Applicability of late-payment penalty clauses to the return of construction performance guarantees under contract interpretation rules

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat emiterea unei ordonanţe de plată prin care să se dispună obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 953.348.49 RON, reprezentând garanţii reţinute potrivit art. 8, respectiv art. 9.1. din contractele de lucrări nr. x/2010, respectiv nr. 25/2011, precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1014 şi următ. din C. proc. civ.

La data de 26 octombrie 2015 reclamanta A. S.R.L. a modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei, în baza art. 1350 din C. civ., la plata sumelor datorate în temeiul celor două contracte de lucrări, în cuantum total de 5.267.752,89 RON, reprezentând debit principal, penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie.

Prin sentinţa civilă nr. 7074/07.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.267.752,89 RON reprezentând debit principal, garanţie de bună execuţie şi penalităţi, la care se adaugă suma de 64.306 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B., fostă B..

Prin decizia civilă nr. 1431/A din 24 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată, în parte, sentinţa civilă nr. 7074/07.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul obligării pârâtei la plata următoarelor sume: 1.573.764,32 RON, rest factură de achitat, 1.614.404,97 RON, penalităţi de întârziere aferente facturii, x.972,56 RON, garanţie de bună execuţie, şi 398.375,53 RON, garanţie de bună execuţie, la care se adaugă cheltuieli de judecată compuse din suma de 8.223,25 RON onorariu de avocat şi suma de 45.020,17 RON taxa judiciară de timbru.

În complet de divergenţă, în majoritate, pârâta a fost obligată şi la plata penalităţilor de întârziere aferente garanţiilor, în sumă de 350.742,66 RON, respectiv 251.773,33 RON, la care se adaugă cheltuielile de judecată aferente acestui capăt de cerere, reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 9.630,15 RON, opinia separată fiind în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente garanţiilor de bună execuţie. În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 29 iunie 2020, a formulat recurs pârâta B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 3 iulie 2020.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a stabilit, cu încălcarea art. 1268 alin. (4) şi art. 1269 alin. (1) din C. civ., că recurenta trebuie să plătească penalităţi de întârziere în cuantum de 350.742,66 RON, respectiv 251.773,33 RON, aferente garanţiei de bună execuţie, la care se adaugă cheltuielile de judecată pentru acest capăt de cerere constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.630,15 RON.

Recurenta a subliniat faptul că înţelege să critice exclusiv această parte a dispozitivului hotărârii instanţei de apel.

Problema de drept supusă analizei, susţine recurenta-pârâtă, priveşte interpretarea corectă a regulilor de drept aplicabile în materie de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1267 din C. civ., referitor la interpretarea sistematică, art. 1268 alin. (4) din C. civ. privind interpretarea restrânsă la obiectul contractului, indiferent de caracterul general al termenilor folosiţi, şi art. 1269 alin. (1) din C. civ. privind interpretarea neclarităţilor în favoarea celui care se obligă, reguli deosebit de importante pentru a interpreta corect clauzele contractuale prevăzute la art. 4, 7 şi 8 din contractul nr. x, respectiv la art. 4, 8 şi 9 din contractul nr. x, încheiate de părţi.

Prin decizia recurată a fost încălcat art. 1267 din C. civ., în sensul în care au fost conferite anumite efecte juridice unei clauze contractuale în contradicţie cu conţinutul concret al acesteia, dar şi prin raportare la clauzele relevante. Concret, în condiţiile în care există două clauze în cele două contracte, care reglementează separat plata preţului şi restituirea garanţei de bună execuţie, iar clauza penală stipulată printr-o clauză contractuală separată face trimitere expresă exclusiv la clauza privind plata preţului, este greşită şi contrară voinţei părţilor stabilirea penalităţilor de întârziere aferente garanţiei de bună execuţie.

Reţinerea de către instanţa de apel a faptului că garanţia de bună execuţie ar reprezenta tot o parte a preţului este greşită din moment ce clauza privind penalităţile de întârziere face trimitere expresă doar la art. 4 din contract, care priveşte plata preţului, cu excluderea evidentă şi intenţionată a clauzei 8, respectiv a clauzei 9, privind restituirea garanţiei de bună execuţie; aşadar, părţile nu s-au limitat atunci când au stabilit clauza penală la a indica faptul că aceasta poartă asupra neexecutării obligaţiei de plată a preţului, ci au înţeles să trimită expres la o anumită clauză din contract.

Printr-o altă critică se arată că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 1268 alin. (4) din C. civ., atunci când instanţa de apel a stabilit că garanţia de bună execuţie are tot natura juridică a preţului lucrărilor şi a reţinut că este irelevantă intenţia părţilor de stabilire a mecanismului diferit constând în reţinerea şi restituirea garanţiei de bună execuţie, singurul element de diferenţă fiind stabilirea unui alt termen suspensiv de plată şi a unei condiţii suspensive.

Recurenta consideră că nu are relevanţă cum anume se constituie o garanţie, acest criteriu nefiind reţinut nici de legislaţie şi nici de practica judiciară; prin urmare, considerentele instanţei de apel prin care arată că faţă de modul de constituire-reţinere a procentului de 10% din fiecare plată, garanţia de bună execuţie stabilită de părţi nu ar reprezenta o garanţie, este un argument greşit, nefundamentat pe nicio dispoziţie legală.

Restituirea garanţiei la finalul perioadei de garantare pentru defectele lucrării nu reprezintă plata restului de preţ, ci obligaţia de restituire a unei sume ce ar fi reţinută fără temei, din moment ce evenimetul pentru care a fost constituită - apariţia unor defecte sau vicii - nu s-a ivit.

Chiar dacă la constituire aceste sume au fost reţinute ca procent din preţul aferent lucrărilor, odată ce au fost individualizate şi reţinute ca garanţie, natura juridică a acestora s-a transformat. Modalitatea de constituire a garanţiei nu poate produce efectele pe care instanţa de apel le-a dat, asupra schimbării naturii juridice a garanţiei, neoperând o transformare a modalităţilor care afectau plata preţului.

O ultimă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1269 din C. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel trebuia să interpreteze în favoarea sa dispoziţiile considerate neclare, având în vedere calitatea sa de debitor a obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere. Din această perspectivă, interpretarea trebuia să fie una restrictivă, restrânsă la scopul şi obiectul pe care părţile l-au prevăzut expres în contract, respectiv penalităţile să vizeze exclusiv plata preţului, iar nu şi restituirea garanţiei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 5 iulie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1431/A din 24 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că societatea recurenta şi-a limitat criticile împotriva deciziei atacate exclusiv la penalităţile de întârziere aferente garanţiei de bună execuţie a celor două contracte şi la cheltuielile de judecată referitoare la acest capăt de cerere, constând în taxă judiciară de timbru.

Tot cu titlu prealabil, se mai reţine faptul că deşi recurenta a făcut trimitere la prevederile noului C. civ., în analiza criticilor formulate instanţa se va raporta la dispoziţiile care reglementează aceleaşi reguli de interpretare a convenţiilor, însă din vechiul C. civ., având în vedere data perfectării celor două acte juridice, potrivit principiului tempus regit actum.

Recurenta a criticat decizia atacată invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate solicita când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cauză, societatea pârâtă a susţinut că prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat normele de drept material privitoare la interpretarea convenţiilor, respectiv art. 1267 din noul C. civ. (corespondent al art. 982 din vechiul C. civ.), art. 1268 alin. (4) din noul C. civ. (corespondent al art. 984 din vechiul C. civ.) şi art. 1269 alin. (1) din noul C. civ. (corespondent al art. 983 din vechiul C. civ.), care reglementează reguli de interpretare a clauzelor contractuale, cu referire la art. 4, 7 şi 8 din contractul nr. x/18.11.2010, respectiv art. 4, 8 şi 9 din contractul nr. x/29.04.2011.

Înalta Curte reţine că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume datorate în temeiul a două contracte de execuţie lucrări, reprezentând debit principal, penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie, instanţa fiind chemată să examineze modul de interpretare şi aplicare a clauzelor asumate de cele două părţi contractante.

Disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor prevăzute de art. 7 şi art. 8, cu aplicarea art. 4 din primul contract, respectiv art. 8 şi art. 9, cu aplicarea art. 4 din al doilea contract, în sensul dacă, în baza acestor clauze, se pot percepe penalităţi de întârziere şi pentru sumele constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie.

Potrivit art. 7 din contractul nr. x/18.11.2010, în cazul unor întârzieri la plata sumelor datorate în conformitate cu art. 4, subcontractantul va avea dreptul să perceapă penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere din debitul restant, o clauză similară fiind reglementată şi prin art. 8 din contractul nr. x/29.04.2011, prin ambele clauze făcându-se trimitere expresă la art. 4 din cele două contracte de execuţie lucrări.

Conform clauzei prevăzute de art. 4 din primul contract, toate plăţile graduale vor fi efectuate pe baza confruntării documentelor contractuale prezentate de contractantul principal, iar plata lucrărilor se efectuează în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea acestor documente de la beneficiar, o clauză asemănătoare fiind prevăzută şi în cel de-al doilea contract.

Din analiza respectivei clauze contractuale, Înalta Curte reţine că aceasta se referă exclusiv la plata lucrărilor executate, nu şi la restituirea garanţiilor de bună execuţie, de vreme ce pentru restituirea sumei constituite cu titlu de garanţie părţile au convenit în mod distinct, prin art. 8, respectiv art. 9 din contractele de execuţie lucrări.

Or, în condiţiile în care voinţa părţilor a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire la un anumit tip de încălcare a obligaţiilor contractuale - neplata la termen (gradual) a lucrărilor executate -, extinderea aplicabilităţii clauzei penale privind penalităţile pentru neplata lucrărilor executate şi la ipoteza restituirii cu întârziere a garanţiilor de bună execuţie reprezintă o interpretare şi aplicare greşită a legii, contrară dispoziţiilor art. 982-984 din vechiul C. civ., cum corect a susţinut recurenta.

Înalta Curte va reţine ca fondată şi critica privind aplicarea greşită a regimului juridic a garanţiei de bună execuţie.

Astfel, garanţia de bună execuţie este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziţia beneficiarului în scopul asigurării acestuia de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în termenul convenit a lucrărilor contractate.

Garanţia de bună execuţie se poate constitui fie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, fie prin depunerea la casierie a unor sume în numerar, fie prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale. În speţă, părţile au optat pentru această din urmă modalitate.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care garanţia de bună execuţie se constituie prin reţinerea unui procent din preţul datorat, odată constituită, aceasta dobândeşte caracter autonom prin specificitatea scopului său şi, ca atare, restituirea ei nu se poate supune regulilor privind plata preţului pentru lucrările executate, pe care beneficiarul are obligaţia de a le achita potrivit clauzelor contractuale, inclusiv de a răspunde pentru întârzierea plăţii prin aplicarea penalităţilor de întârziere calculate potrivit clauzei penale stipulate de părţile contractante.

Altfel, suma constituită de executant cu titlu de garanţie de bună execuţie urma să fie restituită în condiţiile stabilite de părţi în cele două contracte - art. 8, respectiv art. 9, după cum urmează: jumătate din garanţia constituită va fi restituită în urma finalizării şi predării lucrărilor, iar cealaltă jumătate în urma încetării perioadei de răspundere pentru defecte (12 luni de la data preluării de către beneficiar), nicio clauză contractuală neprevăzând în mod expres o clauză penală constând în plata de penalităţi şi pentru întârzierea în restituirea garanţiei de bună execuţie.

Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului. Este real că interpretarea contractului se poate dovedi necesară în situaţii determinate fie de o folosire improprie, greşită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicţia dintre manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă, reală a părţilor, însă nu aceasta este ipoteza în speţă, conţinutul clauzelor analizate fiind lipsit de orice echivoc, sub acest aspect.

Aşa cum s-a arătat, în cazul în care contractorul principal nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate convenţional potrivit art. 4, respectiv nu plăteşte contravaloarea lucrărilor executate în termenele stabilite, acesta poate fi penalizat cu 0,1% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere.

Cum în cele contractele încheiate de părţi există două clauze diferite prin care se reglementează plata preţului, pe de o parte, şi restituirea garanţei de bună execuţie, pe de altă parte, iar clauza penală stipulată printr-o prevedere contractuală separată face trimitere expresă doar la clauza privind plata preţului, este greşită şi contrară voinţei concordante a părţilor stabilirea penalităţilor de întârziere aferente garanţiei de bună execuţie în temeiul clauzei penale care priveşte exclusiv plata cu întârziere a preţului lucrării.

Întrucât cocontractanţii nu au prevăzut o clauză penală şi pentru eventuala întârziere în restituirea garanţiei de bună execuţie, sunt justificate nemulţumirile recurentei, în sensul că instanţa de apel a conferit efecte juridice unei clauze contractuale în contradicţie cu conţinutul concret al acesteia, dar şi prin raportare la celelalte clauze relevante din contract.

În considerarea argumentelor expuse, constatând caracterul fondat al criticilor societăţii pârâte, în temeiul art. 496, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1431/A din 24 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, doar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente garanţiei de bună execuţie şi cheltuielile de judecată în legătură cu acest capăt de cerere reprezentând taxa judiciară de timbru, având în vedere limitele casării trasate de partea recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1431/A din 24 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2021.