilor debitului contractual realizate de A., rezultă suma de 2.163.368,89 RON ca debit restant neachitat la care putea fi obligată.

Solicite să se constate nelegalitatea sumei la care A. a fost obligată la plată, având în vedere că, din valoarea totală a facturilor emise de reclamantă cu titlu principal, instanţa nu a scăzut valoarea sumelor deja achitate de A. cu acest titlu.

Calculul corect al debitelor principale cuprinse în facturile rămase neachitate, rezultă din interpretarea răspunsurilor sistematice ale experţilor la obiectivele nr. 2 şi 7 ale expertizei.

Interpretând corect răspunsul experţilor la obiectivele încuviinţate, rezultă că din întregul debit "suma datorată în baza contractului" de 3.758.010,37 RON facturată de APPS de la momentul semnării contractului şi până la momentul ultimei precizări a acţiunii de către reclamantă, privită ca perioadă pentru care instanţa a fost legal investită cu cererea în pretenţii (14.10.2003 -31.10.2014) A. a achitat cu titlu de debit principal suma de 1.596.641,48 RON, iar debitul principal rămas neachitat este de 2.163.368,89 RON, calculat ca diferenţă între suma totală facturată cu acest titlu şi suma deja achitată (3.758.010,37 RON - 1.596.641,48 RON).

Consecinţa determinării greşite a debitului principal, neachitat de către instanţă are impact şi asupra calculului penalităţilor, limitat de acesta la dublul sumei principal datorate, cu aplicaţiunea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, realizată de către Curtea de Apel.

A subliniat că, prin prezentul recurs, înţelege să atace doar cuantumul penalităţilor de întârziere dublate, prin raportare la o greşită determinare a debitului principal, nu însă şi raţionamentul instanţei care a aplicat în mod corect legea în constatarea că acestea nu pot să depăşească dublul debitului principal datorat.

Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi instanţa a aplicat greşit legea, motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la plata debitelor restante conform fişei de sold anexat cererii pentru perioada 2008-2009, ulterior precizată până în anul 2014.

Instanţa a obligat pârâta la plata tuturor facturilor emise de RAAPPS,începând cu prima factură emisă în baza contractului (30.10.2003) până în anul 2014, fără a observa că până în anul 2008 facturile erau deja achitate de A. şi fără a observa că în ipoteza în care acestea nu ar fi fost achitate, parte din ele ar fi fost oricum prescrise, raportat la momentul învestirii instanţelor de judecată.

Dispunând astfel, instanţa nu doar că a obligat A. la plata unor sume nedatorate, care erau deja achitate la momentul pronunţării hotărârii, ci a şi acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, întrucât reclamanta nu a solicitat instanţei obligarea pârâtei A. la plata facturilor deja achitate, ci doar la plata celor neachitate.

A menţionat că nu a invocat anterior excepţia prescripţiei, întrucât debitul solicitat de către APPS prin cererea de chemare în judecată viza numai debite restante începând cu luna aprilie 2008 (faţă de care nu era intervenită prescripţia dreptului material la acţiune), însă văzând că decizia Curţii de Apel a obligat A. la plata unor debite ce erau deja achitate, aferente perioadei 30.10.2003 - 31.10.2014 arată că, invocă nelegalitatea hotărârii şi prin prisma prescripţiei dreptului material la acţiune de a cere şi obţine plata facturilor aferente perioadei 30.10.2003 - 13.07.2006 (3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată).

Instanţa a constatat, în mod greşit, legalitatea facturării prin aplicarea cotei TVA şi a obligat A. la suportarea sumei aferente TVA-ului, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin decizia recurată s-au respins, cu aplicarea greşită a legii, apărările A. legate de nelegala facturare a sumelor contractuale prin adăugare de TVA, precum şi a celor cu privire la caracterul nedatorat al TVA. Motivarea instanţei a fost dată în sensul că aceasta ar fi fost voinţa părţilor exprimată în contract.

Motivarea Curţii de apel încalcă prevederile fiscale ce reglementează contractul de asociere în participaţiune.

Motivul reţinut de Curtea de apel nu îşi are suport în clauzele contractuale, întrucât părţile nu au reglementat acest aspect prin contract. Chestiunea adăugării TVA în toate facturile emise de APPS este una de greşită aplicare a legii fiscale de către APPS, rămasă nesancţionată de instanţa de apel în soluţia pronunţată.

În plus, instanţa de apel a ignorat că părţile nu puteau deroga de la prevederile imperative ale legii, prin stipulaţie contrară.

Astfel cum a reţinut şi raportul de expertiză financiar-contabilă, realizat în rejudecarea apelului, A. a refuzat la plata facturile emise de APPS cu încălcarea prevederile fiscale în materie. Urmare a acestor demersuri APPS a recunoscut implicit nelegala aplicare a cotei de TVA acestor categorii de sume în cadrul asocierii în participaţiune, sens pentru care, începând cu data de 01.01.2014, a încetat să mai adauge cota de TVA facturilor emise ulterior, însă nu a rectificat corespunzător facturile nelegal emise anterior.

Câtă vreme legislaţia fiscală aferentă asocierii în participaţiune nu a fost modificată din această perspectivă şi nici nu s-a produs vreo schimbare în situaţia de fapt sau în prevederile contractuale, susţine că nu este juridic ca pentru o anumită perioadă să se perceapă şi să se suporte TVA de către A., iar pentru o altă perioadă nu, normele fiscale în materie fiind clare în sensul inaplicabilităţii cotei de TVA contractului de asociere în participaţiune.

Instanţa şi-a expus raţionamentul numai cu privire la apărările A. privind inaplicabilitatea cotei TVA, doar din perspectiva clauzei cuprinse de art. 15 din contract, care privea facturarea cheltuielilor cu taxe, impozite, amortizare, utilităţi, sume ce au altă natură juridică şi fiscală decât cea a sumelor prevăzute la art. 11 şi 13, care priveau plata cotei de profit minim garantat.

Chiar dacă s-ar putea aprecia că prin voinţa părţilor A. şi-a asumat să achite şi un venit minim garantat - prevăzut la art. 11 din Contract alături de taxele şi impozitele aferente activului, amortizarea, utilităţile şi prestările de servicii, conform art. 15 din Contract, nu există nicio prevedere contractuală în sensul stipulării facturării de către APPS şi suportării de către A. a TVA-ului aferent acestor categorii de cheltuieli, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel. Dimpotrivă, prevederile art. 11 şi 13 stipulează că A. trebuie să vireze cota de profit a APPS, dar nu mai puţin de 6.500 USD, fără a exista vreo prevedere în legătură cu TVA.

De asemenea, art. 15 stabileşte că toate cheltuielile cu utilităţile, prestările de servicii, impozitele şi taxele locale, amortizarea, vor fi plătite de A. pe baza facturii lunare a APPS, fără a se face vorbire de facturarea cu TVA şi suportarea acestei taxe de către A..

În aceste condiţii, nu este justificat raţionamentul instanţei, iar astfel cum s-a reţinut în nenumărate rânduri în raportul de expertiză contabilă întocmit inclusiv de către un expert în specialitatea fiscalitate, în cadrul asocierilor în participaţiune, niciuna dintre aceste categorii de cheltuieli nu este susceptibilă de plata TVA potrivit Codul fiscal.

În aceeaşi măsură susţine că nu se poate aprecia că toate aceste categorii de cheltuieli - impozite şi taxe locale, amortizare - sunt aferente unui transfer de bunuri, câtă vreme activul Complex Pacea nu a fost pus la dispoziţia A. în vederea desfăşurării oricărui tip de activitate, astfel cum se întâmplă în cazul închirierilor, ci a fost pus la dispoziţia asocierii, fiind aportul RAAPPS în cadrul asocierii.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că RAAPPS a facturat cu titlu de "chirie" şi a aplicat TVA doar în ceea ce priveşte impozitele şi taxele locale şi amortizarea - aceste cheltuieli fiind aferente unui transfer de bunuri, când, în realitate, APPS a facturat cu titlu de "chirie" suma de 6.500 USD, care ulterior a fost redenumită "contravaloare cota parte".

Investiţia nu a fost finalizată, situaţie în care clauzele cuprinse în art. 15 paragraful al doilea şi în art. 16 nu au devenit niciodată aplicabile. Or, aceste prevederi sunt singurele care stabileau regimul cheltuielilor aferente asocierii.

Clauza prevăzută de art. 15 primul paragraf este singura care a produs efecte între părţi până în prezent. Or, aceasta nu stabilea, în mod expres, natura de cheltuială aferentă în privinţa tipurilor de cheltuieli enumerate. Dacă aceasta ar fi fost voinţa părţilor, ar fi prevăzut-o expres.

Dacă natura juridică a acestor cheltuieli nu este aceea de cheltuieli aferente asocierii, rămâne de stabilit natura lor juridică, respectiv titlul în baza căruia acestea au fost suportate de către A. S.R.L.. Din suficienţa împrejurărilor de fapt, rezultă că aceste cheltuieli sunt specifice unui raport juridic generat de un contract de locaţiune: chirie, contravaloare utilităţi, impozit pe teren şi clădire, respectiv amortizare.

În continuare, recurenta-pârâtă s-a referit la fiecare dintre aceste cheltuieli, din perspectiva regimului fiscal aplicabil, în scopul de a demonstra că nu sunt purtătoare de TVA.

În legătură cu cota-parte din asociere a arătat că i-au fost facturate cheltuieli cu titlu de "cotă-parte asociere" în sumă de 1.303.871,86 RON + TVA în valoare de 251.318,53 RON. A menţionat că aceste cheltuieli au fost facturate începând cu momentul formulării cererii introductive de instanţă şi, oricum, înainte de finalizarea investiţiei obiect al asocierii.

Aceste sume nu au fost niciodată datorate de către A. S.R.L., întrucât asocierea trebuia să producă un profit (să înceapă exploatarea bunului). Cum investiţiile generatoare de profit nu s-au realizat, imobilul nu a fost exploatat niciodată în scopul urmărit prin asociere.

Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că A. S.R.L. datorează partenerului contractual suma de 1.303.871,86 RON, cu titlu de cotă-parte asociere, respectiv TVA aferentă în valoare de 251.318,53 RON. Această creanţă nu este datorată, nefiind certă şi exigibilă.

Din moment ce această sumă nu era datorată de către A. S.R.L., în mod evident nu putea fi calculată nici TVA aferentă acesteia.

Oricum, veniturile rezultate din asociere nu sunt virate asociaţilor în temeiul unor facturi emise de aceştia, ci pe bază de decont, în mod evident ulterior împărţirii costurilor şi beneficiilor. Cu alte cuvinte, până ce asocierea în participaţiune nu are un rezultat financiar pozitiv, nu pot fi calculate cotele de care beneficiază asociaţii în temeiul asocierii în participaţiune.

Pentru aceste motive, se impune intervenţia instanţei de recurs, în sensul reformării hotărârii atacate, prin excluderea acestei sume din cuantumul daunelor materiale stabilite ca urmare a rezilierii contractului, intervenind următoarele motive de recurs:

- art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin interpretarea greşită a naturii juridice a art. 15 din Contract;

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 1073 şi urm. C. civ., obligaţia nefiind datorată.

În legătură cu suma care, în opinia recurentei reprezintă chiria aferentă imobilului pus la dispoziţia asocierii, Curtea de Apel Bucureşti a obligat A. S.R.L. la plata sumei de 1.233.838,56 RON debit principal, respectiv 196.999,43 TVA, cu titlu de chirie restantă.

Din perspectivă fiscală a invocat că, potrivit pct. 791 alin. (2) teza întâi din Normele Metodologice de aplicare a vechiul Codul fiscal, "Bunurile/serviciile care sunt puse la dispoziţia asocierii de către membrii săi fără plată, ca aport la asociere în limita cotei de participare stabilite prin contract, nu constituie prestare de servicii/livrare de bunuri cu plată în sensul art. 129, respectiv 128 din Codul fiscal".

Prin urmare, RAAPPS nu putea factura TVA, în sarcina A. S.R.L., aferentă punerii la dispoziţie a bunului ca aport la asociere.

Conchizând în ceea ce priveşte cuantumul sumelor stabilite cu titlu de daune materiale reprezentând chirii, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită întrucât, acestea sunt nedatorate, neexistând un raport juridic de locaţiune care să dea naştere obligaţiei de plată a chiriei şi nu sunt purtătoare de TVA, fiind vorba de operaţiuni scutite, indiferent dacă sunt considerate chirii sau aporturi la asociere.

În ceea ce priveşte sumele constând în contravaloarea utilităţilor, amortizarea şi impozitul pe teren şi clădire a arătat că nici aceste cheltuieli nu sunt aferente asocierii (din interpretarea coroborată a art. 15 şi 16 din Contract).

Recurenta-pârâtă susţine că natura lor juridică ar putea fi cel mult de cheltuieli reprezentând contravaloarea folosirii imobilului. Acestea au un caracter accesoriu operaţiunii de închiriere, urmând regimul fiscal al acesteia din perspectiva TVA: scutire în temeiul art. 141 alin. (2) lit. e) vechiul Codul fiscal.

În subsidiar, dacă instanţa de recurs nu va valida acest raţionament şi va considera că sumele reprezintă cheltuieli aferente asocierii, precizează că devin oricum incidente dispoziţiile pct. 791 alin. (2) teza întâi din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal:

"Bunurile/serviciile care sunt puse la dispoziţia asocierii de către membrii săi fără plată, ca aport la asociere, în limita cotei de participare stabilite prin contract, nu constituie prestare de servicii/livrare de bunuri cu plată în sensul art. 129, respectiv art. 128 din Codul fiscal".

Aceste cheltuieli sunt inerent legate de folosinţa bunului, adică serviciul adus ca aport de către RAAPPS la asociere, motiv pentru care urmează regimul TVA al acestuia, fiind exclus din sfera de aplicare a TVA.

Concluziile instanţei din hotărârea recurată sunt contrare legii, întrucât, prin intermediul contractului încheiat între părţi nu se poate deroga de la dispoziţiile imperative în materie de TVA cuprinse în Codul fiscal şi nu se poate susţine că acestea ar fi irelevante.

Părţile nu puteau stabili clauze prin intermediul cărora să îşi creeze un sistem fiscal preferenţial.

Decizia recurată se impune a fi reformată întrucât sumele reţinute de instanţă cu titlu de daune materiale sunt în afara regimului TVA.

Faţă de toate aceste motive, recurenta-pârâtă A. apreciază că este nelegală facturarea TVA-ului perceput de către APPS asupra debitului principal (chirie, cota parte, impozite, amortizare) pe întreaga perioadă contractuală (până în luna decembrie 2013) în cuantum total de 603.205,62 RON potrivit expertizei contabile şi obligarea A. la suportarea acestuia.

Această sumă facturată, în mod nelegal, trebuie scăzută din totalul debitului principal apreciat ca fiind datorat, cu implicaţii asupra cuantumului penalităţilor de întârziere care trebuie să respecte prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 şi să nu depăşească cuantumul debitului principal.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. a susţinut că instanţa, în mod greşit, a obligat A. la plata sumelor reprezentând amortizarea.

Prin decizia recurată, instanţa a apreciat că potrivit voinţei părţilor exprimată prin contract, A. ar fi preluat cheltuielile cu amortizarea, obligând să achite sumele facturate de APPS cu acest titlu.

Pornind de la concluziile raportului de expertiză întemeiate pe legislaţia fiscală aplicabilă contractului de asociere în participaţiune, suportarea amortizării nu se putea transforma într-o încasare în patrimoniul APPS, fiind privită doar ca o cheltuială deductibilă fără dislocare de fonduri băneşti.

Amortizarea contabilă are ca efect diminuarea profitului companiei, aceasta reprezentând o cheltuială deductibilă pentru APPS Scroviştea, ea nu putea face obiectul facturării şi încasării. În cadrul raportului de expertiză, experţii au subliniat în nenumărate rânduri nelegalitatea facturării unei cheltuieli care are doar efectul de deductibilitate în contabilitatea proprietarului.

Dreptul APPS de deducere a cheltuielii cu amortizarea a fost transformat în obligaţia A. de a achita din surse proprii o sumă de bani (cu TVA chiar) fără nicio cauză juridică.

Pentru a pronunţa decizia pe fondul cauzei, instanţa de apel a respins, în prealabil, excepţia nulităţii absolute a clauzelor stipulate la art. 11, art. 13, art. 14 şi art. 15 din contractul de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003 şi excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale invocate de către pârâta-reclamantă, A..

Sub aspectul dezlegărilor date asupra excepţiei nulităţii absolute a clauzelor cuprinse la art. 11, art. 13, art. 14 şi art. 15 din Contractul părţilor a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, a motivat că decizia este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii - instanţa a reţinut greşit puterea şi autoritatea de lucru judecat conţinută de hotărârile pronunţate de instanţe în dosarul nr. x/2014.

Soluţionarea fondului pretenţiilor deduse judecaţii a presupus, în mod necesar, ca instanţa să verifice aprioric valabilitatea clauzelor în virtutea cărora APPS şi-a întemeiat pretenţiile în prezenta cauză, având în vedere că A. a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea clauzelor contractuale, izvor al pretenţiilor alegate în cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel, în prezenta cauză, a omis analizei sale motivele de nulitate absolută a clauzelor art. 11 şi art. 13 din contract, în baza unei greşite reţineri a obiectului dedus judecaţii vizat de cererea A., cu care a învestit instanţa în sus menţionatul dosar, unde a solicitat instanţelor constatarea nulităţii absolute a contractului în ansamblul său, şi, în subsidiar, constatarea nulităţii absolute doar a art. 8 din Contract.

Susţine că în litigiul anterior instanţele nu au fost învestite cu analiza motivelor de nulitate absolută a art. 11 şi art. 13 din contract, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel în prezenta cauză. În cauza anterioară, în urma analizei asupra clauzelor contractuale, Înalta Curte a surprins şi chiar indicat, în mod expres, clauzele prin care se asigura un venit minim garantat pentru APPS, ca fiind art. 11 şi art. 13, fără a putea interveni însă asupra lor şi fără a se pronunţa, întrucât şi-ar fi depăşit limitele învestirii.

Decizia supusă prezentului recurs nu a analizat motivele de nulitate absolută a clauzelor cuprinse la art. 11 şi art. 13 din Contract, întrucât a reţinut, în mod eronat, că autoritatea de lucru judecat conţinută de deciziile din menţionata cauză s-ar fi întins şi asupra art. 11 şi art. 13 din contract, când, în realitate, instanţele doar au subliniat că art. 11 şi art. 13 apte de o interpretare în sens leonin, nu au făcut obiectul învestirii, sens pentru care nu le-a putut constata nulitatea.

Decizia este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii - premisele şi concluziile raţionamentului juridic sunt eronate.

Curtea de apel a reţinut că, prin art. 8 din Contract, părţile "au estimat un profit" la data semnării contractului, dar nu au prevăzut şi o clauza care să reglementeze ipoteza neobţinerii de profit ori a înregistrării de pierdere în activitate - premisa corect reţinută, dar greşit dezvoltată în raţionamentul ulterior întrucât instanţa nu explica convingător care ar fi participarea concretă a APPS la pierdere.

Curtea de apel a reţinut că este normală suportarea direct de către A. a cheltuielilor activului din patrimoniul propriu, iar nu al asocierii, câtă vreme întreg obiectivul a fost transferat din sfera de posesie a RAAPPS în cea a A.. Premisa contractuală este incorect reţinută, întrucât posesia Complexului Pacea a fost transferată către asocierea părţilor în participaţiune, iar nu către folosinţă sau posesia exclusivă a A..

Curtea de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 15 din Contract, apreciind că toate cheltuielile aferente asocierii au fost preluate de A., ce urma a le achita din surse proprii, atât în perioada aducerii investiţiilor, cât şi ulterior începerii activităţii, achitându-le din cota sa de 70%.

Curtea a făcut confuzie între noţiunile de venit şi profit. În timp ce art. 15 stabileşte că, după începerea activităţii aceste cheltuieli se vor plăti de către A. din veniturile asocierii, instanţa a interpretat că acestea ar fi trebuit achitate din cota sa de 70%, care este din profitul asocierii, adică din veniturile asocierii minus cheltuielile asocierii. Prin decizia atacată, instanţa, în mod greşit, a apreciat că dispoziţiile clauzelor contractuale a căror nulitate a fost reclamată nu prezintă un caracter leonin.

Neparticiparea la pierderi nu trebuie neapărat să fie prevăzută în mod expres printr-o clauză care să stipuleze în acest sens. De regulă, împrejurarea că unul dintre asociaţi nu participă la pierderi rezultă din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale.

Decizia recurată, deşi reţine că părţile nu au prevăzut ce se întâmplă în ipoteza în care asocierea ar înregistra pierdere, în mod greşit a apreciat că aceasta nu semnifică o neparticipare la pierderi pentru APPS, fără a interpreta cumulat celelalte prevederi contractuale. Deşi face această susţinere, instanţa nu a precizat, în concret, cum ar participa APPS la pierderile asocierii, câtă vreme, în temeiul art. 11 şi art. 13 din Contract, încasa un venit minim garantat, iar în temeiul art. 15 A. suporta toate cheltuielile asocierii din venituri proprii.

A mai concluzionat instanţa de apel că, nici măcar prevederea venitului minim garantat, în perioada aducerii investiţiilor, nu ar reprezenta o clauză lovită de nulitate, întrucât nu ar fi fost exclusă realizarea de profit în primii 4 ani destinaţi aducerii investiţiei, câtă vreme părţile nu au prevăzut un grafic de obiective, ci doar un grafic financiar.

Câtă vreme activitatea asocierii era prevăzută în contract a începe la expirarea celor 4 ani destinaţi aducerii investiţiilor, este evident că obţinerea de profit era exclusă în această perioadă. Obţinerea profitului are ca premisă esenţială derularea unei activităţi aducătoare de profit.

Astfel, raţionamentul instanţei asupra excepţiei nulităţii absolute a tezei I a clauzei prevăzute la art. 11, privind plata venitului minim garantat pe perioada aducerii investiţiilor, conţine o fractură logica, fiind contrazis chiar de considerente ulterioare.

Împrejurarea că sunt lipsite de cauză juridică, atât stipularea unui venit minim garantat în beneficiul APPS pe perioada aducerii investiţiei, cât şi suportarea taxelor şi impozitelor aferente proprietăţii şi amortizarea de către A., rezultă şi din prevederile studiului de fezabilitate, parte integrantă a contractului asupra căruia instanţa nu s-a aplecat în analiza sa.

În ciuda acestor evaluări legale, APPS a dorit să obţină nu numai 6500 USD/luna în perioada aducerii investiţiilor şi 10.700 USD/luna ulterior acestei perioade, dar s-a degrevat şi de plata cheltuielilor aferente proprietăţii Complexului Pacea adus ca aport, trecându-le tot în sarcina A..

Stipularea unui venit minim garantat pentru una dintre părţi, indiferent de rezultatele asocierii, cu atât mai mult pe perioada anterioară începerii activităţii şi producerii de profit, este lipsită de cauza juridică.

Decizia este dată cu încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Obligarea A. de a achita asociatului, în avans, o cota minimă garantată dintr-un profit viitor anticipat, nu îşi are suport în legislaţia de reglementare fiscală a contractului de asociere în participaţiune.

În absenţa activităţii asocierii şi a obţinerii de profit, clauza este fondată pe cauză falsă, respectiv închirierea activului adus ca aport în asociere de către unui dintre asociaţi, iar nu punerea la dispoziţia asocierii, fără plată a aportului APPS în vederea desfăşurării unei activităţi comune, potrivit scopului contractului.

Asociatul RAAPPS a urmărit un alt scop al contractului decât cel declarat, respectiv încheierea activului pe perioada efectuării investiţiilor, înainte de începerea activităţii asocierii.

Obligarea A. la plata facturilor emise de APPS cu titlu de "chirie" contravine:

- principiului asocierii în participaţiune, reglementat de art. 251 Codul comercial care defineşte asocierea în vederea desfăşurării în comun a unei activităţi, iar nu încasarea de către un asociat de la celalalt asociat a unui profit, în avans, garantat chiar şi în ipoteza nedesfăşurării unei activităţi şi neobţinerii unui profit din asociere;

- art. 254 alin. (1) Codul comercial potrivit căruia "Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii".

Obţinerea de la celalalt asociat a contravalorii lipsei de folosinţă a bunului adus ca aport în asocierea comună, a cărui folosinţă fără plată este chiar aportul în asociere, echivalează cu absenţa aportului în asociere.

Motivarea respingerii excepţiei nulităţii absolute a clauzelor contractuale este în contradicţie cu soluţia dată pe fondului cauzei.

Raţionamentul judiciar al Curţii, expus în cadrul respingerii excepţiei nulităţii absolute a clauzelor contractuale, coroborat cu aspectul reţinut ca fiind dovedit al neînceperii activităţii asocierii şi neînregistrării de profit, impunea respingerea pretenţiilor reclamantei de obligare la plata sumelor izvorâte în Contractul de asociere.

Argumentele Curţii, de respingere a motivelor de nulitate a clauzelor contractuale coroborate cu aspectul indiscutabil că activitatea asocierii nu a înregistrat profit, aspecte ce vizează executarea contractului, nu puteau să conducă instanţa de apel decât la soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei privind obligarea A. la plata cotei anticipate de profit garantat către APPS, conform facturilor emise.

Dezlegarea dată de instanţa de apel pe excepţia nulităţii clauzelor invocate, intră în totală contradicţie cu soluţia pronunţată pe fondul pretenţiilor de plată deduse judecaţii.

Nelegalitatea deciziei sub aspectul dezlegărilor date asupra excepţiei de neexecutare a obligaţiilor contractuale - art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor invocării excepţiei de neexecutare opusă obligaţiei de plată a debitelor izvorâte din Contract, ci numai excepţia de neexecutare opusă obligaţiei respectării graficului financiar cuprins de Anexa 2 la Contract - analiza judiciară este incompletă şi nelegală.

Obligaţia de plată a debitelor izvorâte din Contract şi obligaţia respectării graficului investiţional sunt două obligaţii contractuale diferite ce au fost refuzate la executare în momente diferite şi cu referire la nerespectarea de către APPS a unor obligaţii diferite. Această distincţie presupune o analiză separată a întrunirii condiţiilor excepţiei de neexecutare. Această excepţie se analizează prin raportare la obligaţia ce se cere a fi executată prin hotărârea judecătorească, iar nu la orice obligaţie ce ar rezulta din contract.

Excepţia de neexecutare a unei obligaţii impune analiza simultană a obligaţiei corelative a părţii adverse. Soluţia dată de către instanţa de apel nu a urmărit respectarea de către APPS a obligaţiilor corelative obligaţiei refuzată la executare.

Excepţia de neexecutare opusă în cadrul unui contract sinalagmatic cu mai multe drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor se impunea a fi analizată prin raportare la obligaţia ce se cere a fi executată, iar nu la orice obligaţie ce ar rezulta din contract.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare stă în interdependenţa obligaţiilor reciproce, iar fiecare obligaţie îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă, proximă a celeilalte părţi.

Prin decizia recurata instanţa a respins legitimitatea invocării excepţiei de neexecutare a obligaţiilor de plată a sumelor lunare către RAAPPS, intervenită abia în anul 2008, prin raportare la o pretinsă culpă izvorâtă din nerespectarea unei alte obligaţii decât cea care s-a cerut a fi executată prin hotărârea judecătoreasca (nerespectarea graficului investiţional conform Anexei 2 la Contract) şi care fusese opusă în anul 2006.

S-a arătat că obligaţia RAAPPS, de asigurare a stabilităţii juridice a activului adus în asociere, a avut o exigibilitate continuă pe întreaga durată a contractului, iar neexecutarea obligaţiei A. de plată a debitelor lunare izvorâte din contract a intervenit abia în anul 2008, fiind intim legată şi motivată de faptul că, la acel moment, litigiile de revendicare continuau şi că asociatului A. i se refuzau solicitările de informare asupra situaţiei juridice, de garantare a stabilităţii juridice, de readaptare a clauzelor contractuale la această nouă situaţie neavută în vedere de părţi la momentul semnării convenţiei, de colaborare în general, situaţia juridică a activului fiind dovedită şi reţinută de către instanţă că a rămas litigioasă până în anul 2018.

Recurenta-pârâtă arată că, în analiza capătului de cerere privind obligarea A. la plata facturilor curente, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica în concret:

- data la care această obligaţie a încetat a mai fi executată (aprilie 2008),

- gradul de îndeplinire de către APPS a propriilor obligaţii exigibile şi corelative la momentul refuzului de plată prin opunerea excepţiei de neexecutare a obligaţiilor de plată;

- dacă excepţia neexecutării acestei obligaţii îşi găseşte sau nu corespondent şi justificare în apărările pârâtei legate de menţinerea incertitudinii "securităţii raporturilor juridice derulate de aceasta cu apelanta-reclamantă RAAPPS, izvorând din contractul de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, care a putut fi serios pusă la îndoială".

- dacă la momentul invocării excepţiei A. era sau nu în culpă cu privire la obligaţia ce se cere a fi executată, respectiv aceea de achitare a facturilor curente reprezentând cota de profit estimat minim garantat a RAAPPS, solicitată în avans.

Momentul cel mai timpuriu identificat al naşterii stării de "incertitudine si controversă" asupra situaţiei juridice a activului pus de RAAPPS la dispoziţia asocierii a fost plasat în luna februarie 2006, în timp ce încetarea plăţilor contractuale a avut loc abia la mijlocul anului 2008, după ce A. notificase în mod repetat partenerul că înţelege să îi opună excepţia de neexecutare.

Excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale nu a fost opusă de A. uno ictu, ci în mod gradual şi progresiv, proporţional cu gravitatea încălcărilor succesive a obligaţiilor de către RAAPPS, elemente relevante susţinute de probele din dosar, dar asupra cărora instanţa de apel nu s-a aplecat în analiza şi substanţa sa.

Instanţa de apel nu a analizat executarea obligaţiilor părţilor separat, prin prisma momentului la care fiecare excepţie de neexecutare a fost opusă obligaţiei ce se cere a fi executată prin hotărâre, a momentului la care a intervenit neexecutarea şi nici în raport cu analiza gradului de îndeplinire a obligaţiilor corelative celei ce se cere a fi executată.

Arată că, în conţinutul contractului de asociere în participaţiune ce face obiectul cauzei, se desprind: două obligaţii relevante ale A.:

- obligaţia aducerii unui aport investiţional în valoare de 4.600.000 USD, ce urma a fi incorporat în renovarea, consolidarea, transformarea şi modernizarea Complexului Pacea, a cărui folosinţă a fost adusă de RAAPPS în asociere - conform graficului de lucrări cuprins în Anexa 2 la Contract - (Obligaţia 1);

- obligaţia plăţii lunare către RAAPPS a unei sume în cuantumul şi în condiţiile art. 11-13 din Contract, precum şi a altor obligaţii de natura bănească (amortizare, impozit pe clădiri şi teren) denumită de reclamantă în cererea introductivă - "creanţe curente şi penalităţi" - (Obligaţia 2).

Obligaţii ale RAAPPS cu exigibilitate continuă pe toată durata contractului:

- obligaţia de a pune la dispoziţia asocierii folosinţa Complexului Pacea liberă de sarcini (obligaţie explicită - art. 18 din contract) şi menţinerea acestei situaţii juridice pe durata contractului (obligaţie implicită);

- obligaţia de colaborare prevăzută de art. 1 lit. b) din contract, care postulând principiile asocierii a prevăzut inter alia şi "Principiul reciprocităţii asistentei manageriale, juridice, de marketing şi comerciale"; art. 2 arătând că principiile consacrate în art. 1, vor guverna întreaga activitate a asocierii.

- obligaţia informării partenerului asupra aspectelor esenţiale ce puteau influenţa executarea contractului.

- obligaţia respectării principiului salvgardării contractului, parte a principiului cooperării contractuale şi a bunei-credinţe în contract şi obligaţia de coerenţă contractuală, care presupuneau că RAAPPS să aibă o conduită unitară, în conformitate cu aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi şi cu scopul contractului;

- obligaţia asigurării securităţii contractului şi al bunei-credinţe în executare.

Recurenta-pârâtă arată că în soluţia pronunţată, instanţa s-a mărginit la a constata că la momentul sistării lucrărilor de investiţie, 2006 - momentul la care a opus excepţia de neexecutare a obligaţiei aducerii aportului integral în asociere, A. se afla într-o culpă, considerată de instanţă gravă, cu privire la nerespectarea graficului de investiţii.

În opinia recurentei-pârâte motivarea instanţei este incompletă, întrucât nu a urmărit ulterior modul de executare a obligaţiilor contractuale de către RAAPPS până în anul 2008, dată la care A. a încetat plăţile lunare, opunând excepţia de neexecutare a acestei obligaţii, adică a obligaţiei ce se cere a fi executată prin hotărâre.

Instanţa de apel nu a urmărit, în concret, raportul de cauzalitate a executării fiecărei obligaţii ce se cerea a fi executată de părţi, identificarea concretă a celor încălcate de părţi, pe întregul parcurs al derulării contractului, întrucât analiza fiecărei excepţii de neexecutare opuse presupunea că instanţa să se raporteze la toate elementele relevante ale conduitei obligaţionale a părţilor în executarea contractului, iar analiza contextului invocării fiecărei excepţii de neexecutare trebuia să facă referire, în concret, la conduita de tip cauză-efect-cauză a partenerilor în executarea contractului sinalagmatic, temeiul juridic al excepţiei constituindu-1 întotdeauna reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.

Decizia nu a fost motivată prin prisma analizei obligaţiilor RAAPPS ce au fost încălcate şi nici impactul acestor încălcări asupra executării obligaţiei celuilalt asociat. Lipsa analizei concrete a raportului de cauzalitate a obligaţiilor a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale pe fondul cauzei cu privire la capătul de cerere privind obligarea A. la plata debitelor restante, decizia fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

A mai susţinut recurenta-pârâtă A. că există elemente relevante în soluţionarea excepţiei de neexecutare care nu au fost avute în vedere şi nici nu au fost urmărite de către instanţa de apel în pronunţarea soluţiei.

Măsura comunicată prin adresa nr. x/2006 a produs efecte juridice concrete - terenul aferent Complexului Pacea fiind supus restituirii prin Hotărârea Comisiei de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Ciolpani, validata de Comisia judeţeană şi abia ulterior invalidată prin Hotărâre de Guvern.

În faţa culpei prin reticenta a RAAPPS, de a furniza informaţii asupra stadiului respectivei notificări, A. manifestând interes faţă de soarta investiţiilor care urmau a fi incorporate Complexului Pacea, s-a adresat şi Prefecturii Judeţului Ilfov, cu adresa nr. x/23.06.2006 solicitând informaţii şi clarificări, deşi era în drept a le primi direct de la asociatul partener, aspect reţinut chiar şi de către Curtea de Apel în decizia recurată.

Principiul cooperării dintre părţile contractante presupune, ca obligaţie implicită a părţilor, obligaţia acestora de a atenţiona (a avertiza) pe cocontractant despre orice eveniment relevant în ceea ce priveşte executarea contractului. Cu alte cuvinte, în conţinutul principiului cooperării contractuale se poate include şi obligaţia de informare, obligaţie care trebuie subînţeleasă în orice contract, şi care, conform naturii sale, constă în informarea unei părţi contractante de cealaltă parte contractantă.

Prin adresa înregistrată la RAAPPS sub nr. x/26.06.2006, A. a comunicat decizia sistării lucrărilor de investiţii cu solicitarea de furnizare de informaţii privind stadiul şi situaţia juridică a activului.

Comunicarea A. privind sistarea lucrărilor de investiţii, cu vocaţie de excepţie de neexecutare a obligaţiei de aducere a aportului în asociere, nu a generat nicio reacţie din partea RAAPPS, care nu s-a opus nici măcar formal acesteia şi care nu a înţeles să împiedice această decizie, nici să dea asigurări suplimentare ori să ofere elemente pentru schimbarea ei. Excepţia de neexecutare reprezintă un drept al părţii de a refuza executarea propriei obligaţii atunci când cealaltă parte nu oferă executarea propriei obligaţii (stabilitatea juridică a activului asocierii fiind exigibilă pe toată durata contractului).

Relevant este faptul că A. a continuat şi după opunerea excepţiei de neexecutare a obligaţiei 1 să îşi respecte obligaţia de plată a facturilor lunare emise de RAAPPS, până în anul 2008 în speranţa salvgardării raportului juridic.

Astfel cum rezultă din adresa nr. x/26.06.2006 A. a opus excepţia de neexecutare a obligaţiei de realizarea investiţiilor (Obligaţia 1) numai cu caracter provizoriu "pe durata soluţionării cererilor de retrocedare".

Acesta ar fi fost momentul în care părţile ar fi trebuit să colaboreze, să se aşeze la masa discuţiilor, să evalueze în comun situaţia riscurilor aduse de revendicarea Complexului Pacea, să cântărească opţiunile asocierii, impactul potenţial al acestor demersuri şi să decidă împreună, în funcţie de rezultatele analizei, în ce măsură asociaţii îşi vor asuma şi vor suporta riscul pierderii activului, al investiţiei şi al profitului estimat de contract a fi în beneficiul ambilor asociaţi.

RAAPSS a ales să ignore solicitările A. şi să îşi încalce inclusiv obligaţia de cooperare, colaborare şi informare a partenerului contractual asupra evoluţiei demersurilor de revendicare, dar şi să împartă riscul unui eventual succes al demersurilor de revendicare.

Decizia sistării temporare a investiţiilor, bazată pe incertitudinea situaţiei juridice a activului asocierii a fost o decizie de oportunitate luată în baza "informaţiilor deţinute" în acel moment de conducătorul asocierii raportat la circumstanţele de la momentul adoptării deciziei.

Se motivează că prin lipsa oricărei reacţii sau opoziţii a RAAPPS în raport de invocarea acestei veritabile excepţii de neexecutare, aceasta a transferat întregul risc de analiză a pericolului demersurilor de revendicare asupra asocierii şi a unei decizii în acest sens exclusiv în sarcina A. - cu încălcarea obligaţiei sale de cooperare şi asistenţă reciprocă, lăsând să se înţeleagă că a acceptat raţiunea măsurilor astfel cum i-a fost comunicată, respectiv până la clarificarea situaţiei juridice a Complexului Pacea.

Prin Adresa nr. x/23.05.2007, însoţită de certificat de grefă obţinut de la Primăria Ciolpani, A. a informat RAAPPS asupra soluţiei de respingere a cererii sus menţionate (deşi sarcina informării era a RAAPPS), arătând că este gata să îşi execute propria obligaţie suspendată din executare şi a solicitat o întrevedere cât mai urgentă pentru a conveni asupra măsurilor ce trebuiesc luate în vederea unei bune derulări a contractului de asociere nr. x/14.10.2003.

Solicitarea A. se interpretează în cheia intenţiei ferme de reluare a executării obligaţiilor asumate de părţi în contract, cu adaptarea acestuia noilor realităţi obiective potrivit scopului urmărit, obţinerea profitului pentru ambii asociaţi, scop care nu putea fi atins decât prin finalizarea investiţiilor şi începerea activităţii efective a asocierii care i-ar fi adus un profit şi pentru sine.

Absenţa oricărei reacţii a APPS se interpretează ca încălcare a obligaţiei de colaborare ce şi-o datorează reciproc părţile unui contract sinalagmatic, de echilibrare a prestaţiilor atunci când apar elemente noi care nu au fost avute în vedere la momentul semnării contractului. Refuzul RAAPPS, de reaşezare a contractului a fost unul tacit şi implicit, iar nu unul explicit, pentru a putea fi identificat temporal. A. a acceptat să intre în acest raport juridic obligaţional complex, extrem de oneros, numai în anticiparea unui profit şi pentru sine, iar nu numai pentru RAAPPS, în condiţii de stabilitate a contractului.

Prin Adresa nr. x/31.03.2008 RAAPPS a înştiinţat cu privire la existenţa unui nou litigiu cu privire la revendicarea Complexului Pacea, cu efectul adăugării unui nou element de incertitudine asupra situaţiei juridice a activului, menţinând raţiunile pentru care fusese opusă excepţia de neexecutare.

Adresa APPS nr. x/31.03.2008, coroborată cu soluţia dată de către instanţă în dosarul indicat în adresă a confirmat pentru A. temerea cu privire la posibilitatea pierderii titlului RAAPPS asupra activului adus în asociere, sens pentru care a încetat să mai achite facturile lunare ce formează obiectul prezentului litigiu.

Începerea activităţii asocierii şi a producerii de venituri apte a fi distribuite ambilor asociaţi se dovedea că se va prelungi până la un termen nedefinit, aşa încât sarcina financiară prin plata în continuare a sumelor lunare către RAAPPS şi a tuturor cheltuielilor a devenit extrem de oneroasă şi lipsită de cauză juridică.

Instanţa de apel era datoare a urmări nu numai interesul economic al reclamantei, ci şi interesul economic comun al asociaţilor avut în vedere de aceştia la momentul semnării contractului. Interesul economic urmărit de RAAPPS prin promovarea cererii de chemare în judecată nu poate fi disociat de interesul economic al A., care prin semnarea contractului a acceptat să incorporeze definitiv propriul capital în proprietatea altuia, în vederea obţinerii unui profit previzionat în favoarea ambilor asociaţi, condiţionat de efectiva derulare a unei activităţi a asocierii în condiţii de stabilitate şi confort juridic.

Astfel, A. a încetat plăţile lunare, reprezentând "profitul" RAAPPS, în anul 2008, reacţie firească faţă de perspectiva tot mai clară a neînceperii activităţii şi a obţinerii unui profit şi pentru sine, astfel cum a fost previzionat de părţi în contract.

Prin conduita adoptată, RAAPPS a încălcat şi principiul salvgardării contractului care obliga partenerii ca, în măsura în care apare o situaţie tensionată în faza executării contractului, să negocieze pentru a evita o ruptură contractuală definitivă şi, astfel, să se ajungă la finalizarea şi atingerea scopurilor contractului.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a facturilor contractuale, excepţia de neexecutare a fost invocată mult mai târziu, în anul 2008, fiind justificată atât de nefinalizarea până la acea dată a procedurilor de revendicare asupra obiectului material al asocierii care continua a fi incertă, dar şi de atitudinea RAAPPS care şi-a încălcat în această perioadă şi celelalte obligaţii contractuale ce îi reveneau în sarcină şi care nu au fost incluse în analiza deciziei recurate.

La momentul intervenirii motivelor mai sus arătate, care au condus la opunerea excepţiei de neexecutare a obligaţiei de plată, A. nu se afla în culpă contractuală în ceea ce priveşte obligaţia ce se cere a fi executată prin actul de sesizare a instanţei, respectiv cea de plată a unor sume de bani reprezentând debite neachitate (facturi curente) şi penalităţi, prezentând în acest sens extras din Anexa 3 la raportul de expertiză întocmit în rejudecarea apelului.

Instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a excepţiei de neexecutare opusă de A. cererii de plată a sumelor contractuale, respingând excepţia de neexecutare invocată, în mod generic cu motive străine de obligaţia ce se cerea a fi executată prin forţa hotărârii judecătoreşti.

Dacă în ceea ce priveşte dezlegarea dată de către instanţa de apel excepţiei de neexecutare, invocată cu privire la cererea de reziliere a contractului pentru motivul nerespectării graficului financiar s-ar putea admite un oarecare grad de temeinicie, instanţa apreciind că la momentul invocării excepţiei A. ar fi fost deja în culpă din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii, nu acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei asupra capătului de cerere privind plata cotei de profit minim garantat.

Instanţa de apel, în mod greşit, interpretând legea, a apreciat în sensul că una dintre condiţiile esenţiale ale excepţiei de neexecutare se referă la inexistenţa oricărei culpe a cocontractantului ce invocă excepţia. Existenţa sau inexistenţa culpei trebuie verificată prin raportare la obligaţia a cărei executare se cere, tocmai pentru a evita o invocare cu rea-credinţă şi pentru a crea aparenţa legitimităţii neexecutării, astfel cum a argumentat şi Înalta Curte în acest dosar, întrucât nu orice culpă conduce la imposibilitatea părţii de a invoca excepţia cu succes.

Invocarea excepţiei de neexecutare cu privire la plata cotei garantate de profit către RAAPPS (profit în avans după cum a fost interpretat de către instanţa de apel) a fost pe deplin justificată în condiţiile în care perspectiva începerii activităţii şi obţinerii de profit din asociere şi pentru A. devenea tot mai îndepărtată, în considerarea existenţei litigiilor de revendicare şi a atitudinii necooperante şi lipsită de transparenţă pe acest subiect a RAAPPS faţă de A..

Curtea de Apel nu a putut stabili o legătură de cauzalitate directă între nerespectarea graficului şi neînceperea activităţii.

Nerespectarea graficului ar fi putut doar să întârzie începerea activităţii, realizarea de venituri pentru asociere şi profit pentru asociaţi.

Instanţa a respins excepţia de neexecutare a plaţilor contractuale, omiţând să verifice dacă A. se află sau nu în culpă cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii la momentul intervenirii motivelor care au condus la invocarea excepţiei (existenţa litigiilor şi atitudinea pasivă a APPS cu încălcarea obligaţiilor de cooperare, informare şi sprijin juridic).

În ceea ce priveşte culpa reclamantei în modul de derulare a contractului, aceasta a rămas nesancţionată de către instanţa, îndreptăţind-o să-şi primească cota de profit în avans, până la momentul rezilierii, cu toate ca asocierea nu a înregistrat niciodată profit şi fără a indica momentul la care aceste sume ar urma a fi regularizate între asociaţi.

A mai invocat recurenta-pârâtă A. greşita soluţionare a excepţiei de neexecutare prin raportare la nerespectarea graficului financiar cuprins de Anexa 2 a contractului - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Neîndeplinirea obligaţiei respectării graficului investiţional, cuprins în Anexa 2 la contract a născut dreptul RAAPPS de a găsi remediul contractual, fie într-o cerere adresată instanţelor de judecată, de obligare a A. la respectarea acestuia, fie într-o cerere de reziliere a contractului, această ultimă variantă fiind cea îmbrăţişată de către reclamantă prin introducerea cererii de chemare în judecată, fiind indicată distinct în petitul acţiunii.

Analiza îndeplinirii condiţiilor de invocare a excepţiei neexecutării acestei obligaţii putea conduce instanţa, fie către admiterea excepţiei, cu consecinţa respingerii cererii de reziliere, fie către respingerea excepţiei de neexecutare a acestei obligaţii, cu consecinţa admiterii cererii de reziliere a contractului.

În cauză, A. a făcut dovada că imediat după semnarea contractului (14.10.2003) şi a procesului-verbal de predare primire a Complexului Pacea (20.10.2003) a iniţiat procesul investiţional, întocmind proiectele şi documentaţiile necesare obţinerii avizelor şi autorizaţiilor prevăzute de lege obţinând autorizaţia de construire nr. x/24.11.2004, eliberată de Primăria Com. Ciolpani în vederea executării lucrărilor de Amenajare a Hotelului şi Restaurantului Complex Pacea, aprobarea PUZ prin Hotărârea nr. 21/15.07.2005 emisă de Consiliul Local Ciolpani, precum şi autorizaţia de construire nr. x/02.09.2004, eliberată de Primăria Com. Ciolpani în vederea autorizării executării lucrărilor de construire pentru modernizarea alimentarii cu apă potabilă şi incendiu, precum şi staţie de epurare menajeră cu deversare în Lacul Snagov.

Raportat la acest motiv de reziliere a contractului, indicat de reclamantă în cerere, se impune constatarea că nerespectarea acestei obligaţii, prin ea însăşi, nu a avut o asemenea însemnătate (intensitate) pentru RAAPPS în economia executării sinalagmatice a contractului, câtă vreme a lăsat-o nesancţionată şi chiar nesemnalată mai mult de 3 ani de la data la care a luat cunoştinţă de încălcarea ei.

Pentru RAAPPS, respectarea graficului de lucrări prevăzut de Anexa 2 la contract, nu a prezentat gradul de însemnătate şi "intensitate" acordat de instanţa de apel, câtă vreme o perioadă îndelungată de timp (peste 5 ani) de la data constatării nerespectării acestei obligaţii nu a reclamat judiciar îndeplinirea acestei obligaţii, conform graficului menţionat, ci, mai mult, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, conduita RAAPPS a demonstrat că măsura sistării lucrărilor de investiţie (aducerea aportului A. la realizarea asocierii) şi raţiunile ce au justificat-o au fost acceptate, RAAPPS încălcând astfel obligaţia de coerenţă contractuală, care presupunea că RAAPPS să aibă o conduită unitară, în conformitate cu aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi şi cu scopul contractului.

Din această perspectivă, importanţă dată de instanţa de apel neexecutării acestei obligaţii în soluţia pronunţată - nefiind vorba de o neexecutare totală, ci doar parţială a obligaţiei - nu poate fi privită ca fiind justificată câtă vreme reclamanta a rămas pasivă în faţa executării incomplete a acestei obligaţii, până în anul 2009, cel al introducerii prezentei acţiuni. Nerespectarea de către A. a graficului financiar nu legitima asociatul RAAPPS să-şi încalce obligaţia de colaborare şi asistenţă juridică reciprocă, de informare şi de coerenţă contractuală.

Absenţa preocupării RAAPPS faţă de respectarea obligaţiei A. de aducere a aportului investiţional în ritmul graficului cuprins de Anexa 2 la Contract îşi are sorrgintea în faptul că această executare incompletă a obligaţiei nu i-a cauzat niciun prejudiciu întrucât continuă să pretindă, să factureze şi să încaseze lunar şi anticipat "cota de profit minim garantat" direct de la A., iar nu din rezultatele activităţii asocierii faţă de care a fost complet indiferent, dar şi în faptul că nu îi era clară situaţia juridică a Complexului Pacea din punct de vedere al titlului, temeiniciei şi soluţiilor ce urmau a le primi cererile de reconstituire a dreptului de proprietate.

Motivarea instanţei de apel nu îşi găseşte sprijin în conduita părţilor faţă de executarea acestei obligaţii contractuale, fiind greşit reţinut că intimata A. nu ar fi oferit explicaţii pertinente faţă de aceasta şi că aceasta ar reprezenta o culpă gravă în îndeplinirea contractului.

Chiar dacă instanţa va constata sau nu caracterul leonin ori imoral al stipulaţiilor contractuale, dezlegarea fondului pretenţiilor deduse judecaţii obliga totuşi instanţa la a se raporta la contextul concret factual al derulării contractului, cu luarea în considerare a tuturor clementelor relevante (situaţii obiective) şi a conduitei părţilor faţă de acestea (elementele subiective).

Respectarea principiului "pacta sunt servanda" este condiţionată de menţinerea circumstanţelor şi condiţiilor în care s-a format "pacta", iar modificarea oricărui element sau condiţie care asigura un echilibru, chiar dacă fragil al contractului, impunea părţilor în mod necesar ajustarea obligaţiilor părţilor, adaptarea conduitei acestora potrivit noilor realităţi ivite în derularea sa. Absenţa unei asemenea (re)echilibrări a condus inevitabil la ruperea echilibrului iniţial cu efectul înfrângeri principiului enunţat.

Riscul asociat demersurilor de revendicare nu putea fi pus doar în sarcina investitorului asociat, cu excluderea împărţirii riscului între asociaţi, iar refuzul RAAPPS de informare şi colaborare, la care era obligat, nu putea fi "amendat" decât prin refuzul de a mai continua plata sumelor care nu îşi mai aveau sprijin într-o cauză legitimă, încasarea sumelor de către APPS dobândind un caracter imoral în absenţa unei contraprestaţii.

Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei civile sub aspectul stabilirii cheltuielilor de judecată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la cheltuielile de judecată privind taxa judiciara de timbru la care a fost obligată A., apreciază că, faţă de motivele de recurs, privind cuantumul eronat al debitului pus în sarcina A., acestea se impun a fi recalculate în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată. Reclamanta-pârâtă A. nu poate fi ţinută să suporte decât taxa de timbru aferentă debitelor scadente şi neachitate, pretenţii găsite întemeiate de către instanţa de judecată.

Asupra calculului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina RAAPPS, în raport de admiterea cererii reconvenţionale formulată de A., reprezentând taxa de timbru aferentă cererii reconvenţionale şi onorariului de expert achitat în faţa primei instanţe, Curtea de apel a greşit acordându-le doar parţial.

În rejudecare, cererea reconvenţională a fost admisă, sens pentru care RAAPPS trebuie să suporte şi taxa de timbru aferentă debitului la care a fost obligată spre plată.

De asemenea, înţelege să critice soluţia instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat suportat de A., pe care aceasta 1-a cenzurat până la valoarea de 25.000 RON, achitată în primă instanţă.

Onorariul de avocat a fost cenzurat de prima instanţă dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte, prin raportare la admiterea doar, în parte, a pretenţiilor A., iar, pe de altă parte, prin raportare la caracterul rezonabil pe care trebuie să îl îmbrace cuantumul onorariului.

Apreciază că se impune admiterea acestui motiv de recurs, stabilindu-se în sarcina RAAPPS obligaţia plaţii integrale a taxei de timbru achitată de A. pentru capătul de cerere reconvenţională ce i-a fost admis, alături de onorariu de expertiză achitat în primă instanţă.

Din perspectiva caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat, Curtea de apel, în mod greşit, a considerat că suma de 25.000 RON, aferentă unui litigiu aflat pe rolul instanţelor de judecată de peste 11 ani de zile şi de o asemenea complexitate şi valoare este îndestulătoare.

De altfel, în mod inexplicabil, instanţa a acordat doar onorariul suportat de A. în primă instanţă, deşi aceasta a beneficiat de reprezentare juridică de specialitate în toate fazele procesuale (fond, apel, recurs, rejudecare apel).

În aprecierea caracterului rezonabil al cheltuielilor instanţa trebuie să aibă în vedere durata procesului, complexitatea acestuia, valoarea pretenţiilor exprimate în cererea de chemare în judecată/reconvenţională, precum şi volumul muncii prestate de avocat.

A cenzura valoarea muncii avocatului aferentă a 11 ani de reprezentare doar la suma de 25.000 RON achitată în primă instanţă, sumă ce include atât TVA, cât şi taxe şi impozite suportate potrivit legii, se traduce într-o încălcare a însuşi dreptului la apărare şi o desconsiderare a muncii prestate de avocat în toate celelalte faze procesuale (apel, recurs, rejudecare apel).

Intimata-relamantă-pârâtă, RAAPPS a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă A..

În mod preliminar, a invocat nulitatea recursului arătând că, în prezenta cauză, A. S.R.L. indică în mod formal dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a dezvolta în concret pretinsele critici de nelegalitate.

Această împrejurare nu este suficientă pentru a conferi recursului un criteriu de legalitate, câtă vreme indicarea formală a unui text de lege nu se regăseşte în dezvoltarea concretă a anumitor motive pe care le expune recurenta.

În cuprinsul cererii de recurs, A. S.R.L. îşi exprimă nemulţumirile în legătură cu modul de soluţionare a cauzei, formulând o serie de critici, fără ca acestea să fie însă încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a nemulţumirilor A. S.R.L. cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, iar, într-o atare situaţie, se impune constatarea nulităţii recursului.

Intimata-reclamantă RAAPPS a susţinut că este legală soluţia instanţei de apel cu privire la netemeinicia excepţiei nulităţii clauzelor prevăzute la art. 11, 13, 14 şi 15 din Contractul de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003.

Instanţa de apel s-a pronunţat în limitele rezultate din decizia nr. 4806 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi decizia civilă nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Recurenta A. S.R.L. interpretează în mod trunchiat considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul deciziei nr. 4800 din 13 noiembrie 2018, inoculând ideea că în dosarul nr. x/2014, instanţele nu au fost nicidecum învestite cu analiza motivelor de nulitate absolută a art. 11 şi 13 din contract sau că ar fi fost indicate drept clauze afectate de caracter leonin art. 11 şi 13 din contractul de asociere în participaţiune.

Instanţa supremă nu a reţinut că există în contractul de asociere în participaţiune alte clauze care asigură uneia dintre părţi un venit minim garantat.

În realitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat faptul că recurenta A. S.R.L. nu a declarat recurs şi împotriva soluţiei prin care a fost respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii întregului contract de asociere în participaţiune, astfel încât, această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că art. 11 şi 13 din contract sunt excluse analizei în recurs, deoarece prin decizia recurată, ca urmare a admiterii apelului reclamantei, hotărârea primei instanţe a fost schimbată doar în parte. Capătul principal de cerere, prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii întregului contract a fost respins ca neîntemeiat, iar împotriva acestei decizii reclamanta A. nu a declarat recurs, astfel încât această chestiune a fost tranşata cu putere de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.. În egala măsură, nici apărările intimatei-reclamante A. S.R.L., bazate pe interpretarea altor clauze contractuale din care ar rezulta că pârâta este scutită de a participa la pierderi sunt excluse analizei în recurs.

Recurenta-pârâtă încearcă, prin recursul ce face obiectul prezentei cauze, să supună din nou analizei instanţei supreme valabilitatea art. 11, 13, 14 şi 15 din contractul de asociere în participaţiune, însă cu încălcarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 4800/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se poate observa că argumentele expuse în susţinerea caracterului ilicit, imoral şi a fraudei la lege se raportează la noţiunea de venit minim garantat în considerarea art. 11 şi 13 din contractul de asociere în participaţiune, aspect care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1513 C. civ. de la 1864, clauzele de la art. 11 şi 13 din Contractul de asociere în participaţiune nu au caracter leonin.

Art. 1513 C. civ. de la 1864 interzice contractul de asociere în participaţiune, prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor, după cum şi acea convenţie prin care se hotărăşte scutirea unora dintre asociaţi de la participarea la pierdere.

Interpretând clauzele stipulate la art. 11 şi 13 din Contractul de asociere în participaţiune prin prisma dispoziţiilor art. 1513 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că nu se poate concluziona că RAAPPS şi-ar fi stipulat totalitatea câştigurilor sau că ar fi fost scutită de a participa la pierderi.

Art. 11 şi 13 din Contractul de asociere în participaţiune nu conţin nicio referire la asigurarea unui venit minim garantat pentru RAAPPS şi nici faptul că este exonerată de suportarea pierderilor rezultate din asociere. Ambele părţi participă la beneficiile şi pierderile asocierii.

În primul rând, criticile expuse de recurentă, prin raportare la dispoziţiile art. 1953 alin. (5) din noul C. civ. sunt neîntemeiate, de vreme ce aplicabile situaţiei de fapt sunt dispoziţiile vechiul C. civ.

Instanţa de apel, în mod legal, a pronunţat o hotărâre cu respectarea principiului tempus regit actum, iar în niciun caz prin raportare la un text de lege intrat în vigoare la aproape 10 ani ulterior momentului încheierii Contractului de asociere în participaţiune.

În al doilea rând, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, clauza de la art. 11 din Contractul de asociere în participaţiune nu poate fi interpretată şi aplicată în mod izolat, ci este strâns legată de clauza inserată de părţi la art. 8.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Contractul de asociere în participaţiune, activitatea care se va desfăşura în comun va conduce la realizarea unui profit anual estimat de 260.000 USD, din care 30% îi reveni RRAPPS, respectiv 6.500 USD/lună pe durata efectuării lucrărilor de investiţii, precum şi de 428.000 USD, din care 30% îi va reveni RAAPPS, respectiv 10.700 USD/lună după finalizarea lucrărilor de investiţii, iar conform dispoziţiilor art. 11 din Contractul de asociere în participaţiune, în cazul în care diferenţa dintre veniturilor şi cheltuielile lunare ce revin RAAPPS, transmise prin decont, este mai mică decât echivalentul în RON al sumei de 6.500 USD/lună la data decontării (în perioada efectuării lucrărilor de investiţie) şi a sumei de 10.700 USD/lună la data decontării (în perioada de după finalizarea lucrărilor de investiţii), A. se obliga să achite RAAPPS diferenţa până la concurenţa sumei de 6.500 USD/luni, respectiv 10.700 USD/lună.

Din interpretarea coroborată a celor două articole reiese că părţile au estimat, la data încheierii contractului, că asocierea avută în vedere le va aduce un profit şi, în anticiparea acestui profit, părţile au convenit distribuirea în avans (30% pentru RAAPPS şi 70% pentru A. SRL).

Se arată că, pârâta A. S.R.L., este cea care a avut iniţiativa şi a determinat asociatul RAAPPS să încheie contractul de asociere în participaţiune, prin prezentarea unor estimări financiare optimiste, acesta fiind şi motivul pentru care au fost inserate clauzele de la art. 8 şi 11, care se referă la un plata unei sume lunare de bani către RAAPPS.

Mai mult, A. S.R.L. este cea care a întocmit studiul de fezabilitate, anterior încheierii contractului de asociere în participaţiune, cea care a avut controlul afacerii şi cea care a administrat şi gestionat efectiv activitatea ce face obiectul asocierii.

Contrar raţionamentului recurentei, procentul de repartizare a profitului este un element relevant din perspectiva caracterului leonin sau nu al clauzelor de la art. 11 şi 13 din Contractul de asociere în participaţiune, iar, în prezenta cauză, cotele convenite de părţi sunt absolut rezonabile, neputând fi catalogate drept leonine.

Clauza contractuală prin care A. S.R.L. s-a obligat să asigure un cuantum minim garantat nu se circumscrie condiţiilor existenţei clauzei leonine.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut valabilitatea unei clauze prin care se asigură unuia dintre asociaţi o cotă minimă de profit, independent de rezultate financiare ale activităţii.

Ca atare, sunt lipsite de temei criticile recurentei-pârâte, potrivit cărora nu a fost stabilit un mecanism de suportare a pierderii de către asociatul RAAPPS.

În absenţa unei clauze leonine în conţinutul contractului de asociere în participaţiune, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la aplicarea prevederilor art. 1513 C. civ. de la 1864, privind excepţia nulităţii clauzelor de la art. 11 şi 13 este lipsit de obiect.

Cu privire la excepţia nulităţii clauzelor de la art. 14 şi 15 din Contractul de asociere în participaţiune, astfel cum corect s-a reţinut în considerentele instanţei de apel, nu există niciun argument pertinent care să conducă la concluzia incidenţei aceloraşi argumente referitoare la cauza imorală sau ilicită ori la caracterul fraudulos al acestor dispoziţii convenţionale.

A. S.R.L. nici nu a formulat critici concrete prin care să arate de ce ar fi fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile legale referitoare la cauza imorală sau ilicită ori la frauda la lege cu privire la clauzele de la art. 14 şi art. 15.

Argumentele expuse de recurentă în susţinerea caracterului ilicit, imoral şi/sau a fraudei la lege se raportează la dispoziţiile art. 1513 C. civ. de la 1864, respectiv la noţiunea de venit minim garantat, aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat.

Mai mult, în susţinerea excepţiei nulităţii clauzelor de la art. 13 şi 14 din Contractul de asociere în participaţiune, recurenta a invocat principiul accesorium sequitur principale, precizând că acestea sunt strict legate de prevederile art. 11.

De vreme ce instanţa de apel a constatat valabilitatea clauzei de la art. 11, soluţia firească cu privire la clauzele de la art. 13 şi 14 era tot de constatare a valabilităţii acestora.

Instanţa de apel a reţinut în mod judicios faptul că nicio dispoziţie contractuală nu conduce la concluzia încheierii în formă mascată/simulată a unui contract de închiriere.

Este legală soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia de neexecutare.

Obligaţiile relevante ale A. S.R.L., astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 4, 11-16 din Contractul de asociere în participaţiune, au o singură obligaţie corelativă a RAAPPS, aceea de a pune la dispoziţia asociatului folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a activului Complex Pacea situat în comuna Ciolpani, jud. Ilfov.

Din această perspectivă, soluţia instanţei de apel de constatare a netemeiniciei excepţiei de neexecutare, invocată de A. S.R.L., este legală.

A. S.R.L. a invocat excepţia de neexecutare a contractului de asociere în participaţiune motivat de existenţa unei tulburări de drept în exerciţiul drepturilor decurgând din contract.

Excepţia de neexecutare nu a fost justificată în faţa instanţelor de fond prin pretinsa încălcare de către RAAPPS a principiului salvgardării contractului, a obligaţiei de colaborare, astfel că toate criticile subsumate acestei apărări sunt formulate omisso medio, fiind inadmisibile.

Criticile A. S.R.L. nu reprezintă decât nemulţumiri cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate, (întreaga corespondenţă dintre RAAPPS şi A. S.R.L., adresele emise de Comisia Locală Ciolpani de aplicare a Legii nr. 18/1991 etc.), fapt ce excede limitelor judecării recursului.

Refuzul A. S.R.L. de executare a obligaţilor de plată rezultând din facturile emise de RAAPPS a fost o consecinţă directă a refuzului anterior al A. S.R.L. de a-şi mai executa una dintre obligaţiile esenţiale asumate prin Contractul de asociere în participaţiune: aceea de a efectua investiţiile conform graficului convenit.

Perspectiva tot mai clară a neînceperii activităţii are o cauză exclusivă - refuzul nejustificat al A. S.R.L. de a efectua investiţiile asumate conform graficului.

Aceste investiţii începeau în trimestrul IV al anului 2003 şi se întindeau până în trimestrul I al anului 2007.

Dacă în anul 2008 investiţiile ar fi fost realizate cu bună-credinţă, ar fi existat o singură perspectivă tot mai clară - aceea de începere a activităţii şi obţinere a unui profit.

Contrar raţionamentului recurentei, instanţa de apel a analizat existenţa/inexistenţa culpei cu privire la ambele părţi ale contractului de asociere în participaţiune şi a constatat, în mod judicios, că nu se impune sancţionarea RAAPPS.

Sunt neîntemeiate criticile expuse de recurentă cu privire la faptul că "pentru APPS respectarea graficului de lucrări prevăzut de Anexa 2 la contract nu a prezentat gradul de însemnătate şi intensitate acordat de instanţa de apel", câtă vreme nu ar fi reclamat judiciar, imediat neîndeplinirea obligaţiei sau cu privire la faptul că graficul investiţional ar fi avut un caracter estimat şi orientativ.

Obligaţia de a efectua investiţiile era una esenţială pentru contractul de asociere în participaţiune, astfel încât neîndeplinirea acesteia per se conduce la intervenirea sancţiunii rezilierii.

Faptul că RAPPS nu ar fi apelat de îndată la concursul instanţelor de judecată nu poate constitui un argument pentru respingerea pretenţiilor.

În mod legal a reţinut şi instanţa de apel faptul că "partea care s-a aflat în culpă contractuală încă din faza de debut a raporturilor contractuale este chiar apelanta-pârâtă A.".

Ulterior intrării în posesia Complexului Pacea, A. a refuzat să-şi mai execute obligaţiile asumate prin contractul de asociere în participaţiune.

A. a afirmat că RAAPPS nu ar fi asigurat folosinţa exclusivă a complexului Pacea din cauza unor notificări de retrocedare formulate de terţi cu privire la pretinse suprafeţe cuprinse în acest activ.

Procedurile administrative şi judiciare au fost deja finalizate, fără ca vreo parte din Complexul Pacea să fi fost restituită vreunei persoane.

Litigiile care au format obiect al dosarelor nr. x/2006, nr. y/2006 şi nr. 7388/94/2007 fuseseră soluţionate irevocabil în anul 2008, anterior formulării de către recurentă a cererii reconvenţionale, ceea ce conduce încă o dată la concluzia că excepţia de neexecutare a fost invocată în mod neserios.

Simpla existenţă a unor notificări de restituire nu a tulburat în nici un mod folosinţa exercitată de A..

Ar fi fost necesar ca recurenta să dovedească o tulburare efectivă, prin acţiuni de împiedicare propriu-zisă în folosinţa bunului sau a unor părţi însemnate din acesta. Or, A. S.R.L. a recunoscut în faţa instanţelor fondului că nu a fost niciodată împiedicată să folosească bunul.

Este esenţial de reţinut că notificările de retrocedare care s-ar fi constituit într-o tulburare a dreptului de folosinţă au fost iniţiate abia în anul 2006.

Recurenta A. avea obligaţia ca, până în luna decembrie 2005, să angajeze investiţii în cuantum de 2.675.000 USD, dar a efectuat, pe toată durata derulării contractului, investiţii de doar aproximativ 500.000 USD, adică un procent de 18,69% din cele scadente.

În aceste condiţii, este evident că iniţierea ulterioară a procedurilor privind restituirile nu putea reprezenta un motiv de neexecutare a unor obligaţii anterioare, împrejurare care denotă vădita netemeinicie a excepţiei de neexecutare, dar şi caracterul fondat al cererii de reziliere a contractului şi de obligare la plata de daune-interese.

Intimata a susţinut că recurenta A. a transformat excepţia de neexecutare într-un pretext pentru neexecutarea propriilor obligaţii şi a invocat-o doar pentru a crea o aparenţă de legitimitate a refuzului său de a-şi îndeplini obligaţiile ce-i reveneau.

Intimata-reclamantă a motivat că este legală soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la pretenţiile solicitate de RAAPPS.

Omologarea, în prezenta cauză, de către instanţa de apel, a concluziilor raportului de expertiză şi, drept urmare, coroborarea unora dintre acestea cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, este o chestiune ce vizează temeinicia hotărârii şi excede cadrului procesual instituit de legiuitor în procedura recursului. Ca atare, critici precum "instanţa a citit greşit concluziile raportului de expertiză" nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac.

Motivul de recurs vizând modul de apreciere al probelor, care a determinat stabilirea unui anumit cuantum, nu poate fi pus în discuţie în acest cadrul procesual, depăşind limitele expres prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

În egală măsură, interpretarea probelor de către instanţa de apel nu se constituie în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referitor la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, de natură a schimba natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Contrar raţionamentului recurentei, raportul de expertiză nu se circumscrie noţiunii de "act juridic dedus judecăţii" în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Ceea ce se critică în realitate este modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să dea forţă probatorie raportului de expertiză. Or, un atare aspect nu poate fi supus cenzurii curţii în calea de atac a recursului.

Instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut şi nici nu a aplicat greşit legea.

A. S.R.L. nu a înţeles să învestească şi instanţele de fond cu aspectele dezvoltate în cuprinsul punctului 1.3, astfel că acestea sunt inadmisibile, fiind formulate omisso medio.

Instanţa de apel a constatat în mod legal incidenţa aplicării cotei TVA.

Recurenta-pârâtă nu a efectuat investiţiile conform graficului convenit, iar activitatea economică a asocierii nu a început, într-o atare ipoteză. Dacă RAAPPS nu ar fi facturat cheltuielile conform art. 11, art. 13, art. 14 şi art. 15 din contract, s-ar fi aflat în situaţia de a pune la dispoziţia A. S.R.L., cu titlu gratuit, pentru o perioadă de 11 ani Complexul Pacea. Dacă activitatea economică în comun ar fi început, cheltuielile ar fi fost transmise pe bază de decont conform art. 16 din contract şi nu intrau sub incidenţa TVA potrivit art. 126 alin. (1) Codul fiscal. Sumele decontate fără existenţa deconturilor de venituri şi cheltuieli intră sub incidenţa TVA conform art. 156 din Codul fiscal.

Părţile au stabilit foarte clar că, pe perioada cuprinsă între data luării în primire a activului, pe bază de proces-verbal şi data finalizării investiţiilor (la expirarea celor 4 ani), toate cheltuielile privind utilităţile şi prestările de serviciu, impozitele şi taxele locale pentru clădiri şi terenuri, precum şi cheltuielile cu amortizarea aferente activului Complex Pacea, urmau a fi suportate de A. S.R.L..

Având în vedere argumentele dezvoltate intimata-pârâtă a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat de A. S.R.L..

Analizând recursul formulat de reclamanta-pârâtă RAAPPS, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta reclamanta-pârâtă RAAPPS a invocat, sub un prim motiv de recurs, încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul depăşirii limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat. În concret, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâta-reclamantă A. a criticat în calea de atac a apelului doar soluţia pronunţată cu privire la cheltuielile de judecată, solicitând schimbarea în parte a hotărârii, în sensul acordării integrale a sumei care reprezintă onorariu de avocat, precum şi a taxei de timbru şi a onorariului de expert. Recurenta-reclamantă consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a extins judecata şi asupra pretenţiilor care au făcut obiectul cererii reconvenţionale, încălcând limitele prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi acordând, astfel, mai mult decât s-a cerut prin cererea de apel. Hotărârea pronunţată cu depăşirea acestor limite este lovită de nulitate, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de recurs, reţine că prin hotărârea pronunţată de tribunal, în primă instanţă, s-au respins, ca neîntemeiate, cererea principală şi cererea reconvenţională, s-a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 6.000 RON, s-a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 RON şi a fost obligată reclamanta către pârâtă la plata sumei de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esenţă, Tribunalul a reţinut că excepţia de neexecutare a contractului, invocată de pârâta-reclamantă A., este întemeiată, având în vedere că numai partea care şi-a executat propriile obligaţii poate solicita rezilierea contractului. Pentru acest considerent, a respins primele două capete de cerere din acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă, având ca obiect rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003 pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale privind aportul şi obligarea pârâtei-reclamante la plata facturilor emise de reclamantă potrivit contractului. În acest cadru, Tribunalul a respins cererea reconvenţională ca nefondată, întrucât pretenţiile care fac obiectul acesteia sunt în strânsă legătură cu admiterea cererii principale, iar pârâta-reclamantă a conferit caracter subsidiar cererii reconvenţionale, solicitând să fie admisă doar în cazul admiterii cererii principale.

Prin apelul formulat de către pârâta-reclamantă, aceasta a solicitat ca, în situaţia în care se va aprecia că se impune rejudecarea cauzei, în considerarea efectului devolutiv al apelului, să fie judecată şi cererea reconvenţională, care a fost respinsă de tribunal exclusiv ca urmare a respingerii cererii principale.

În acest sens, în cuprinsul cererii de apel se regăsesc susţinerile pârâtei-reclamante privind caracterul condiţional şi subsidiar al cererii reconvenţionale, care se impune a fi soluţionată doar în situaţia în care, în cadrul apelului, se va analiza pe fond cererea principală.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate cu recurs rezultă că, în rejudecarea apelurilor, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu este întemeiată excepţia de neexecutare a contractului şi a procedat la o nouă judecată a cauzei pe fond. În acest cadru, în mod corect instanţa de apel a extins devoluţiunea şi cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale, soluţie dependentă de partea din hotărâre atacată prin apelul reclamantei-pârâte RAAPPS.

Prin precizările formulate de pârâta-reclamantă A. în cadrul apelului, legate de necesitatea soluţionării pe fond a cererii reconvenţionale, în situaţia în care se va analiza pe fond cererea principală, rezultă că pârâta-reclamantă a dedus judecăţii, pe calea apelului principal, dispoziţia din hotărârea primei instanţe privind respingerea cererii reconvenţionale. Prin urmare, critica recurentei-reclamante vizând încălcarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat este nefondată.

Prin modalitatea în care a fost formulată cererea de apel, în mod subsidiar, doar în situaţia în care se va admite apelul reclamantei, s-a imprimat acestei cereri caracter accesoriu, rejudecarea sa fiind dependentă de admiterea apelului reclamantei-pârâte. Aşadar, pârâta-reclamantă, prin apelul formulat, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii cererii reconvenţionale, doar în situaţia în care s-ar admite apelul reclamantei-pârâte şi s-ar reforma hotărârea primei instanţe în sensul admiterii cererii principale şi a rezilierii contractului de asociere în participaţiune. Numai în această situaţie interesul pârâtei-reclamante pentru restituirea investiţiilor efectuate asupra activului adus cu titlu de aport în cadrul asocierii dobândeşte caracter actual.

Instanţa de recurs reţine că aceeaşi critică, referitoare la depăşirea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, nu poate fi încadrată în motivul de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Acest motiv de recurs îşi găseşte aplicare atunci când instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii procesuale, în sensul că instanţa s-a pronunţat plus petita, adică a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea cu care a fost învestită. Pentru a stabili dacă instanţa s-a pronuţat plus petita este necesară raportarea la pretenţiile formulate de pârâta-reclamantă prin cererea reconvenţională. Recurenta-reclamantă RAAPPS nu se referă, prin criticile formulate, la încălcarea principiului disponibilităţii procesuale pentru a reţine incident şi motivul de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai motivat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. şi a creat, în propria cale de atac, o situaţie mai grea pentru RAAPPS decât aceea din hotărârea atacată.

Instanţa de recurs reţine că premisa de la care porneşte recurenta-reclamantă în invocarea principiului non reformatio in peius este aceea că pârâta-reclamantă nu a atacat cu apel dispoziţia privind respingerea cererii reconvenţionale din hotărârea pronunţată de prima instanţa. În considerentele precedente s-a reţinut că nu s-au încălcat limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat, că pârâta-reclamantă a dedus judecăţii în apel soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, în strânsă dependenţă cu soluţionarea apelului principal împotriva soluţiei de respingere a cererii principale.

Apelurile declarate de ambele părţi au o existenţă de sine-stătătoare, fiecare parte are calitatea de intimat în apelul părţii adverse, astfel încât situaţia oricăreia dintre părţi se poate înrăutăţi în apelul celeilalte. Este adevărat că, prin admiterea cererii reconvenţionale, situaţia reclamantei-pârâte s-a înrăutăţit, însă această situaţie a fost cauzată de admiterea apelului pârâtei-reclamante A., iar nu de soluţionarea propriului apel. Prin urmare, în cauză nu se poate reţine că reclamantei-pârâte RAAPPS i s-a creat în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta-pârâtă RAAPPS a criticat dispoziţia din decizia instanţei de apel prin care s-a limitat cuantumul penalităţilor de întârziere. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 129 coroborat cu art. 298 C. proc. civ., recurenta RAAPPS a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra limitării cuantumului penalităţilor de întârziere la nivelul sumei asupra căreia sunt calculate, reţinând incidenţa art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, fără să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor această problemă de drept.

Instanţa de recurs constată că problema limitării cuantumului penalităţilor la nivelul sumei asupra căreia sunt calculate şi stabilirea sumei cu titlu de penalităţi, plafonate la acest nivel, s-a ridicat cu prilejul administrării probei cu expertiza contabilă. Expertiza, obiecţiunile asupra raportului de expertiză, precum şi răspunsul la obiecţiuni au fost comunicate părţilor şi supuse dezbaterilor în cadrul procedurii de judecată a apelurilor. Respectarea principiului contradictorialităţii procesului civil este asigurată câtă vreme problema aplicării art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 s-a ridicat chiar în faza administrării probei cu expertiza contabilă, lucrare de specialitate prin intermediul căreia s-a stabilit cuantumul penalităţilor la nivelul sumei asupra căreia sunt calculate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs reţine că este suficient, pentru respectarea principiului contradictorialităţii, ca partea împotriva căreia se invocă o apărare să aibă, în concret, posibilitatea să răspundă celor invocate în contra drepturilor şi intereselor sale procesuale. În cauză, limitarea penalităţilor de întârziere la nivelul sumei asupra căreia sunt calculate rezultă din administrarea probei cu expertiza contabilă supusă dezbaterilor contradictorii, fiind respectat principiul contradictorialităţii în această privinţă.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă RAAPPS a criticat, ca fiind nelegală, decizia atacată, în privinţa dispoziţiei de plafonare a cuantumului penalităţilor de întârziere. A motivat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002. Totodată, a susţinut că s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv clauzele contractului de asociere în participaţiune întrucât, în opinia recurentei, stipularea contrariului prin contract, în sensul că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, nu trebuie înţeleasă ca fiind expressis verbis sau manifestată într-o anumită formă. Având în vedere intenţia legiuitorului, aceasta poate avea şi caracter implicit, intenţia părţilor rezultând din interpretarea clauzelor contractului.

Instanţa de recurs notează că textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 are următorul conţinut normativ "Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul".

Prin această soluţie legislativă s-a instituit o modalitate de limitare a cuantumului penalităţilor de întârziere la nivelul cuantumului sumei datorate, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat contrariul în contract. Situaţia de excepţie pe care o conţine partea finală a reglementării vizează posibilitatea ca totalul penalităţilor să depăşească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate în cazul în care, prin contract, părţile au convenit în acest sens, adică au derogat pe cale convenţională de la limitarea legală a penalităţilor instituită prin art. 4 alin. (3) teza I din Legea nr. 469/2002.

Susţinerea recurentei potrivit căreia stipularea contrariului prin contract nu trebuie înţeleasă ca fiind expressis verbis sau manifestată într-o anumită formă, putând fi dedusă implicit pe cale de interpretare a contractului, nu poate fi acceptată. Din analiza logico-juridică a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 rezultă că, pentru a exclude de la aplicare limitarea cuantumului sumei datorate cu titlu de penalităţi, părţile trebuie să insereze în contract o clauză penală clară, din cuprinsul căreia să rezulte intenţia lor neîndoielnică de a se depăşi plafonul penalităţilor de întârziere dincolo de cuantumul debitului principal.

În cauză, părţile nu au instituit nicio prevedere contractuală, care să le plaseze în situaţia de excepţie la care se referă art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 469/2002 şi să înlăture de la aplicare prevederile legale care plafonează nivelul penalităţilor la nivelul sumei asupra căreia sunt calculate.

Având în vedere că părţile nu au înţeles să deroge, în mod expres, de la reglementarea art. 4 alin. (3) teza I din Legea nr. 469/2002, rezultă că dispoziţia instanţei, de limitare a penalităţilor la nivelul sumei datorate, este rezultatul aplicării corecte a acestor prevederi legale, incidente în cauză, în temeiul principiului tempus regit actum.

Recurenta RAAPPS a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel în privinţa admiterii cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă A. pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.

S-a motivat că instanţa de apel a admis cererea reconvenţională, reţinând ca fundament legal principiul echităţii şi instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, deşi nu a fost învestită cu o cerere fundamentată pe aceste temeiuri juridice. Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material care reglementează efectele rezilierii şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Criticile recurentei-reclamante RAAPPS din această perspectivă sunt, în parte, întemeiate.

Instanţa de recurs notează că pârâta-reclamantă A. a solicitat, prin cererea reconvenţională, obligarea reclamantei-pârâte RAAPPS la plata sumei ce reprezintă investiţia realizată până la momentul rezilierii contractului, în temeiul art. 6 din capitolul III denumit "Aportul Asociaţilor" din cuprinsul contractului de asociere în participaţiune. Potrivit acestor prevederi contractuale, asociaţii îşi păstrează dreptul de proprietate asupra bunurilor şi a valorilor care reprezintă contribuţia la realizarea asocierii ce face obiectul contractului. Prin urmare, ceea ce s-a solicitat prin cererea reconvenţională reprezintă aportul adus de pârâta-reclamantă în cadrul asocierii, constând în sursa de finanţare a lucrărilor de investiţii.

Din considerentele şi dispozitivul deciziei atacate rezultă că reclamanta-pârâtă RAAPPS a fost obligată către pârâta-reclamantă A. la plata sumei de 2.181.084,74 RON cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului de asociere în participaţiune. Instanţa de apel a motivat că unul dintre efectele rezilierii "constă în obligaţia părţilor contractuale de a-şi restitui prestaţiile executate până la momentul intervenirii rezilierii sau contraechivalentul acestora dacă restituirea ca atare nu mai este posibilă". A subliniat că obligaţia menţionată "este stipulată expres pentru ipoteza rezoluţiunii, caz în care efectele acesteia sunt retroactive, dar este acceptată şi pentru ipoteza rezilierii, chiar dacă efectele acestei instituţii juridice sunt doar pentru viitor". Totodată, s-a reţinut că, în cauză, "obligaţia de restituire (reciprocă) a prestaţiilor executate până la momentul intervenirii rezilierii derivă din principiul echităţii, subsumat unei alte instituţii juridice, respectiv cea a îmbogăţirii fără justă cauză". Pe temeiul acestui principiu, nimeni nu îşi poate spori patrimoniul în detrimentul unei alte persoane, motiv pentru care, dacă acest lucru se întâmplă, este ţinut a restitui tot ceea ce a condus la majorarea patrimoniului său".

Acest raţionament expus în considerentele deciziei recurate reprezintă o ajustare nepermisă a cauzei juridice pe care pârâta-reclamantă A. şi-a întemeiat pretenţiile pretinse prin intermediul cererii reconvenţionale. Sub acest aspect, instanţa de recurs subliniază că pârâta-reclamantă a solicitat ca, în cazul în care se va dispune rezilierea contractului de asociere în participaţiune, reclamata-pârâtă să fie obligată la restituirea investiţiilor efectuate asupra activului adus de reclamantă-pârâtă cu titlu de aport în cadrul asocierii. Caracterul condiţional şi subsidiar al pretenţiilor solicitate prin intermediul cererii reconvenţionale decurge din efectele pe care le generează rezilierea contractului de asociere în participaţiune. Unul dintre aceste efecte constă în încetarea asocierii cu consecinţa redobândirii aporturilor aduse în asociere de către asociaţi.

Instanţa de apel a acordat despăgubiri în temeiul principiului echităţii şi a faptului juridic licit constând în îmbogăţirea fără justă cauză, fără a observa că pretenţiile pârâtei-reclamante sunt solicitate pe temeiul art. 6 din Capitolul III din contractul de asociere în participaţiune.

Schimbând în apel fundamentul dreptului pretins asupra investiţiilor efectuate la activul adus de reclamanta-pârâtă în asociere, instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiunii determinate de limitele de învestire a primei instanţe (tantum devolutum quantum judicatum). Prin urmare, îndepărtându-se de cadrul procesual delimitat prin cererea reconvenţională în privinţa cauzei juridice, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la considerentele anterior expuse, se constată că instanţa de apel, dând eficienţă efectului devolutiv al apelului, a procedat la o nouă judecată a cererii reconvenţionale, însă a schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, în privinţa cauzei juridice a cererii reconvenţionale. Prin urmare, instanţa de recurs reţine că admiterea cererii reconvenţionale este fundamentată pe motive de drept străine de cele care au constituit cauza juridică a cererii reconvenţionale, cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

În aceste limite, recursul declarat de recurenta-reclamantă RAAPPS urmează a fi admis, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta-reclamantă, cu respectarea cadrului procesual din perspectiva cauzei juridice pe care pârâta-reclamantă a indicat-o în fundamentarea pretenţiilor care fac obiectul cererii reconvenţionale.

Nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât acesta vizează depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii. În cauză, instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, dar pe alte temeiuri de drept decât cele ce au fost invocate prin cererea reconvenţională. Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în privinţa schimbării cauzei juridice în apel, neregularitate care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu şi în cazul de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În privinţa criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a normelor materiale care reglementează rezilierea şi efectele acesteia şi îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa de recurs reţine că pretenţiile pârâtei-reclamante nu sunt fundamentate pe aceste instituţii juridice, aşa cum s-a reţinut în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Întrucât s-a reţinut întemeiat acest din urmă motiv de recurs, cu consecinţa casării deciziei atacate, analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a normelor materiale care reglementează efectele rezilierii şi instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză nu se mai impune a fi efectuată.

În raport de considerentele ce preced, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă RAAPPS, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta-reclamantă, A., cu respectarea cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe, în privinţa cauzei juridice care constituie fundamentul pretenţiilor solicitate prin cererea reconvenţională. Dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată, în rejudecare, instanţa de apel va soluţiona cererea pârâtei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, în legătură cu judecata în primă instanţă şi în apel, ţinând seama de tot parcursul procesual al cauzei. Va menţine în sarcina reclamantei-pârâte RAAPPS obligaţia de plată a onorariului către expertul contabil şi către expertul fiscal, stabilite prin decizia supusă recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta-reclamantă A. împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel sub trei aspecte principale.

În ordinea prezentată de recurenta-pârâtă, un prim aspect vizează soluţia prin care se tranşează fondul pretenţiilor formulate de reclamanta-pârâtă RAAPPS împotriva pârâtei-reclamante A..

Al doilea set de critici este îndreptat împotriva dezlegărilor din considerentele deciziei atacate prin care s-au înlăturat apărările formulate de pârâta-reclamantă A., subsumate nulităţii absolute a clauzelor stipulate prin art. 11, 13, 14 si 15 din contractul de asociere în participaţiune.

Al treilea set de critici vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul dezlegărilor date asupra excepţiei de neexecutare a obligaţiilor contractuale.

Ultimul aspect criticat este cel legat de modalitatea în care instanţa de apel a stabilit cheltuielile de judecată în sarcina părţilor.

Instanţa de recurs consideră că ordinea firească a examinării în cadrul controlului de legalitate trebuie să înceapă cu analiza celui de al doilea set de critici, urmată de a treia categorie de critici şi apoi analiza criticilor îndreptate împotriva soluţiei care rezolvă fondul cauzei.

Analizând cu prioritate motivele de recurs prin care se critică dezlegările regăsite în considerentele deciziei atacate în legătură cu excepţia nulităţii absolute a clauzelor pe care le conţin art. 11, 13, 14 si 15 din contractul de asociere în participaţiune, instanţa de recurs reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a motivat că instanţa de apel a reţinut greşit puterea şi autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Premergător analizei criticii formulate, instanţa de recurs urmează a reliefa aspectele procesuale care au stat la baza invocării acestei excepţii.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să se constate nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune nr. x din 14 octombrie 2003 şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, sub forma obligării pârâtei la restituirea sumei de 3.771.026,32 RON;

2. în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 8 din acelaşi contract şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, sub forma obligării pârâtei la restituirea tuturor sumelor de bani încasate de la reclamantă în temeiul acestei clauze.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, motivând în fapt, reclamanta A. a arătat în ce constă obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, aportul adus de asociaţi în cadrul asocierii, apoi a redat conţinutul clauzelor pe care le conţin art. 7, 8, 11, 13, 14 din contract, pentru a susţine nulitatea contractului, întrucât în temeiul acestor clauze, indiferent de existenţa unui profit şi valoarea acestuia, A. era obligată să achite lunar o sumă minimă garantată. RAAPPS şi-a asigurat astfel un nivel minim al profitului, înainte de începerea activităţii asocierii, fără a participa în vreun fel la pierderile asocierii şi neasumându-şi pierderea nici măcar pe perioada realizării investiţiilor şi pregătirii fondului desfăşurării activităţii, încasând profit în această perioadă, dar şi ulterior, în condiţiile în care asocierea nu a adus profit. Totodată, reclamanta a invocat şi prevederile art. 15 din contract, susţinând că în sarcina A. s-a stipulat obligaţia de plată a tuturor cheltuielilor cu utilităţile şi prestările de servicii, impozitele şi taxele locale, precum şi cheltuielile cu amortizarea aferente activului, iar RAAPPS nu a suportat din sursele proprii nici măcar cota parte de 30% din obligaţiilor ce îi reveneau în legătură cu activul, întrucât a refacturat în totalitate sumele datorate cu acest titlu.

În opinia reclamantei A., stipularea şi încasarea de profit exclusiv de asociatul RAAPPS încă de la semnarea contractului, dublată de neîncasarea unui profit de către asociatul A., în condiţiile în care nici nu se putea înregistra un profit în etapa preparatorie a aducerii activului în stare de funcţionare pentru desfăşurarea activităţii aducătoare de profit, reprezintă o clauză leonină. Neparticiparea la pierdere a unui asociat şi încasarea unei sume de bani, cu titlul de profit, fără ca acesta să fie realizat, se interpretează ca o pierdere în patrimoniul A., dublată de o îmbogăţire fără just temei a celuilalt asociat, respectiv participarea numai la beneficii, nu şi la pierderi.

Plăţile lunare în cuantumul minim garantat, în absenţa unui profit al asocierii, pot fi interpretate ca o lipsă de participare a RAAPPS la pierderile asocierii. În această interpretare este incident motivul de nulitate prevăzut de art. 1513 C. civ.. Într-o altă interpretare, a susţinut că plăţile lunare în cuantumul minim garantat pot fi privite ca o plată contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului adus de partenerul contractual asocierii, RAAPPS, ca aport la asociere. În această ipoteză de interpretare se desprinde concluzia că RAAPPS nu a adus un aport efectiv la asociere.

Într-un contract de asociere în participaţiune cotele de participare ale asociaţilor pot fi diferite, însă normele de ordine publică şi bunele moravuri interzic stipularea unei clauze prin care una sau mai multe dintre părţi să fie scutită în mod absolut de a participa la pierderi, la riscul asocierii.

Clauza de la art. 8 din contract îi asigură pârâtei un venit minim garantat, aceasta neasumându-şi participarea la pierdere nici măcar cu contravaloarea lipsei de folosinţă a activului până la aducerea asocierii în stare de profitabilitate. O astfel de clauză echivalează cu o clauză leonină sancţionată cu nulitatea absolută conform art. 966, art. 968 şi art. 5 C. civ. de la 1864.

Sunt nule absolut clauzele care constituie expresia unui dezechilibru între părţile contractante, când o parte se obligă la anumite prestaţii care nu au niciun fel de echivalent în obligaţiile celeilalte părţi.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 251-256 Codul comercial, art. 1, art. 5, art. 966-970 şi art. 1513 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 5444 din 8 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă şi-a fundamentat sentinţa, în esenţă, pe următoarele considerente:

Tribunalul a reliefat că principala susţinere a reclamantei, care a stat la baza cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de asociere în participaţiune, este aceea că RAAPPS a fost scutită "în mod absolut" să participe la riscul asocierii, ceea ce ar indica un dezechilibru între cei doi asociaţi. În motivare reclamanta a arătat că nu este de conceput ca pârâta să primească o cota parte din profit, indiferent de obţinerea sau neobţinerea acestui profit, în condiţiile în care în primii patru ani ai asocierii, dedicaţi amenajării activului, obţinerea unui profit era exclusă: "stipularea şi încasarea de profit exclusiv de asociatul RAAPPS încă de la semnarea contractului, dublată de neîncasarea niciunui profit de către asociatul A., în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor contractului nici nu se putea înregistra un profit în etapa preparatorie a aducerii activului în stare de funcţionare pentru desfăşurarea activităţii aducătoare de profit, reprezintă o clauză leonină" (pagina 5 din cererea de chemare în judecată).

În considerentele sentinţei pronunţate de Tribunal s-a relevat că reclamanta A. a criticat îndreptăţirea pârâtei de a încasa cota de profit în primii patru ani ai asocierii dedicaţi investiţiilor, arătând că, în aceşti ani, nu s-ar fi putut obţine profit. Cu toate acestea, Tribunalul a motivat că reclamanta nu a criticat prevederea imediat anterioară, care stabileşte un profit estimat anual, aferent aceleiaşi perioade de patru ani, în sumă de 260.000 USD.

Tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut distincţie între etapa de început a contractului (primii 4 ani) şi etapa ulterioară (anii 5-15) pentru a susţine că este leonina clauza care permite unui asociat să încaseze profit înainte de momentul la care asocierea începe să obţină profit, adică în primii patru ani ai asocierii. Tribunalul a motivat că această distincţie între cele două perioade nu poate fi în nici un fel justificată, în ambele situaţii fiind vorba despre modul în care părţile au ales, încă de la încheierea contractului, să repartizeze scriptic un profit încă inexistent, ci doar estimat. Părţile au ales să intre în asociere pe baza unui plan de afaceri care a degajat concluzia că desfăşurarea activităţii asocierii ar urma să conducă, pe întreaga perioadă de derulare a contractului, la realizarea unui profit global. Părţile au estimat acest profit şi l-au defalcat, în baza unor criterii de oportunitate economică, pe perioade: perioada de investiţii şi perioada de după finalizarea acestor investiţii. Din punct de vedere cantitativ, profitul estimat în fiecare din cele două perioade diferă; din punct de vedere calitativ, este vorba însă, în cazul ambelor perioade de derulare a contractului, de un profit estimat, dar neîncasat. Părţile vorbesc deci despre un profit estimat, atât în perioada dedicată investiţiilor, cât şi în perioada ulterioară acesteia. Din această cauză, contestarea "nivelului minim garantat al profitului" aferent primilor patru ani, neînsoţită de o contestare a "nivelului minim garantat al profitului", aferent următorilor 11 ani, este lipsită de suport: părţile nu aveau nicio garanţie că asocierea ar fi urmat să înregistreze profit nici în primii patru ani, nici în următorii unsprezece ani, pentru a se putea susţine că unul din asociaţi nu îşi putea rezerva o cota minimă de profit în primii ani, "înainte de începerea activităţii şi înainte de producerea profitului". De asemenea, s-a motivat că este lipsită de suport contestarea "nivelului minim garantat al profitului" aferent primilor patru ani pe considerentul lipsei activităţii asocierii în absenţa contestării chiar a profitului estimat aferent acestei perioade.

S-a motivat că art. 7 din contract prevede care sunt cotele de participare la profit şi pierdere, respectiv 30%/70%, iar executarea profitabilă a contractului pe întreaga perioadă ar fi dus la încasarea de către cei doi asociaţi a profitului pe baza acestor cote. În situaţia în care asocierea ar fi înregistrat profit, dar acesta ar fi fost insuficient pentru a se asigura suma lunară de 6.500 USD/10.700 USD, A. era obligată să suplinească diferenţa, neputându-se vorbi însă despre o "pierdere a asocierii". În mod similar, în cazul în care asocierea nu ar fi înregistrat nici profit, nici pierdere (total venituri ale asocierii egal cu total cheltuieli ale asocierii), A. era, de asemenea, obligată să suplinească diferenţa până la unul din cele două praguri valorice. Nici în această situaţie nu s-ar fi putut vorbi despre o "pierdere a asocierii". Cele doua situaţii exemplificate sunt identice din punct de vedere calitativ cu situaţia în care asocierea ar fi înregistrat pierdere (total venituri ale asocierii (total cheltuieli ale asocierii); şi în această situaţie, A. ar fi fost obligată să suplinească diferenţa până la unul din cele două praguri valorice. Tribunalul a conchis că, între pierderea asocierii şi obligaţia A. de a asigura încasarea de către RA APPS a sumei de 6.500 USD, respectiv 10.700 USD, nu exista nicio relaţie, neputându-se vorbi despre "neparticiparea asociatului RA APPS la pierderile asocierii".

În privinţa clauzei prevăzute de art. 8 din contractual de asociere în participaţiune, Tribunalul a reţinut, în temeiul acestei prevederi contractuale, că activitatea pe care asociaţii s-au angajat să o desfăşoare în comun urma să ducă la realizarea unui profit anual estimat de circa 260.000 USD (din care 78.000 USD/an, adică 6.500 USD/lună, reprezentând 30%, urma să îi revină RAAPPS) pe perioada efectuării lucrărilor de investiţii (4 ani) şi de circa 428.000 USD (din care 128.400 USD/an, adică 10.700 USD/lună, reprezentând 30%, urma să îi revină RAAPPS) după finalizarea lucrărilor de investiţii.

Tribunalul a interpretat clauza de la art. 8 din contractul de asociere în participaţiune, ţinând seama de intenţia comună a părţilor, în sensul că ea consemnează profitul estimat de părţi a fi obţinut în fiecare an de derulare a contractului şi individualizează aritmetic suma care ar fi urmat să îi revină A. în urma aplicării cotei de 70%, stabilit de art. 7, la suma indicată cu titlul de profit anual estimat. Astfel, părţile au estimat că în primii 4 ani asocierea ar fi urmat să înregistreze un profit anual de 260.000 USD, din care 70% reprezintă 182.000 USD, ceea ce înseamnă 15.166,66 USD lunar, iar în următorii 11 ani asocierea ar fi urmat să înregistreze un profit anual de 428.000 USD, din care 70% reprezintă 299.600 USD, ceea ce înseamnă 24.966,66 USD lunar.

În raport de conţinutul concret al art. 8, Tribunalul a apreciat că acesta nu conţine nicio prevedere prin care i se asigură pârâtei RAAPPS un venit minim garantat.

Criticile reclamantei s-au îndreptat doar spre suma de 6.500 USD, care i-ar fi revenit lunar pârâtei RAAPPS în primii patru ani de activitate ai asocierii, fără a privi însă şi premisa acestei sume: profitul estimat anual de 260.000 USD. Or, nu se poate critica rezultatul fără a se critica şi premisa acestuia.

Tribunalul a notat că, în ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 8, îşi păstrează valabilitatea considerentele referitoare la inexistenţa unei relaţii între pierderea asocierii şi obligaţia A. de a asigura încasarea de către RA APPS a sumei de 6.500 USD, neputându-se vorbi despre "neparticiparea asociatului RA APPS la pierderile asocierii".

Pentru aceste motive, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, cererea principală formulată de reclamanta A., de constatare a nulităţii absolute totale a contractului de asociere în participaţiune încheiat între părţi, precum şi cererea subsidiară, de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestuia, în ceea ce priveşte clauza de la art. 8 din contract.

Împotriva încheierii din 1 octombrie 2015 şi a sentinţei primei instanţe, pronunţate în dosarul înregistrat sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 968/2017 din 25 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 1 octombrie 2015 şi a sentinţei primei instanţe şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că: a luat act că apelanta-reclamantă a renunţat la judecata capetelor de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară; a admis în parte acţiunea; a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere; a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 8 din contractul de asociere în participaţiune nr. x din 14 octombrie 2003; a obligat-o pe intimata-pârâtă RAAPPS la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 63.826,32 RON, aferente ambelor etape procesuale.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile articolului 406 Noul C. proc. civ., motiv pentru care, a luat act de renunţarea la judecata capetelor de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Analizând articolul 8 din contract, Curtea de apel a reţinut că stipularea în conţinutul acestui articol a unei sume de plată cu titlu de profit către unul dintre asociaţi (intimata-pârâtă RAAPPS), înainte de durata de finalizare a aducerii integrale a aportului de către ambii asociaţi, respectiv înainte de finalizarea lucrărilor ce ar fi făcut pretabil activul desfăşurării unei activităţi prevăzute ca fiind profitabilă, înainte de începerea activităţii asocierii, perioadă destinată conform contractului strict realizării investiţiilor, înainte de obţinerea de profit, nu poate fi interpretată decât ca fiind o clauză leonină în favoarea asociatului ce încasează această sumă înainte de începerea activităţii asocierii.

Astfel, s-a motivat că clauza cuprinsă în art. 8 din contract îi asigură pârâtei intimate, un venit minim garantat, aceasta neasumându-şi participarea la pierdere nici măcar cu contravaloarea lipsei de folosinţă a activului pus la dispoziţia asocierii până la aducerea sa în stare de profitabilitate.

Curtea de apel a apreciat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a constata nulitatea absolută parţială a contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, respectiv a clauzei cuprinse în articolul 8 din Contract.

Pentru aceste considerente, Curtea de apel a admis apelul reclamantei A., pronunţând decizia civilă nr. 968/2017 din 25 mai 2017.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta RAAPPS a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 4800 din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă RAAPPS împotriva deciziei civile nr. 968/2017 din 25 mai 2017, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi Curţi de apel.

Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte a reţinut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1513, art. 968, art. 966 şi art. 5 C. civ., cu consecinţa calificării clauzei cuprinse în art. 8 din contractul de asociere din litigiu ca fiind o clauză leonină.

Instanţa supremă a motivat că, prin art. 8, părţile contractante au stabilit doar modul de împărţire al profitului anual estimat a fi obţinut din activitatea care se va desfăşura în comun, în sensul că pârâtei RAAPPS îi va reveni o cotă de 30% din acest profit.

Interpretând această clauză prin prisma dispoziţiilor art. 1513 C. civ. de la 1864, s-a reţinut că nu se poate concluziona, astfel cum eronat a apreciat instanţa de apel, că pârâta şi-a stipulat totalitatea câştigurilor sau că a fost scutită de a participa la pierderi. O asemenea ipoteză nu se regăseşte în clauza cuprinsă în art. 8, care nu conţine nicio referire privind asigurarea unui venit minim garantat pentru pârâtă şi nici faptul că este exonerată de suportarea pierderilor rezultate din asociere.

Împrejurarea reţinută prin decizia recurată, drept un argument esenţial că părţile au estimat, prin convenţia încheiată, obţinerea unui profit în perioada realizării investiţiilor şi înainte de începerea activităţii în vederea desfăşurării căreia s-au asociat, priveşte efectele şi modul de executare al contractului de asociere, astfel că nu poate afecta valabilitatea clauzei din litigiu, nefiind o cauză anterioară sau concomitentă încheierii contractului cu încălcarea unor dispoziţii legale a căror nesocotire atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Dimpotrivă, Înalta Curtea a reţinut că acea clauză din art. 8, prin care părţile au convenit asupra modalităţii de împărţire a profitului estimat este expresia libertăţii lor de voinţă şi se impune cu putere de lege, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ.

S-a motivat, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că această clauză nu asigura pârâtei un venit minim garantat, iar art. 11 şi 13 din contract referitoare la rezultatul lunar al asocierii şi modalitatea de achitare a cotelor convenite sunt excluse analizei în recurs, deoarece prin decizia recurată, ca urmare a admiterii apelului reclamantei, hotărârea primei instanţe a fost schimbată doar în parte, în sensul constatării nulităţii clauzei cuprinse în art. 8 din convenţia părţilor. Înalta Curte a reţinut, în privinţa capătului principal de cerere, prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii întregului contract, că acesta a fost respins ca neîntemeiat, iar împotriva acestei decizii reclamanta A. nu a declarat recurs, astfel încât această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat în conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

În consecinţă, nici analiza criticilor formulate de recurentă, care a invocat nelegalitatea deciziei derivată din confuzia făcută de instanţa de apel cu privire la noţiunile venit şi profit nu prezintă relevanţă. În egală măsură nici apărările intimatei-reclamante bazate pe interpretarea altor clauze contractuale din care ar rezulta că pârâta este scutită de a participa la pierderi sunt excluse analizei în recurs.

În considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatând că decizia recurată este nelegală pentru motivele de casare anterior menţionate, Înalta Curte a reţinut că soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului declarat de pârâtă, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Învestită cu judecata din nou a apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 680 din 11 aprilie 2019, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 1 octombrie 2015; a admis apelul declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o, în parte şi a luat act că apelanta-reclamantă a renunţat la judecata capetelor de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară; a păstrat dispoziţiile sentinţei primei instanţe de respingere, ca neîntemeiate, a cererilor principale şi incidentale.

În motivarea acestei decizii, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:

Cu titlu prealabil a constatat că, în cursul judecării apelului, în primul ciclu procesual, în data de 30.03.2017, apelanta-reclamantă a depus o cerere prin care, în temeiul art. 406 C. proc. civ., a declarat că renunţă la judecata capetelor de cerere vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară, declaraţie de care instanţa de apel a luat act prin decizia civilă nr. 968/25.05.2017, iar soluţia sub acest aspect nu a fost recurată. De asemenea, s-a reţinut că, prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiat, capătul principal de cerere din acţiunea introductivă, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a întregului contract de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, cu păstrarea soluţiei primei instanţe, iar apelanta reclamantă nu a formulat recurs.

Prin urmare, s-a reţinut că recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 968/25.05.2017 nu a privit şi aceste soluţii date de instanţa de apel în primul ciclu procesual şi, având în vedere limitele judecăţii în calea de atac impuse de art. 494 raportat la art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că soluţiile date capetelor de cerere mai sus arătate au dobândit autoritate de lucru judecat conform art. 430 C. proc. civ. şi nu mai pot fi contrazise nici de părţi şi nici de către instanţă.

În rejudecarea pe fond a apelului, criticile apelantei-reclamante A. s-au raportat la soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la respingerea capătului subsidiar de cerere, vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003, respectiv a clauzei cuprinse în art. 8 din contract.

În privinţa criticilor referitoare la nemotivarea hotărârii şi depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt nefondate. S-a apreciat că motivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă întruneşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prima instanţă a expus motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi care îi susţin soluţia, răspunzând şi susţinerilor părţilor. S-a reţinut că este real că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că art. 8 reprezintă o clauză afectată de cauză ilicită, fraudă la lege şi cauză imorală, însă din motivarea cererii rezultă că toate cauzele de nulitate au fost argumentate prin caracterul leonin al clauzei, aspect analizat de prima instanţă.

Împrejurarea că apelanta reclamantă nu este de acord cu soluţia pronunţată şi, implicit, cu argumentele pentru care i s-au înlăturat susţinerile nu echivalează cu neanalizarea susţinerilor acesteia şi, cu atât mai puţin, cu nemotivarea corespunzătoare a hotărârii sau cu depăşirea atribuţiilor instanţei.

În ce priveşte toate celelalte critici, în dezvoltarea cărora apelanta reclamantă a susţinut caracterul leonin al clauzei cuprinse în art. 8 din contractul de asociere în participaţiune, acestea au fost înlăturate în considerarea motivelor cuprinse în decizia de casare nr. 4800/13.11.2018, care sunt obligatorii conform art. 501 C. proc. civ.

În privinţa cererii principale, prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii întregului contract, s-a constatat, în concordanţă cu cele statuate în decizia de casare, că a fost respinsă ca neîntemeiată, iar împotriva acestei dispoziţii reclamanta A. nu a declarat recurs, astfel încât această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

În rejudecarea apelului, apelanta reclamantă a învederat că, în opinia sa, instanţa de recurs nu a analizat nulitatea absolută a art. 8 din contract şi în raport de celelalte cauze de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cauza ilicită, frauda la lege şi cauza imorală.

Curtea de apel a reţinut că, deşi este adevărat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că art. 8 reprezintă o clauză afectată de cauză ilicită, fraudă la lege şi cauză imorală, din motivarea cererii rezultă că toate cauzele de nulitate au fost argumentate prin caracterul leonin al clauzei, aspect care a fost analizat, atât de instanţa de apel în primul ciclu procesual, cât şi de instanţa de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 1513 C. civ. şi art. 5, art. 966 şi art. 968 C. civ.

În acest context, toate susţinerile apelantei-reclamante A. au fost înlăturate în temeiul considerentelor instanţei de recurs, care s-a referit expres, inclusiv la aspectul criticat de reclamantă şi susţinut în rejudecarea apelului, acela al obţinerii unui profit în perioada realizării investiţiilor şi înainte de începerea activităţii în vederea căreia părţile s-au asociat.

Pentru aceste considerente, Curtea de apel a păstrat şi soluţia primei instanţe, de respingere a capătului subsidiar de cerere, privind nulitatea absolută a art. 8 din contractul de asociere în participaţiune.

Recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 1571 din 22 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 501 C. proc. civ. şi a reţinut caracterul obligatoriu al chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 4800 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă RAAPPS împotriva deciziei civile nr. 968/2017 din 25 mai 2017.

S-a mai reţinut, prin decizia nr. 1571 din 22 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, prin conţinutul concret al criticilor formulate, cu referire la art. 966, 968 şi art. 5 C. civ. de la 1864, recurenta A. nu a dezvoltat motive de nelegalitate care să poată fi încadrate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci se tinde la reanalizarea susţinerilor sale, care şi-au primit deja rezolvarea în ciclurile procesuale anterioare, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt.

S-a confirmat raţionamentul care a stat la baza adoptării deciziei ce a făcut obiectul recursului, în sensul că art. 8 din contractul de asociere în participaţiune conţine o clauză valabilă, neafectată de motivele de nulitate privind cauza ilicită, frauda la lege, cauza imorală, întrucât toate aceste motive sunt justificate prin prisma caracterului leonin al acesteia.

Cum prin decizia de casare s-a reţinut că art. 8 din contractul de asociere în participaţiune nu conţine nicio clauză cu caracter leonin, ci este expresia libertăţii de voinţă care se impune cu putere de lege între părţi, această statuare infirmă toate motivele de nulitate invocate în susţinerea caracterului leonin al clauzei art. 8 din contract.

Pentru aceste considerente, s-a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014

În prezenta cauza, pârâtă-reclamantă a invocat pe cale de apărare, în apel, nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune nr. x/14.10.2003 pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1513 din C. civ. de la 1864, în conformitate cu care este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere. În cadrul apelului, pârâtă-reclamantă a arătat, în susţinerea excepţiei menţionate că, separat de această apărare întemeiată pe art. 1513 din C. civ. de la 1864, invocă nulitatea absolută a contractului încheiat cu RAAPPS şi din perspectiva cauzei ilicite, a cauzei imorale şi a fraudei la lege, susţinând că aceste cauze de nulitate afectează clauzele pe care conţin art. 8, 11, 13, 14 şi 15 din convenţia părţilor şi le imprimă acestora caracter leonin.

În esenţă, toate aceste motive de nulitate absolută invocate în cadrul apelului au drept situaţie premisă faptul că apelanta-reclamantă RAAPPS şi-a asigurat un venit minim ce îi este garantat de prevederile contractuale, chiar dacă asocierea nu înregistrează un profit şi chiar înainte de a începe desfăşurarea propriu-zisă a activităţii comerciale avute în vedere de părţi la data semnării contractului.

Instanţa de recurs relevă că la data pronunţării deciziei care face obiectul prezentului recurs, în litigiul anterior nu se soluţionase recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

De aceea, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel, în analiza pe care a efectuat-o în legătură cu nulitatea contractului de asociere în participaţiune, a valorificat, din litigiul anterior, doar statuările din considerentele deciziei civile nr. 4800 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în primul ciclu procesual al recursului, precum şi cele din decizia civilă nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel, în al doilea ciclu procesual al apelului.

Se cuvine precizat că, în cadrul dezbaterilor asupra recursurilor din prezenta cauză, s-a adus în discuţia părţilor efectul autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 1571 din 22 iunie 2021, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Autoritatea de lucru judecat se manifestă printr-un efect negativ care împiedică reluarea dezbaterilor asupra problemelor tranşate printr-o hotărâre anterioară, atunci când există identitate de părţi, obiect şi cauză, precum şi un efect pozitiv care permite uneia dintre părţi să invoce şi să valorifice într-un alt litigiu dezlegările date într-un litigiu anterior asupra chestiunilor litigioase, impunând astfel imutabilitatea materiei litigioase dezlegate prin hotărârea judecătorească.

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat implică tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, iar efectul pozitiv impune existenţa numai a identităţii de părţi, obiectul şi cauza celor două cereri putând fi diferite.

Aşadar, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate: de părţi, de obiect şi de cauză. În acest sens, art. 1201 C. civ. de la 1864 prevede că "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".

În ceea ce priveşte primul element al autorităţii de lucru judecat (părţile), se constată că, atât în procesul anterior, cât şi în litigiul dedus judecăţii în recurs, se dezbat cauze de nulitate identice, invocate în legătură cu acelaşi raport juridic grefat pe contractul de asociere în participaţiune. Există identitate de părţi în ambele cauze, chiar dacă în primul proces A. a avut calitatea de reclamantă, iar RAAPPS calitatea de pârâtă, iar în prezenta cauză calităţile părţilor sunt inversate, atâta vreme cât părţile au stat în ambele procese în aceeaşi calitate juridică, derivată din raportul juridic născut prin încheierea contractului de asociere în participaţiune.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea element al autorităţii de lucru judecat, instanţa de recurs reţine că, în sfera noţiunii de obiect al cererii de chemare în judecată, se include nu numai obiectul material (pretenţia concretă), ci şi dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material. Există identitate de obiect chiar dacă în primul litigiu A. a solicitat nulitatea contractului de asociere în participaţiune, iar în prezenta cauză a invocat pe cale de apărare nulitatea clauzelor pe care le conţine art. 8, 11, 13, 14 şi 15 din contractul de asociere în participaţiune. Pentru a exista identitate de obiect între cele două acţiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de subiectul activ al cauzei este acelaşi în ambele acţiuni, întrucât se urmăreşte valorificarea aceluiaşi drept, fiind, totodată, lipsit de relevanţă că, în primul litigiu, nulitatea a fost invocată pe cale principală, iar în prezenta cauză este invocată pe cale incidentală. Nu poate fi primită susţinerea pârâtei A., potrivit căreia, în primul litigiu, instanţele au analizat dacă există motive care să atragă nulitatea absolută a întregului contract şi că nu a fost supusă analizei valabilitatea clauzelor cuprinse la art. 11, 13, 14 şi 15, întrucât instanţele nu au fost învestite cu analiza lor distinctă, prin prisma motivelor de nulitate invocate în prezenta cauză. S-a arătat că instanţele au constatat, în litigiul anterior, că nu este lovit de nulitate absolută contractul de asociere în participaţiune, însă aceasta nu exclude posibilitatea ca anumite clauze din contract să fie nule absolut. Instanţa de recurs reţine că apărarea pârâtei este nefondată, întrucât, în primul litigiu, nulitatea contractului de asociere în participaţiune a fost invocată prin raportare la conţinutul clauzelor cuprinse la art. 7, 8, 11, 13, 14, 15 din contract, aceleaşi clauze a căror nulitate se invocă pe cale incidentală în prezentul litigiu. Distincţia dintre obiectele celor două cauze, invocată de pârâta A., este doar formală, întrucât scopul final urmărit este acelaşi în ambele litigii, nulitatea clauzelor esenţiale afectând valabilitatea întregului contract.

Prin cel de-al treilea element, cauza acţiunii, se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate, înţeleasă atât din perspectiva normelor de drept incidente, cât şi din împrejurările de fapt invocate, datorită cărora dispoziţiile legale devin aplicabile în cauză. Instanţa de recurs reţine identitatea de cauză în ambele litigii, câtă vreme s-a evocat aceeaşi situaţie de fapt, reprezentată de aspectul că R.A. A.P.P.S. şi-a asigurat un nivel minim al profitului înainte de începerea activităţii asocierii, fără a participa în vreun fel la pierderile asocierii şi neasumându-şi pierderea nici măcar pe perioada realizării investiţiilor şi pregătirii fondului desfăşurării activităţii, încasând profit în această perioadă, dar şi ulterior, în condiţiile în care asocierea nu a adus profit. Totodată, reclamanta a invocat că, în temeiul art. 15 din contract, în sarcina A. s-a stipulat obligaţia de plată a tuturor cheltuielilor cu utilităţile şi prestările de servicii, impozitele şi taxele locale, precum şi cheltuielile cu amortizarea aferente activului, iar R.A. A.P.P.S. nu a suportat din sursele proprii nici măcar cota parte de 30% a obligaţiilor ce îi reveneau în legătură cu activul, întrucât a refacturat în totalitate sumele datorate cu acest titlu.

În ambele litigii A. a invocat, în drept, prevederile art. 251-256 Codul comercial, art. 1, art. 5, art. 966-968 şi art. 1513 C. civ. din 1864.

În raport de cele mai sus relevate, instanţa de recurs reţine că, în ambele litigii, există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în legătură cu nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune şi a clauzelor cuprinse în articolele 8, 11, 13, 14 şi 15 din acest contract. Prin urmare, atâta vreme cât aspectul litigios a fost rezolvat printr-o hotărâre judecătorească anterioară înseamnă că el se impune în cauza dedusă judecăţii, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, întrucât a fost deja supus analizei şi tranşat cu putere de lucru judecat. Această funcţie a lucrului judecat dă expresie regulii potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată.

Recurenta-pârâtă a motivat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, în considerentele deciziei care face obiectul prezentului recurs, că autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2014 cuprinde şi analiza motivelor de nulitate a clauzelor art. 11 şi 13 din contractul de asociere în participaţiune. Susţine recurenta-pârâtă că, în cauza care a făcut obiectul celuilalt dosar, clauzele art. 11 şi 13 din contractul de asociere în participaţiune nu au fost deduse judecăţii.

Instanţa de recurs înlătură această critică formulată de recurenta-pârâtă, întrucât este infirmată de motivele de fapt şi de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x, analizate prin sentinţa civilă nr. 5444 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Prin această hotărâre, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, cererea principală în constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere în participaţiune nr. x din 14 octombrie 2003 şi cererea subsidiară, în constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 8 din acelaşi contract, cereri formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta RAAPPS

Prin decizia civilă nr. 4800 din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat faptul că recurenta A. S.R.L. nu a declarat recurs şi împotriva soluţiei prin care a fost respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii întregului contract de asociere în participaţiune, astfel încât această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat în conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "art. 11 şi 13 din contract (...) sunt excluse analizei în recurs, deoarece prin decizia recurată, ca urmare a admiterii apelului reclamantei, hotărârea primei instanţe a fost schimbată doar în parte (...). Capătul principal de cerere prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii întregului contract a fost respins ca neîntemeiat, iar împotriva acestei decizii reclamanta A. nu a declarat recurs, astfel încât această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat în conformitate cu dispoziţiile ari 430 C. proc. civ. (...) în egala măsură, nici apărările intimatei-reclamante bazate pe interpretarea altor clauze contractuale din care ar rezulta că pârâta este scutită de a participa la pierderi sunt excluse analizei în recurs".

Prin decizia civilă nr. 680 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au păstrat dispoziţiile din sentinţa civilă nr. 5444 din 8 octombrie 2015, referitoare la respingerea cererii principale şi subsidiare. Rezultă, astfel, că, în litigiul anterior, s-au analizat cauzele de nulitate vizând clauzele art. 11, 13, 14 şi 15 din contractul de asociere în participaţiune. Hotărârea definitivă pronunţată în litigiul anterior se bucură de autoritate de lucru judecat, iar o nouă judecată în legătură cu aceeaşi chestiune soluţionată în mod definitiv nu mai poate fi efectuată, în considerarea prevederilor art. 1201 C. civ. de la 1864 şi art. 166 C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că, în prezenta cauză, se impune cu autoritate de lucru judecat soluţia definitiva din litigiul anterior şi în privinţa nulităţii clauzei pe care o conţine art. 8 din contractul de asociere în participaţiune, pentru motive care vizează cauză ilicită, imorală şi frauda la lege. Prin decizia nr. 1571 din 22 iunie 2021, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că art. 8 din contractul de asociere în participaţiune conţine o clauză valabilă, neafectată de motivele de nulitate privind cauza ilicită, frauda la lege, cauza imorală, întrucât toate aceste motive sunt justificate prin prisma caracterului leonin al acesteia.

Prin decizia ce face obiectul recursului dedus judecaţii în prezenta cauză, instanţa de apel a mai reţinut că nu a fost analizat, până la data soluţionării apelului, motivul de nulitate care susţine caracterul leonin al clauzelor stipulate la art. 11 şi 13 din contractul de asociere în participaţiune. Totodată a reţinut că, în privinţa nulităţii acestor clauze pentru motivul că sunt fondate pe o cauză ilicită, imorală sau fraudă la lege se opune autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile pronunţate în litigiul anterior.

În acest cadru, recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., pentru a susţine că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1513 C. civ. de la 1865.

Din această perspectivă, instanţa de recurs reţine că este greşită disocierea pe care instanţa de apel a făcut-o pentru a reţine că, prin hotărârile pronunţate în litigiul anterior, nu s-a analizat motivul de nulitate privind caracterul leonin al clauzelor art. 11 şi 13 din contract, dar s-au analizat motivele de nulitate referitoare la cauza ilicită, imorală sau frauda la lege. Aceasta deoarece, aceste din urmă motive de nulitate au fost invocate pentru a se argumenta caracterul leonin al clauzelor, însă efectul autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârile din litigiul anterior se impune în prezenta cauză sub aspectul că nu există clauze leonine în contractul de asociere în participaţiune.

Argumentele aduse de recurenta-pârâtă în susţinerea caracterului ilicit, imoral şi frauda la lege s-au raportat la dispoziţiile art. 1513 C. civ. de la 1864, respectiv la noţiunea de venit minim garantat care ar asigura, în opinia recurentei, neparticiparea intimatei-reclamante la pierderea asocierii. Aceste aspecte au fost supuse judecăţii în litigiul anterior şi au intrat în puterea de lucru judecat prin analiza efectuată în cadrul hotărârilor pronunţate şi se impun ca un dat în prezenta cauză, neputând fi contrazise printr-o altă hotărâre, întrucât se prezumă în mod absolut că exprimă adevărul judiciar.

Cu privire la excepţia nulităţii clauzelor de la art. 14 şi 15 din Contractul de asociere în participaţiune, A. S.R.L. nu a formulat critici concrete prin care să arate de ce ar fi fost greşit interpretate dispoziţiile legale referitoare la cauza imorală sau ilicită ori la frauda la lege. În susţinerea excepţiei nulităţii clauzelor de la art. 13 şi 14 din contractul de asociere în participaţiune, recurenta a invocat principiul accesorium sequitur principale, precizând că acestea sunt strict legate de prevederile art. 11 din contract. Or, de vreme ce s-a reţinut valabilitatea clauzei de la art. 11, concluzia firească cu privire la clauzele de la art. 13 şi 14 este aceea că şi aceste clauze contractuale sunt valabile.

Instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, faptul că nicio dispoziţie contractuală nu conduce la concluzia încheierii în formă mascată/simulată a unui contract de închiriere. Susţinerea recurentei în acest sens este lipsită de fundament juridic, întrucât, în cauză, recurenta nu s-a prevalat de îndeplinirea condiţiilor specifice operaţiei juridice a simulaţiei.

Potrivit raţionamentului recurentei, valabilitatea unei clauze/unui contract de asociere în participaţiune ar fi dată de legislaţia fiscală, aceasta având prioritate în faţa legislaţiei civile/comerciale.

Din analiza contractului de asociere dintre părţi rezultă că nu există elemente care să ţină de esenţa unui contract de închiriere, ci, dimpotrivă, se regăsesc elemente proprii contractului de asociere în participaţiune.

Aportul în natură al complexului Pacea era esenţial pentru asociere, astfel că suma convenită de părţi pentru RAAPPS, chiar anterior începerii activităţii, avea menirea de a acoperi, cel puţin în parte, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, teren şi construcţii.

Într-un contract de închiriere, proprietarul pune la dispoziţia chiriaşului spre folosinţă spaţiul pentru care chiriaşul plăteşte chirie în condiţiile pe care le agreează în contract, fără să se asocieze pentru realizarea unei activităţi economice în comun şi fără să stabilească aporturi pentru realizarea unei activităţi economice în comun.

A mai invocat recurenta-pârâtă că motivarea dată de instanţa de apel soluţiei de respingere a excepţiei nulităţii absolute a clauzelor contractului de asociere în participaţiune este în contradicţie cu soluţia dată pe fondul cauzei. În acest sens a argumentat că raţionamentul judiciar expus în cadrul respingerii excepţiei nulităţii absolute a clauzelor contractuale coroborat cu aspectul reţinut ca fiind dovedit al neinceperii activităţii asocierii si neinregistrarii de profit, impunea respingerea pretenţiilor reclamantei de obligare la plata sumelor izvorâte din Contractul de asociere.

Instanţa de recurs subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., existenţa contradicţiei la care se referă textul de lege trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor şi a dispozitivului hotărârii, în sensul că motivarea hotărârii justifică soluţia de respingere a cererii principale, însă în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară. O atare situaţie nu se regăseşte în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, care justifică soluţia adoptată prin dispozitiv. Argumentele aduse de recurentă în sprijinul acestui motiv de recurs sunt specifice unor etape contractuale distincte. Astfel, motivele de nulitate sunt anterioare sau concomitente momentului încheierii contractului şi sunt legate de încheierea valabilă a contractului, pe când analiza pretenţiilor reclamantei, de obligare la plata sumelor izvorâte din contractul de asociere, ţin de etapa executării contractului. Aşa fiind, respingerea excepţiei nulităţii clauzelor contractuale atestă existenţa unui contract valabil încheiat, care constituie premisa necesară pentru analiza pretenţiilor decurgând din executarea contractului, iar nu respingerea de plano a acestora.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs înlătură motivul de recurs prin care s-a invocat o pretinsă contradicţie existentă între considerentele deciziei (în legătură cu dezlegările date excepţiei de nulitate a clauzelor contractuale) şi soluţia din dispozitiv, prin care se rezolvă fondul pretenţiilor de plată.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel, ca fiind nelegală în privinţa modalităţii de soluţionare a excepţiei de neexecutare a contractului.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor invocării excepţiei de neexecutare opusă obligaţiei de plată a debitelor izvorâte din contract, ci numai excepţia de neexecutare opusă obligaţiei respectării graficului financiar cuprins de Anexa 2 la Contract. S-a arătat că obligaţia de plata a debitelor izvorâte din contract şi obligaţia respectării graficului investitional sunt două obligaţii contractuale diferite, ce au fost refuzate la executare în momente diferite şi cu referire la nerespectarea de către RAAPPS a obligaţiilor corelative obligaţiei refuzate la executare.

Verificând întâmpinarea formulată de pârâta-reclamată în cadrul derulării procedurii de judecată în primă instanţă, instanţa de recurs constată că temeiul şi conţinutul excepţiei de neexecutare, invocate de pârâta A., s-a referit la nerespectarea obligaţiilor ce incumbă intimatei-reclamante RAAPPS potrivit art. 18 pct. 1 si art. 3 din contractul de asociere în participaţiune.

Soluţionând excepţia de neexecutare, instanţa de apel a reţinut că pârâta se afla în culpă la momentul invocării excepţiei de neexecutare a contractului şi că nu există o neexecutare din partea reclamantei.

Instanţa de apel a reţinut că RAAPPS a pus la dispoziţia pârâtei imobilul care constituie aportul său în cadrul asocierii până în anul 2015, când a fost restituit, fără ca de-a lungul acestei perioade reclamanta-pârâtă sau vreo persoană străină de raportul juridic să exercite vreo tulburare asupra folosinţei imobilului pus la dispoziţia pârâtei.

Temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative. În temeiul art. 3 şi art. 18 pct. 1 din contractul de asociere în participaţiune, în sarcina reclamantei s-au prevăzut obligaţiile de a aduce ca aport în cadrul asocierii folosinţa activului Complex Pacea şi de a pune la dispoziţia asociatului folosinţa exclusivă şi liberă de sarcini a activului Complex Pacea. Aceste obligaţii sunt în interdependenţă şi, totodată, constituie cauza juridică a obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtei de a aduce ca aport, pe o perioadă de 4 ani de la semnarea contractului de asociere, suma de 4.600.000 RON, cu titlu de sursă de finanţare a lucrărilor de investiţii la imobilul Complex Pacea, conform art. 4 din contract şi de a plăti celelalte sume ce se cuvin RAAPPS, potrivit art. 11, 12, 15, 16 din contract.

Instanţa de recurs reţine că activarea mecanismului de apărare al excepţiei de neexecutare presupune îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii, după cum urmează:

- obligaţiile părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagamatic;

- obligaţiile să fie exigibile;

- din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau o neexecutare parţială, dar suficient de importantă a obligaţiei;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia.

Îndeplinirea primelor două condiţii este neîndoielnică şi nu face obiectul disputei judiciare.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei neexecutări a obligaţiilor din partea intimatei-reclamante RAAPPS, instanţa de apel a reţinut că această condiţie nu este îndeplinită, deoarece reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de asociere în Participaţiune.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care s-a reţinut că "imobilul Complex Pacea s-a aflat în sfera de posesie a A. până la momentul 2015, atunci când a fost restituit către RAAPPS prin proces-verbal de predare-primire". Această împrejurare denotă că intimata-reclamantă RAAPPS a respectat obligaţiile prevăzute de art. 3 şi art. 18 pct. 1 din contractul de asociere în participaţiune, acelea de a aduce ca aport pentru realizarea activităţii economice comune folosinţa activului Complex Pacea şi de a pune la dispoziţia asociatului folosinţa exclusivă şi liberă de sarcini a activului Complex Pacea. Recurenta-pârâtă nu s-a desistat de folosinţa activului, ci a beneficiat de folosinţa sa până în anul 2015, când a fost predat intimatei pe bază de proces-verbal de predare-primire.

În acest context, se impune a fi înlăturată critica potrivit căreia, prin decizia atacată, nu s-au analizat respectarea obligaţiilor RAAPPS şi impactul încălcării acestor obligaţii asupra executării obligaţiilor ce revin A.. Excepţia de neexecutare nu a fost justificată, în faţa primei instanţe, prin pretinsa încălcare de către RAAPPS a principiului salvgardării contractului şi de coerenţă contractuală, a obligaţiei de colaborare, a obligaţiei de informare a partenerului asupra aspectelor ce puteau influenţa executarea contractului, a obligaţiei asigurării securităţii contractului şi a bunei-credinţe în executare. Aşa fiind, toate criticile în legătură cu neexecutarea acestor obligaţii sunt formulate omisso medio, fiind inadmisibilă examinarea lor.

Nefiind îndeplinită condiţia ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor asumate potrivit art. 3 şi art. 18 pct. 1 din contractul de asociere în participaţiune, corelative obligaţiilor ce incumbă recurentei-pârâte A., de plată a debitelor şi de efectuare a investiţiei potrivit graficului convenit de părţi, rezultă că recurenta-pârâtă nu poate justifica neexecutarea acestor obligaţii prin intermediul mijlocului de apărare al excepţiei de neexecutare.

A mai motivat recurenta-pârâtă A. că, prin decizia recurată, instanţa de apel a respins "legitimitatea invocării excepţiei de neexecutare a obligaţiilor de plată a sumelor lunare către RAAPPS", intervenită abia în anul 2008, prin raportare la o pretinsă culpă izvorâtă din nerespectarea unei alte obligaţii decât aceea care s-a pretins a fi neexecutată (nerespectarea graficului investiţional conform Anexei 2 la Contract) şi care fusese opusă în anul 2006.

Aşa cum s-a reţinut anterior, nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei neexecutări din partea celuilalt contractant, în speţă din partea intimatei-reclamante RAAPPS. Obligaţiile de plata a sumelor lunare către RAAPPS şi de respectare a graficului investiţional, stabilite în sarcina A. sunt în interdependenţă cu obligaţia RAAPPS de a pune la dispoziţia asociatului folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a activului Complex Pacea. Cum această obligaţie s-a reţinut că a fost respectată din partea intimatei-reclamantei, iar aceasta constituie cauza juridică atât a obligaţiilor de plată a sumelor lunare către RAAPPS prevăzute în art. 11-16 din contract, cât şi a obligaţiei de a respecta graficul investiţional derivată din prevederile art. 4, rezultă că invocarea suspendării executării celor două obligaţii pe calea mecanismului excepţiei de neexecutare este nejustificată.

Instanţa de apel a respins excepţia de neexecutare a obligaţiilor lunare de plată şi a constatat că imobilul a fost la dispoziţia pârâtei şi a fost folosit de la data predării lui de către RAAPPS, în anul 2003 până în anul 2015, fără ca pârâta A. să fi fost tulburată în folosinţa sa. De altfel, în privinţa suspendării executării acestor obligaţii lunare de plată, pârâta nu a prezentat nicio motivaţie prin întâmpinarea formulată în primă instanţa, prin intermediul căreia a invocat excepţia de neexecutare.

Excepţia de neexecutare a fost motivată doar prin raportare la suspendarea obligaţiei de efectuare a investiţiei. Or, în privinţa executării obligaţiei de efectuare a investiţiilor, instanţa de apel a reţinut că pârâta se afla în culpă la data invocării excepţiei de neexecutare.

Notificările de restituire nu au avut aptitudinea de a fi tulburat în vreun mod folosinţa în fapt sau în drept exercitată de A. asupra activului adus ca aport în asociere şi nu pot fi considerate ca fiind sarcini impuse asupra imobilului.

Recurenta-pârâtă s-a referit la mai multe împrejurări de fapt, a evocat corespondenţa purtată între părţi şi între pârâtă şi anumite autorităţi locale cu atribuţii în procedura de retrocedare a terenurilor sau între pârâtă şi terţe persoane. Toate aceste împrejurări de fapt au fost prezentate de recurenta-pârâtă sub forma unor elemente relevante care nu au fost avute în vedere şi nici nu au fost urmărite de instanţa de apel. Instanţa de recurs subliniază că obligaţia de stabilitate juridică a imobilului pretins nerespectată de către reclamantă, obligaţia de cooperare, colaborare şi informare a partenerului contractual, principiul salvgardării contractului nu au fost invocate în susţinerea excepţiei de neexecutare, având natura unor motive omisso medio, aşa cum s-a mai reţinut.

Instanţa de recurs constată că, în prezentarea unor elemente pe care recurenta-pârâtă le califică a fi relevante pentru soluţionarea excepţiei de neexecutare, se aduc în susţinere împrejurări de fapt care nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Prin evocarea lor se tinde la reaprecierea probatoriului administrat şi se dezvoltă circumstanţe factuale noi pentru justificarea excepţiei de neexecutare a contractului, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât aceea reţinută de instanţa de apel pe baza probelor administrate. Aceste chestiuni de fapt rămân necenzurabile în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Recurenta-pârâtă a mai motivat că instanţa de apel a interpretat greşit legea atunci când a apreciat că una dintre condiţiile esenţiale ale excepţiei de neexecutare se referă la inexistenţa oricărei culpe a cocontractantului ce invocă excepţia. A susţinut că existenţa sau inexistenţa culpei trebuie verificată prin raportare la obligaţia a cărei executare se cere, iar invocarea excepţiei de neexecutare cu privire la plata cotei garantate de profit către RAAPPS a fost pe deplin justificata în condiţiile în care perspectiva începerii activităţii şi obţinerii de profit din asociere pentru A. devenea tot mai îndepărtată, în considerarea existenţei litigiilor de revendicare şi a atitudinii necooperante şi lipsite de transparenţa pe acest subiect a APPS faţă de A..

Argumentaţia prezentată de recurenta-pârâtă nu identifică dispoziţii legale sau principii a căror aplicare sau interpretare au condus la soluţionarea greşită a excepţiei de neexecutare. De asemenea, referirea la inexistenţa culpei în privinţa obligaţiei de plată a cotei garantate de profit şi la motivele care au condus la neplata sumelor lunare stabilite prin contract sunt aspecte de fapt care nu pot fi plasate sub incidenţa cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susţinut recurenta-pârâtă că hotărârea recurată conţine motive contradictorii, întrucât instanţa a identificat o culpă a RAAPPS în nerespectarea obligaţiei de asigurare a stabilităţii juridice a activului asocierii, precum şi caracterul rezonabil al temerilor A. faţă de această situaţie începând cu "momentul cel mai timpuriu plasat in luna februarie 2006". Cu toate acestea, instanţa a respins excepţia de neexecutare a plăţilor contractuale, omiţând să verifice dacă A. se afla sau nu in culpă cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii la momentul intervenirii motivelor care au condus la invocarea excepţiei (existenţa litigiilor si atitudinea pasiva a APPS, cu încălcarea obligaţiilor de cooperare, informare si sprijin juridic).

Critica este neîntemeiată, fiind formulată prin preluarea disparată a considerentelor din cuprinsul deciziei atacate, fără a fi aptă să justifice lipsa de coeziune a argumentelor instanţei de apel în adoptarea hotărârii. Instanţa de apel nu a reţinut culpa RAAPPS în neexecutarea obligaţiei corelative obligaţiilor pârâtei. Îndoiala serioasă cu privire la securitatea raporturilor juridice generată de notificarea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 şi de litigiile declanşate ulterior anului 2006, nu a influenţat conduita RAAPPS în îndeplinirea obligaţiei de asigurare a folosinţei bunului imobil. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a fost perturbată în exerciţiul concret al drepturilor sale, întrucât nici RAAPPS, nici părţile din litigiile existente pe rolul instanţelor nu au întreprins vreo măsură concretă de executare sub orice fel asupra activului complex Pacea. Aşadar, pârâta a avut folosinţa netulburată a imobilului, iar obligaţia de plată a cotei de profit şi a utilităţilor este în interdependenţă cu obligaţia intimatei-reclamante RAAPPS de asigurare a folosinţei exclusive a bunului, neavând nicio legătură cu pretinse obligaţii de cooperare, informare si sprijin juridic, pe care contractul nu le prevede în sarcina RAAPPS.

Prin raportare la critica formulată, instanţa de recurs reţine că nu există nicio contradicţie în raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel.

Printr-un alt motiv de recurs, subscris cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greşita soluţionare a excepţiei de neexecutare prin raportare la nerespectarea graficului financiar cuprins în Anexa 2 a contractului.

Cu toate că este indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, prin argumentaţia prezentată, recurenta-pârâtă nu supune controlului aspecte legate de încălcarea sau aplicarea greşită a legii, încălcarea unor principii de drept, aplicarea unei norme juridice străine situaţiei de fapt sau orice alte chestiuni care ar putea fi încadrate acestui motiv de nelegalitate.

Recurenta-pârâtă dezvoltă mai multe argumente de fapt, prin care susţine că instanţa de apel nu a ţinut seama de conduita părţilor, de circumstanţele în care s-a încheiat contractul, de modificarea oricărui element sau condiţie care asigură echilibrul contractual, că s-a acordat o mai mare importanţă respectării obligaţiei A. de aducere a aportului investiţional în ritmul graficului investiţional cuprins în Anexa 2 la contract decât însemnătatea acordată de RAAPPS în economia executării contractului, câtă vreme această obligaţie a fost lăsată nesancţionată mai mult timp de la data la care a constatat încălcarea ei, că nu este vorba de o neexecutarea totală, ci doar parţială şi justificată în raport cu pasivitatea intimatei în faţa executării incomplete până în anul 2009, când a introdus cererea de chemare în judecată.

Toate aceste argumente, pe care recurenta-pârâtă le subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., corespund unor evaluări de fapt, necenzurabile pe calea controlului de legalitate specific recursului.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel şi sub aspectul dezlegărilor date pe fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut că este nelegală obligarea sa la plata unor sume izvorâte din facturi deja achitate la momentul la care instanţa s-a pronunţat.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 7.516.020,86 RON, cu titlu de daune materiale aferente rezilierii, deşi intimata-reclamantă RAAPPS nu a solicitat daune materiale aferente rezilierii. Recurenta-pârâtă precizează că instanţa ar fi putut să acorde daune interese în măsura dovedirii prejudiciului suferit ca efect al rezilierii, dar aceste daune interese nu sunt susceptibile de penalităţi, chiar limitate la cuantumul debitului principal, astfel cum a acordat instanţa de judecată.

Instanţa de recurs constată că suma de 7.516.020,86 RON, stabilită în sarcina pârâtei prin decizia recurată, este rezultatul adiţionării sumei de 3.758.010,4 RON, reprezentând obligaţii restante şi neachitate, asumate în temeiul prevederilor art. 8, 11, 13, 15 din contractul de asociere în participaţiune, cu suma de 3.758.010,4 RON, reprezentând penalităţi de întârziere limitate la nivelul debitului principal, aplicate în temeiul art. 14 din contract. Acest aspect rezultă în mod neechivoc din considerentele deciziei atacate cu recurs. Pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate, părţile au stabilit, prin clauza penală pe care o conţine art. 14 din contract, penalităţi de întârziere în procent de 0,25 % pe zi din valoarea neachitată. Prin clauza penală pe care o conţine art. 14 din contractul de asociere în participaţiune părţile au determinat anticipat cuantumul despăgubirilor pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, situaţie în care creditorul poate solicita atât executarea în natură, cât şi clauza penală. Doar în cazul în care clauza penală ar fi fost prevăzută pentru neexecutare, atunci ea nu putea fi cumulată cu executarea obligaţiei principale, situaţie care nu se regăseşte în cauză. Pentru aceste motive, susţinerea recurentei potrivit căreia daunele interese nu sunt susceptibile de penalităţi este lipsită de fundament legal, nefiind însoţită de nicio argumentaţie care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a motivat că debitul principal datorat a fost stabilit de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a raportului de expertiză. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a identificat greşit în expertiza financiar-contabilă debitul datorat. A precizat că suma stabilită ca fiind datorată, în cuantum de 3.758.010,4 RON, nu reprezintă debitul restant, ci valoarea totală a facturilor emise de RAAPPS pe întreaga perioadă de derulare a contractului, valoare care include şi sumele deja achitate de către A. în cuantum de 1.594.641,48 RON, astfel cum s-a consemnat în raportul de expertiza contabilă. Recurenta-pârâtă A. solicită să se constate nelegalitatea sumei la care a fost obligată, având în vedere că, din valoarea totală a facturilor emise de reclamanta RAAPPS, instanţa nu a scăzut valoarea sumelor deja achitate de A.. Precizează că determinarea corectă a debitelor principale, decurgând din facturile rămase neachitate, rezultă din interpretarea răspunsurilor sistematice ale experţilor la obiectivele nr. 2 şi nr. 7 ale expertizei şi din anexele 3 şi 4 la raportul de expertiză.

Instanţa de recurs constată că, prin această critică, se impută instanţei de prim control judiciar interpretarea greşită a concluziilor pe care le cuprinde raportul de expertiză. Instanţa de recurs notează că raportul de expertiză nu poate fi asimilat noţiunii de "act juridic dedus judecăţii" potrivit prevederilor de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Sensul pe care recurenta îl ataşează acestei critici este acela că proba cu expertiza financiar contabilă evidenţia cu prisosinţă o altă sumă cu titlu de debit restant, neachitat, însă instanţa de apel nu a observat că suma reprezentând debit principal facturat pe toată perioada contractuală include şi suma deja achitată, sumă care nu a fost scăzută din valoarea întregului debit contractual. Instanţa de recurs reţine că aceste chestiuni ţin de modalitatea în care instanţa de apel a valorificat probatoriului administrat, neavând legătură cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. al cărui înţeles vizează restabilirea naturii actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea nepermisă a conţinutului şi efectelor sale. Prin urmare, acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Printr-un alt motiv de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, întrucât reclamanta nu a solicitat instanţei obligarea pârâtei A. la plata facturilor deja achitate, ci doar la plata celor neachitate.

Instanţa de recurs reţine că acest motiv de nelegalitate vizează aplicarea principiului disponibilităţii părţilor, precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii de chemare în judecată. Aşadar, instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii. Instanţa trebuie să se pronunţe numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunţe asupra unei pretenţii nesolicitate.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a evidenţiat care este cuantumul sumei solicitate de reclamantă cu titlu de debit principal, aşa cum a fost precizat pe parcursul derulării litigiului. În considerentele deciziei recurate se consemnează că apelanta-reclamantă a solicitat, pe calea prezentului demers judiciar, obligarea pârâtei A. "la plata unei sume de bani cu titlu de facturi curente neachitate de societatea-pârâtă, daune interese aferente neexecutării obligaţiilor asumate şi penalităţi de întârziere aferente, calculate până la data plăţii efective".

În privinţa cuantumului sumei pretinse, se constată că instanţa de apel a reţinut suma care rezultă din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cadrul administrării probei cu expertiza în specialitatea financiar-contabilă. În acest sens, s-a reliefat că, din raportul de expertiză contabilă şi fiscală, dar şi din răspunsul celor doi experţi la obiecţiunile părţilor, rezultă suma de 10.080.401,15 RON, TVA inclus, reprezentând facturi neachitate pe durata derulării raporturilor contractuale dintre părţi. Preluând concluziile raportului de expertiză în privinţa situaţiei detaliate a facturilor emise de RAAPPS către A., instanţa de apel a motivat că suma de 10.080.401,15 RON este compusă din: facturi chirie 1.233.838,56 RON + TVA 196.999,43 RON; contravaloare cotă parte asociere 1.303.871,86 RON + TVA 251.318,53 RON; utilităţi 204.103,07 RON + TVA 39.638,01 RON; amortizare 419.474,63 RON + TVA 79.988,83 RON; impozit clădiri 113.421,31 RON + TVA 20.764,73 RON; impozit teren 77.094,78 RON + TVA 14.496,09 RON. Totalul este în sumă de 3.758.010,4 RON. La această sumă totală, expertiza tehnică dispusă în faza procesuală a apelului, a calculat penalităţi contractuale de 6.322.390,78 RON.

Prin aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, penalităţile au fost limitate la nivelul cuantumului sumei asupra căreia sunt calculate, respectiv la nivelul sumei de 3.758.010,4 RON. Prin însumarea debitului principal în cuantum de 3.758.010,4 RON cu suma datorată cu titlu de penalităţi de întârziere în acelaşi cuantum, a rezultat debitul total de 7.516.020,4 RON, la care a fost obligată pârâta prin decizia atacată.

În raport de aceste considerente, se constată că instanţa de apel a reţinut, pe baza expertizei efectuate că suma solicitată de reclamanta-pârâtă este în cuantum de 10.080.401,15 RON, rezultată prin adiţionarea sumelor detaliate anterior. Or, din adresa nr. x/22.10.2020 emisă de Direcţia economică din cadrul RAAPPS, prezentată în recurs de către recurenta-pârâtă A., reclamanta-pârâtă RAAPPS a comunicat pârâtei-reclamante A. că suma solicitată în prezenta cauză este în cuantum de 8.386.236,63 RON şi se compune după cum urmează: cota-parte în sumă de 1.519.977,55 RON, impozit teren 9.652,75 RON, impozit clădiri 16.683,43 RON, amortizare 254.218,10 RON, TVA 362.837,51 RON, penalităţi 6.222.868,29 RON. Acest înscris, prezentat de recurenta-pârâtă în recurs, coroborat cu conţinutul cererii de chemare în judecată şi cu observarea concluziilor raportului de expertiză financiar contabilă oferă indicii temeinice că stabilirea sumei pretinse de către reclamanta RAAPPS în sarcina pârâtei A., cu titlu de facturi curente neachitate, s-a făcut cu depăşirea limitelor obiectului de învestire a instanţei. Suma stabilită cu titlu de debit principal facturat cuprinde valoarea totală a facturilor emise de RAAPPS pe parcursul întregii perioade de derulare a contractului, începând cu anul 2003, iar reclamanta s-a referit în cuprinsul cererii de chemare în judecată la facturi neachitate începând cu altă perioadă decât aceea reţinută de instanţa de apel.

Determinarea valorii pretenţiilor solicitate de către reclamanta RAAPPS presupune o analiză detaliată a cererii de chemare în judecată, precum şi a precizărilor formulate de reclamantă în condiţiile legii, pe parcursul desfăşurării procesului, dublată de evaluarea probatoriului administrat, cu privire specială asupra raportului de expertiză financiar contabilă, în vederea stabilirii depline a tuturor împrejurărilor de fapt necesare pentru a identifica în concret cuantumul sumei reprezentând debit principal contractual solicitat de reclamantă, dar şi măsura în care acesta este dovedit, ţinând seama şi de apărările pârâtei. Aşadar, în cauză nu sunt stabilite pe deplin toate împrejurările de fapt care să permită instanţei de recurs modificarea deciziei recurate, în sensul determinării sumei ce se cuvine reclamantei RAAPPS cu titlu de debit contractual principal neachitat.

Determinarea debitului principal are impact şi asupra debitului reprezentat de penalităţile de întârziere, deoarece acesta se stabileşte prin raportarea procentului de 0,25 % pe zi de întârziere la valoarea neachitată, potrivit art. 14 din contractul de asociere în participaţiune.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta-reclamantă A. cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta-pârâtă RAAPPS.

Critica referitoare la pronunţarea deciziei cu neobservarea prescripţiei dreptului material la acţiune nu se mai impune a fi analizată, întrucât este necesar a se stabili cu prioritate limitele învestirii instanţei în privinţa obiectului pretenţiilor constând în debit principal datorat în temeiul facturilor curente, respectiv care este momentul de la care se pretinde că pârâta nu a achitat debitul principal.

Cum acest element temporar nu a fost în mod neechivoc stabilit, urmează ca în rejudecare instanţa de apel să lămurească şi acest aspect şi să verifice dacă dreptul material la acţiune este în parte stins prin prescripţia extinctivă.

În privinţa sumelor care compun debitul principal, recurenta-pârâtă a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

A motivat că, prin decizia recurată, s-au respins apărările A. referitoare la nelegala facturare a sumelor contractuale prin adăugare de TVA, precum şi apărările formulate cu privire la caracterul nedatorat al TVA. S-a invocat absenţa motivării în legătură cu apărările formulate în privinţa aplicării cotei de TVA asupra sumelor lunare facturate cu titlu de chirie/cota parte profit în baza art. 11-13 din contract. S-a mai motivat că, nici în ceea ce priveşte sumele reglementate prin art. 15 din contract, referitoare la cheltuielile cu utilităţile, prestările de servicii, impozitele si taxele locale, amortizarea nu este redat raţionamentul instanţei de apel privind legalitatea facturării TVA şi obligarea A. la suportarea sumei aferente TVA.

Examinând considerentele deciziei recurate se constată că motivarea instanţei de apel în legătură cu obligaţia de plată a TVA aferentă sumelor stabilite cu titlu de debit principal este insuficientă, instanţa de apel reţinând că pârâta datorează TVA, fără a identifica temeiul legal sau contractual care să justifice soluţia adoptată. În acest sens, singura referire la chestiunea dacă sumele reprezentând cheltuieli aferente asocierii intră în sfera de aplicare a TVA este cuprinsă în următorul considerent din cuprinsul deciziei recurate:

"Implicit şi sumele facturate cu titlu de TVA pentru impozitele şi taxele locale sau pentru amortizarea imobilului obiectiv al contractului de asociere au fost consemnate de către RAAPPS în cuantumul lunar al facturilor transmise către A., subsumate sumei totale consemnate cu titlu de "chirie", acestea fiind aferente unui transfer de bunuri (imobilul obiectiv al investiţiilor proiectate)". În acest cadru, instanţa de recurs constată că decizia recurată nu cuprinde o motivare transparentă din care să rezulte argumentele pentru care sumele datorate în temeiul art. 15 din contract sunt purtătoare de TVA şi care este temeiul legal care susţine dispoziţia instanţei în acest sens. Statuarea instanţei de apel nu îşi are suport în clauzele contractuale, întrucât contractul de asociere în participaţiune nu conţine nicio reglementare cu privire la TVA. În plus, debitul stabilit în sarcina recurentei-pârâte este compus şi din sume reprezentând cota de participare la profit ce revine RAAPPS ca participant la asocierea în participaţiune, potrivit art. 11 şi 13 din contract, iar, în legătură cu justificarea acordării TVA aferentă acestor sume, nu există nicio referire în considerentele deciziei atacate.

Faţă de cele mai sus reţinute, instanţa de recurs consideră întemeiate criticile recurentei-pârâtei referitoare la faptul că instanţa de apel nu a înlăturat apărările sale şi nu explicat raţionamentul juridic pe care l-a urmat în adoptarea soluţiei de obligare la TVA pentru sumele prevăzute de art. 15 din contract, aşa încât hotărârea nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi, totodată, să permită realizarea controlului judiciar. În ceea ce priveşte TVA aferentă sumelor lunare facturate cu titlu de chirie/cotă parte de profit, pretinse în temeiul art. 11-13 din contract, decizia este nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Considerentele reţinute impun concluzia că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.. Decizia atacată nu conţine o motivare specifică, de natură să susţină soluţia adoptată în privinţa dispoziţiei referitoare la obligarea pârâtei la plata TVA aferentă sumelor stabilite cu titlu de debit principal. În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., în condiţiile în care împrejurările de fapt specifice cauzei nu sunt pe deplin lămurite, soluţia de casare cu trimitere se impune şi din această perspectivă. În acest cadru, instanţa de recurs nu va mai analiza criticile prin care se susţine, în mod distinct, că nicio categorie de cheltuieli nu este purtătoare de TVA. Controlul de legalitate nu poate fi exercitat în absenţa unor considerente specifice a căror verificare să poată fi efectuată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De aceea, pentru clarificarea raţionamentului judiciar, este necesar ca, în rejudecare, instanţa de apel să stabilească, în privinţa tuturor sumelor aferente asocierii în participaţiune, care alcătuiesc debitul principal, dacă acestea intră în sfera de aplicare a TVA, prin determinarea regimului juridic specific asocierii în participaţiune, cu valorificarea probatoriului administrat, eventual suplimentarea acestuia, dacă instanţa de apel va aprecia necesar.

Nu poate fi primită critica potrivit căreia pârâta nu datora cota-parte din asociere, întrucât asocierea nu a început să producă profit. Instanţa de recurs reţine că această susţinere este infirmată de prevederile contractuale expres convenite de părţi, mai exact de conţinutul art. 8, art. 11 şi art. 13 din contractul de asociere în participaţiune, care se impune cu putere de lege între părţile contractante, în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864. Totodată, nu se poate considera că, în cauză, s-au perceput chirii, sumele fiind impropriu specificate cu acest titlu în cuprinsul unor facturi emise de reclamantă; temeiul facturării lor îşi găseşte suport în conţinutul clauzelor expres convenite de părţi, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă, prin criticile prezentate, nu s-au dezvoltat argumente, care să susţină incidenţa acestui motiv de nelegalitate vizând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Dimpotrivă, recurenta-pârâtă propune o interpretare greşită a contractului, prin deturnarea înţelesului lămurit al acestuia, într-o manieră care nesocoteşte adevărata voinţă a părţilor atunci când susţine că natura cheltuielilor prevăzute de art. 15 sunt specifice unui raport juridic generat de un contract de locaţiune. Se constată că recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în realitate, contractul de asociere în participaţiune disimulează un contract de închiriere.

Această critică a fost înlăturată prin considerente a căror reluare nu se impune.

Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, s-a dispus obligarea sa la plata sumelor reprezentând amortizarea. Recurenta-pârâtă a invocat în dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate argumente în legătură cu semnificaţia contabilă pe care o are această cheltuială în contabilitatea şi patrimoniul intimate-reclamante. Se arată că amortizarea contabilă are ca efect diminuarea profitului companiei, fiind privită doar ca o cheltuială deductibilă pentru RAAPPS, astfel că nu poate face obiectul facturării sau încasării, având doar efect de deductibilitate în patrimoniul proprietarului. Recurenta consideră că această încasare este lipsită de cauză juridică, iar instanţa de apel a apreciat în mod greşit natura juridică a amortizării, fără a lua în considerare legislaţia fiscală şi explicaţiile experţilor.

Instanţa de recurs constată că, în temeiul art. 15 din contractul de asociere în participaţiune, părţile au stabilit că îi revin asociatului A. cheltuielile cu amortizarea aferente activului adus ca aport în cadrul asocierii în participaţiune. Potrivit art. 969 C. civ. de la 1864 "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". În temeiul acestui principiu, instanţa de recurs reţine că suma pretinsă de reclamanta RAAPPS cu titlu de cheltuieli de amortizare îşi găseşte suport legal în convenţia părţilor. În acest cadru, instanţa de recurs constată că este legală statuarea din decizia atacată, potrivit căreia această sumă a fost stabilită în sarcina pârâtei potrivit voinţei părţilor, liber exprimată.

Principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina libertate contractuală a părţilor, în temeiul căreia părţile au înţeles să deroge prin voinţa lor de la semnificaţia pe care legislaţia fiscală o atribuie cheltuielii cu amortizarea, stabilind această cheltuială în sarcina pârâtei. Pornind de la premisa că fundamentul contractului este dat de voinţa liberă a părţilor contractante, care dă deplină legitimitate angajamentelor contractuale, se impune concluzia unei depline obligativităţi a contractului în temeiul principiului pacta sunt servanda şi deci şi a obligaţiei de plată privind amortizarea.

Această obligaţie de plată a cheltuielilor cu amortizarea este în interdependenţă cu obligaţiile asumate de intimata-reclamantă potrivit art. 3 şi art. 18 din contractul de asociere în participaţiune. Prin urmare, este fără temei şi susţinerea că obligaţia de plată a cheltuielii cu amortizarea este fără cauză juridică.

Aşa fiind, motivul de recurs invocat, referitor la aspectul că recurenta-pârâtă nu datorează cheltuielile cu amortizarea, este nefondat.

Recurenta-pârâtă a mai motivat că decizia este nelegală sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Instanţa de recurs nu va mai lua în analiză acest motiv de recurs, deoarece acordarea cheltuielilor de judecată depinde de soluţionarea cauzei pe fond. Dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată, în rejudecare, instanţa de apel va soluţiona cererea pârâtei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată pentru judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs, ţinând seama de tot parcursul procesual al cauzei, în temeiul art. 274 şi art. 276 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, recursul declarat de pârâta-reclamantă A. urmează a fi admis, în temeiul art. 304 pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta-pârâtă RAAPPS. Caracterul unitar al căii de atac a apelului nu permite, în cauză, casarea parţială a deciziei atacate. De aceea, în rejudecare, instanţa de apel va păstra dispoziţiile referitoare la rezilierea contractului de asociere în participaţiune, la respingerea cererii privind evacuarea pârâtei şi acordarea unui drept de retenţie şi va ţine seama de celelalte chestiuni care au dobândit caracter irevocabil prin dezlegările cuprinse în considerentele prezentei decizii.

De asemenea, cererea reclamantei-pârâte RAAPPS de plată a cheltuielilor de judecată pentru tot parcursul procesual al cauzei urmează a fi soluţionată în funcţie de soluţia ce se va pronunţa în rejudecarea apelului.

Recursul împotriva încheierii din 27 ianuarie 2021 pronunţată Curtea de Apel.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021, instanţa de apel a admis, în parte, cererea având ca obiect îndreptare eroare materială formulată de petenta A., în cauză având ca obiect apelurile promovate de apelanta-reclamantă R.A. ADMINISTRAŢIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul procesual ales E., în Bucureşti, şi de apelanta-pârâtă A. S.R.L., cu sediul procesual ales la Cab. av. D., în Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 9973/9.07.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2009.

Pe cale de consecinţă s-a îndreptat eroarea strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 1032/05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel, în sensul că s-a dispus menţionarea corectă a sediilor alese ale fiecărei părţi, după cum urmează: R.A.A.P.P.S. la sediul ales E. din Bucureşti, iar S.C. A. S.R.L., cu sediul ales la Cab. av. D., în locul sediilor consemnate în dispozitiv.

S-a respins în rest cererea de îndreptare ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a motivat că, din eroare, în dispozitivul deciziei civile nr. 1032/05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel, sediile procesuale alese ale părţilor cauzei au fost menţionate eronat, motiv pentru care Curtea a procedat, sub acest aspect, la îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1032/05.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel, în sensul că a dispus menţionarea corectă a sediilor alese ale fiecărei părţi.

Cu privire la pretinsa eroare de calcul strecurată în cuprinsul hotărârii, în legătură cu cuantumul sumei la care a fost obligată A. cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului, s-a reţinut că, dacă instanţa a omis luarea în calcul a unei sume deja achitate, nu este îndeplinită condiţia textului legal, respectiv aceea a unei simple erori de calcul.

Împotriva încheierii de îndreptare eroare materială a formulat recurs recurenta-pârâtă A..

În motivarea recursului recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a interpretat si aplicat dispoziţiile legale, în sensul că această eroare de calcul nu ar putea fi îndreptată pe calea îndreptării hotărârii prevăzută la art. 281 C. proc. civ.. Omisiunea de a scădea suma achitată de către A. din totalul sumelor facturate de RAAPPS în baza contractului nu reprezintă o veritabila eroare de judecată şi nu este în măsură să conducă la o schimbare a dezlegării date problemelor de drept, câtă vreme instanţa de apel a intenţionat să oblige pârâta doar la plata debitului neachitat, penalităţile de întârziere fiind limitate la acest debit.

Recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială este nefondat.

Eroarea invocată de recurenta-pârâtă nu este o simplă eroare de calcul în sensul prevăzut de art. 281 C. proc. civ.. Aspectele invocate au făcut obiectul motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motiv pe care instanţa de recurs l-a apreciat ca fiind întemeiat.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a considerat că aspectele invocate nu pot fi remediate pe calea mecanismului de îndreptare a erorii materiale prevăzut de art. 281 C. proc. civ.

În temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul formulat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta-pârâtă Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" - RA APPS şi de pârâta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1032 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelurilor declarate de reclamanta-pârâtă Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" - RA APPS şi de pârâta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 9973/09.07.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2009, aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile deciziei privind admiterea cererilor experţilor contabil, respectiv fiscal, de majorare, respectiv stabilire onorariu de expert pentru expertiza efectuată în faza procesuală a apelului, după casare şi de obligare a părţilor cauzei, în cote egale, la suportarea acestui onorariu.

Respinge recursul declarat de pârâta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2009, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2021.