RCA penalty claims time-barred; insurer ordered to pay 207,063 RON indemnity upheld.

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 7.06.2016 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 210.201 RON reprezentând despăgubiri pentru plata cu întârziere a despăgubirilor datorate conform poliţei de asigurare RCA seria x/01/TO/XZ, nr. x, aferente perioadei 16.03.2012-21/26.04.2016.

Prin cererea din 23.08.2016, reclamanta a precizat cuantum pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 207.063 RON cu titlu de despăgubiri.

În drept, a invocat art. 1349 şi 1537 din C. civ., precum şi O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1454/10.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., pârâta C. S.A. fiind obligată la plata sumei de 20.207.863 RON reprezentând despăgubiri pentru plata cu întârziere a despăgubirii datorate conform poliţei de asigurare RCA seria x/01/TO/XZ, nr. x, aferente perioadei 16.03.2012-21.04.2016. Totodată, instanţa a respins cererile de chemare în garanţie a D. S.A., a E. S.R.L. şi a lui F., pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 13.338,98 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 18 octombrie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererile formulate de reclamantă şi de pârâtă, dispunând îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 1454/10.05.2018, în sensul că suma la care a fost obligată pârâta cu titlu de despăgubiri este în cuantum de 207.063 RON şi nu 20.707.863 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3631/29.11.2018 pronunţată de aceeaşi instanţă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1454/10.05.2018, formulată de chemata în garanţie D. S.A., ca neîntemeiată.

La data de 22 august 2018, pârâta C. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1454/10.05.2018 şi a încheierii din data de 5 octombrie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

La data de 4 februarie 2019, D. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 3631/29.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1454/10.05.2018.

Prin decizia civilă nr. 1545A din 9 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva încheierii din data de 5 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 1454/10.05.2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. S.R.L., E. S.R.L. şi F., fiind schimbate în parte cele două hotărâri atacate, în sensul respingerii ca prescrise a pretenţiilor aferente perioadei 16.03.2012-06.06.2013, iar restul pretenţiilor aferente cererii principale, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, au fost respinse ca neîntemeiate. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei civile nr. 1454/10.05.2018 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar intimata A. S.R.L. a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 2.623 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru. De asemenea, a fost respins apelul declarat de D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3631/29.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, la data de 9 martie 2020, a formulat recurs principal reclamanta A. S.R.L., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2528 din C. civ., sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul reparării prejudiciului rezultat dintr-o faptă ilicită.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel, în mod nelegal, a stabilit că momentul obiectiv de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie pentru repararea prejudiciului ar fi chiar momentul producerii evenimentului din data de 16.02.2012, la acest moment trebuind să fie cunoscută paguba, dar şi persoana răspunzătoare pentru repararea acesteia.

În opinia recurentei, termenul de prescripţie nu curge de la momentul la care s-a adresat societăţii de asigurare pentru acordarea despăgubirilor, deoarece aceasta din urmă a refuzat executarea obligaţiei legale privind plata despăgubirilor rezultate din poliţa RCA, iar motivul refuzului a vizat chiar nevalabilitatea poliţei de asigurare, respectiv lipsa calităţii de asigurător. Prin urmare, la acel moment s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaşte pe cel răspunzător de repararea pagubei.

Abia la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013, în care s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a pârâtei C. S.A., respectiv 4 aprilie 2016, susţine recurenta, a cunoscut persoana care răspunde de pagubă, dată la care a început să curgă termenul de prescripţie conform art. 2528 din C. civ., în raport cu care introducerea acţiunii la 7 iunie 2016 a fost făcută în termen.

Recurenta consideră că a fost încălcat art. 2537 pct. 1 şi 2, precum şi art. 2503 din C. civ., deoarece instanţa, în mod nelegal, a stabilit că prin introducerea cererii de chemare în judecată se întrerupe prescripţia doar în privinţa dreptului principal şi nu şi a drepturilor accesorii. În realitate, prin formularea la data de 15 martie 2013 a cererii care a reprezentat obiectul dosarului nr. x/2013 s-a întrerupt prescripţia dreptului la acţiune privind dreptul principal şi drepturile accesorii.

Întrucât dobânda legală reprezintă un drept accesoriu despăgubirilor solicitate în dosarul mai sus menţionat, în virtutea principiul accesorium sequitur principale, regimul juridic al dreptului principal, inclusiv în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei prin introducerea cererii de chemare în judecată conform art. 2537 pct. 2 din C. civ., este incident şi în cazul drepturilor accesorii, adică a dobânzilor la despăgubirile acordate.

Precizează recurenta că cererea de acordare a despăgubirilor a fost admisă integral, aşadar cauza de întrerupere a operat de la momentul introducerii cererii - 15 martie 2013 - până la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3105/04.06.2015, definitivă prin decizia nr. 483/04.04.2016, inclusiv în privinţa drepturilor accesorii.

O altă critică vizează aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, recurenta susţinând că dispoziţiile acestui ordin reglementează o situaţie juridică fundamental diferită de cea cu care instanţa a fost învestită în cauză, instanţa de apel concluzionând nelegal că momentul de la care s-ar calcula scadenţa pentru plata dobânzilor ar fi reprezentat de data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă care constată obligaţia de plată a despăgubirilor.

Ipoteza reglementată de art. 36 din Norma nr. 14/2011, aprobată prin ordinul menţionat anterior, prevede obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubiri în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă, însă această ipoteză nu este aplicabilă în cauză, instanţa apreciind greşit că data de la care ar începe să curgă dreptul la penalităţi de întârziere ar fi după trecerea termenului de 10 zile de la data primirii hotărârii definitive reprezentate de sentinţa civilă nr. 3105/04.06.2015.

Or, în cauză asigurătorul a constatat nelegal că nu ar exista un dosar de daună, cu motivarea că nu ar avea calitatea de asigurător, aşadar nu subzistă ipoteza clasică reglementată de art. 36 în care asigurătorul întârzie plata despăgubirilor, ci aceea în care refuză expres să repare prejudiciul pe motiv că nu ar fi titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Printr-o altă critică recurenta învederează faptul că prin decizia atacată au fost încălcate normele materiale prevăzute de art. 1516 alin. (1) şi art. 1385 alin. (3) din C. civ. întrucât s-a reţinut că despăgubirile solicitate nu ar avea natura juridică a unor daune compensatorii.

Prin dispoziţiile art. 37 din Norma C.S.A. nr. 14/2011 sunt prevăzute penalităţi de 0,2% pentru întârzierea la plată sau diminuarea nejustificată a despăgubirilor, care însă nu sunt aplicabile pentru situaţia refuzului nelegal de plată. Suma solicitată cu titlu de daune interese compensatorii are în vedere lipsa de folosinţă a despăgubirilor pe perioada între data refuzului nejustificat de aprobare a dosarului de daună şi data plăţii efective, în baza hotărârii judecătoreşti.

La data de 18 iunie 2020, pârâta C. S.A. a formulat recurs incident împotriva considerentelor, solicitând casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie formulate împotriva D. S.R.L.

Recurenta solicită că, în măsura în care se va admite, în tot sau în parte, recursul reclamantei A. S.R.L., să fie admisă cererea de chemare în garanţie şi să fie obligată chemata în garanţie la plata sumelor solicitate de societatea reclamantă.

Recurenta-pârâtă precizează că nu critică soluţia dată cererii de chemare în garanţie, ci faptul că motivarea respingerii acesteia este nelegală şi îi provoacă vătămare. Astfel, în măsura în care s-ar admite recursul formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă consideră că nu mai are mijloace procesuale de a solicita suportarea acestor daune de către chemata în garanţie deoarece intervine autoritatea de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., arătând că hotărârea este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii având în vedere faptul că hotărârea primei instanţe nu este motivată în ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în garanţie. În acest sens se arată că, deşi era firesc ca instanţa de apel să respingă cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, ca o consecinţă firească a respingerii cererii de chemare în judecată, din considerente rezultă că respingerea cererii de chemare în garanţie se bazează pe alte motive, neexpuse însă complet, în mod special în ceea ce priveşte aplicarea principiului efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Printr-o altă critică se susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la daunele morale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se arată că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013 stabilesc răspunderea civilă contractuală a brokerului faţă de recurentă. Prin urmare, această răspundere se întinde şi asupra accesoriilor solicitate de societatea reclamantă, impunându-se aplicarea principiului efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, accesoriile urmând soarta principalului.

În lipsa faptei ilicite săvârşite de chemata în garanţie, recurenta-pârâtă afirmă că nu ar fi fost obligată să suporte consecinţele evenimentului din 16.02.2016, respectiv plata despăgubirii şi, în consecinţă, nici nu se putea pune problema suportării unor accesorii.

La data de 27 februarie 2020 a formulat recurs principal şi chemata în garanţie D. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că, potrivit art. 444 din acelaşi cod, se impunea admiterea apelului exercitat împotriva soluţiei de respingere a completării dispozitivului sentinţei civile nr. 3631/29.11.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru pe care a achitat-o, având în vedere culpa procesuală a părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie.

Recurenta-chemată în garanţie D. S.A., la data de 17 iunie 2020, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la data de 19 iunie 2020 la cererea de recurs depusă de recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând, la rândul său, respingerea acestuia ca nefondat.

Şi recurenta-reclamantă A. S.R.L., la data de 17 iulie 2020, a formulat răspuns la întâmpinările depuse de recurenta-pârâtă C. S.A. şi de recurenta-chemata în garanţie D. S.A.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 30 martie 2021 au fost admise în principiu atât recursurile principale declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de chemata în garanţie D. S.A., cât şi recursul incident formulat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1545A din 9 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând cele trei recursuri declarate în cauză, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Prin recursul principal, reclamanta A. S.R.L. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2528 din C. civ., sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul reparării prejudiciului rezultat dintr-o faptă ilicită.

Critica este nefondată, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor primului alineat al art. 2528 din C. civ., confom cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, prin faptul că recurenta-reclamantă a adresat cererea de despăgubire asigurătorului, rezultă că aceasta a cunoscut atât păguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, chiar dacă între părţi a existat o dispută litigioasă cu privire la valabilitatea poliţei de asigurare.

Aşadar, dreptul la despăgubire nu s-a născut în urma pronunţării hotărârii definitive în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, acesta fiind doar consolidat, iar nu obţinut în urma judecăţii. Întrucât nu este drept subiectiv civil nou, dreptul la acţiune privind despăgubirea principală a început să curgă potrivit dispoziţiilor alin. (1) al art. 2528 din C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei termenul de prescripţie în privinţa drepturilor accesorii nu a fost întrerupt în urma soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013 întrucât aceste pretenţii nu au făcut obiectul respectivului dosar.

În raport cu aceste considerente, invocarea principiului accesorium sequitur principale la situaţia de fapt dedusă judecăţii este greşită, având în vedere că termenul de prescripţie al drepturilor accesorii nu s-a născut la un moment ulterior dreptului principal, consolidat prin soluţia definitivă pronunţată de instanţa de apel în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, acesta curgând, astfel cum s-a menţionat anterior, de la data la care reclamanta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică de la data formulării cererii de despăgubire.

Ceea ce încearcă în realitate să susţină recurenta este faptul că termenul de prescripţie pentru drepturile accesorii curge independent de cel pentru dreptul principal, pe motiv că ar fi fost întrerupt pur şi simplu prin introducerea cererii de chemare în judecată, chiar dacă aceste despăgubiri accesorii nu au fost solicitate prin petitele acţiunii, aspect care contravine relaţiei stabilite de legiuitor între dreptul principal şi dreptul accesoriu.

Pe de altă parte, recurenta învederează o teză contradictorie, şi anume că dreptul principal s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în timp ce drepturile accesorii, deşi s-ar fi născut odată cu acest drept principal, pot fi calculate retroactiv, de la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul menţionat.

În realitate, în cauza dedusă judecăţii, efectele aplicării principiului de interpretare conform căruia dreptul accesoriu urmează soarta dreptului principal (accesorium sequitur principale) sunt în sensul că momentul naşterii dreptului la acţiune pentru dreptul principal este acela al formulării cererii de despăgubire, tot la acel moment născându-se, implicit, şi dreptul la acţiune pentru accesorii.

Cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă sunt expres prevăzute de lege şi nu pot fi extinse la situaţii pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere, cum ar fi motivul de întrerupere invocat de recurentă.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, prin decizia atacată au fost respectate pe deplin dispoziţiile art. 2537 pct. 1 şi 2 şi cele ale art. 2503 din C. civ., deoarece instanţa de apel a stabilit că, prin introducerea cererii de chemare în judecată, s-a întrerupt prescripţia doar în privinţa dreptului principal, iar nu şi a drepturilor accesorii, întrucât acestea nu au fost solicitate în cadrul dosarului nr. x/2013

Teza întreruperii dreptului material la acţiune pentru drepturile accesorii nu este validă nici din perspectiva faptului că cererea de acordare a despăgubirilor a fost admisă integral, deoarece, aşa cum s-a arătat, manifestarea de voinţă a recurentei în privinţa acordării drepturilor accesorii s-a realizat după împlinirea termenului de prescripţie aplicabil acestor drepturi.

Înalta Curte va înlătura şi critica ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, recurenta susţinând greşit că dispoziţiile acestui ordin reglementează o situaţie juridică diferită de cea cu care instanţa a fost învestită în prezenta cauză.

Astfel cum în mod corect a statuat şi instanţa de apel, momentul de la care sunt calculate dobânzile este reprezentat de data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă care constată obligaţia de plată a despăgubirilor, penalităţile de întârziere fiind datorate în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere. Or, în speţă, asigurătorul a notificat reclamantei soluţia de respingere a cererii de despăgubire, ceea ce justifică aplicabilitatea tezei a II-a a art. 37 din acest act normativ.

Este nefondată şi critica prin care se arată că prin decizia atacată au fost încălcate normele materiale prevăzute de art. 1516 alin. (1) şi art. 1385 alin. (3) din C. civ., întrucât s-a reţinut că despăgubirile solicitate nu ar avea natura juridică a unor daune compensatorii.

În analiza acestei susţineri instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect, faptul că prin dispoziţiile art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, legiuitorul a stabilit norme cu caracter special pentru îndeplinirea defectuoasă de către asigurător a obligaţiilor de despăgubire, respectiv penalităţi de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, aceste penalităţi fiind datorate atât pentru neîndeplinirea obligaţiilor în termenele prevăzute la art. 36, cât şi pentru diminuarea nejustificată a despăgubirilor.

Prin urmare, atâta timp cât legislatorul român a înţeles să reglementeze în mod expres natura obligaţiilor de plată care incumbă asigurătorului, pretenţiile recurentei privind acordarea daunelor compensatorii în temeiul dreptului comun sunt în afara cadrului legal.

Înalta Curte va respinge şi recursul incident declarat împotriva considerentelor deciziei atacate, formulat de pârâta C. S.A., care a solicitat ca, în măsura în care se va admite - în tot sau în parte - recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie a D. S.R.L., iar aceasta din urmă să fie obligată la plata sumelor solicitate de reclamantă.

Potrivit prevederilor art. 491, coroborate cu ale art. 472 din C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii.

Exerciţiul dreptului de recurs este subordonat condiţiei ca partea recurentă să justifice interes în casarea hotărârii, ştiut fiind că părţile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu şi în măsura în care au suferit un prejudiciu prin respectiva hotărâre.

Din perspectiva condiţiei relative la interesul în casarea hotărârii atacate, soarta recursului incident este dependentă de soluţia pronunţată asupra recursului principal. În consecinţă, când recursul principal este găsit nefondat şi hotărârea recurată, care nu prejudiciază titularul recursului incident, este menţinută, recursul incident devine lipsit de interes.

Aşa fiind, constatând, în speţă, că partea pârâtă, în raport cu soluţia pronunţată asupra recursului principal declarat de partea reclamantă şi de dezlegările date chestiunilor litigioase care au făcut obiectul criticilor de nelegalitate, nu mai justifică interes în casarea hotărârii recurate, care îi este favorabilă, Înalta Curte urmează să respingă şi recursul incident.

În ceea ce priveşte recursul principal promovat de chemata în garanţie D. S.R.L., se constată că şi acesta este nefondat, având în vedere că cererea de chemare în garanţie a altor persoane, formulată de chiar chemata în garanţie, are natura unei cereri de chemare în judecată, iar cum aceasta a fost respinsă rezultă culpa procesuală a părţii în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de cele considerentele reţinute, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile principale declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de chemata în garanţie D. S.A., precum şi recursul incident declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1545A din 9 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile principale declarate de reclamanta B. S.R.L. şi de chemata în garanţie D. S.A., precum şi recursul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1545A din 9 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2021.