Challenge to arbitral jurisdiction over conflicting contractual clauses and failure to analyze defenses under Romanian Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Bucureşti sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea societăţii B. S.R.L. la plata sumei de 30.060,75 Euro, reprezentând cheltuieli de demarare şi sprijin suportate de A..

Prin încheierea din 4 februarie 2020, tribunalul arbitral a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii.

Prin hotărârea arbitrală nr. 2/2020 din 22 iulie 2020 pronunţată de Comisia de Arbitraj Comercial Bucureşti de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea de arbitrare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariu de expertiză, din care 1.500 RON onorariu provizoriu achitat de către aceasta; a sumei de 765.31 RON reprezentând onorariu de avocat, precum şi a sumei de 1.805.25 Euro, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată la 9 octombrie 2020, sub nr. x/2020, petenta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., a formulat acţiune în anulare împotriva încheierii din 4 februarie 2020 şi a hotărârii arbitrale nr. 2/2020 din 22 iulie 2020 pronunţată de Comisia de Arbitraj Comercial Bucureşti de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti în dosarul nr. x/2019, solicitând, în principal, anularea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, iar în subsidiar, anularea în tot a sentinţei atacate şi soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii arbitrale formulate de A..

Prin sentinţa civilă nr. 25 din 25 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţei, reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, iar în subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs se susţine că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte maniera de soluţionare a criticii întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanţă cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1267-1268 C. civ. şi 1270 C. civ. a dat prevalenţă clauzei atributive de competenţă din cuprinsul condiţiilor de livrare, deşi, potrivit voinţei părţilor (art. 1 alin. (3) din Contract), clauzele din condiţiile de livrare sunt obligatorii în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din contract.

Aşadar, de vreme ce prevederile din Condiţiile de livrare referitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor dintre părţi contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (5) din Contractul de livrare nr. x din 7 iunie 2016, care atribuie instanţelor de judecată din Bucureşti competenţa de soluţionare a litigiilor, erau aplicabile acestea din urmă, astfel că, în raport de termenul "C." din versiunea germană a contractului încalcă dispoziţiile art. 1266 si următoarele din C. civ.. Mai mult, prima instanţă a primit traducerea termenului "C." oferită de intimată, care nu a prezentat însă o traducere oficială provenind din partea unui traducător autorizat, neexistând prin urmare nicio garanţie a susţinerilor acesteia cât priveşte înţelesul acestui termen din limba germană.

De asemenea, atribuirea de către prima instanţă a competenţei în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial Bucureşti, este arbitrară, lipsită de orice temei, în condiţiile în care, raportat la denumirea indicată în condiţiile de livrare "Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti", tribunalul arbitral competent putea fi în egală măsură Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Mai susţine recurenta, că prima instanţă nu a analizat critica întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., întrucât are un caracter foarte general, aceasta nesolicitându-i precizări cu privire la acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, recurenta susţine că rezultă fără echivoc că tribunalul arbitral nu a analizat niciuna dintre apărările sale, nici nu le-a înlăturat motivat, fără a arăta raţionamentul juridic prin prisma probelor administrate.

În ceea ce priveşte motivele de anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., acestea au vizat pe de o parte soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de modificare a acţiunii pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 52 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Bucureşti şi ale prevederilor art. 592 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, soluţia pe fondul cauzei pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) şi art. 1635 alin. (1) C. civ.

Totodată, în procedura de arbitraj, respectiv la 22 ianuarie 2020, se susţine că intimata reclamantă A. a depus la dosar pretinse precizări ale cererii de arbitrare, prin care în realitate a modificat cererea de arbitrare cu referire la valoarea pretenţiilor şi fundamentul juridic al acestora, iar excepţia tardivităţii modificării cererii de arbitrare, întemeiată pe dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Bucureşti a fost respinsă de tribunalul arbitral cu motivarea că intimata-reclamantă doar a modificat valoarea obiectului cererii, întrucât precizările ar fi fost solicitate de arbitru, iar din această perspectivă, recurenta apreciază că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 592 alin. (2) C. proc. civ.

Într-o altă critică privind încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, recurenta susţine că a fost respinsă de prima instanţă cu argumente străine de cauză, în speţă, invocându-se încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., motivat de împrejurarea că soluţia pronunţată nu a avut în vedere convenţia părţilor, precum şi a prevederilor art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) şi art. 1635 alin. (1) C. civ., în acest sens, fiind susţinută inaplicabilitatea art. 14 alin. (4) din Contractul de livrare nr. x/07.06.2016, în condiţiile în care de la momentul perfectării contractului până în prezent recurenta a achiziţionat cu regularitate produse A..

Pe de altă parte, intimata-reclamantă (singură sau împreună cu A.) nu a suportat "costuri de demarare" în valoare de 37.250 Euro, astfel cum s-a obligat prin art. 7 din convenţia părţilor, iar în considerarea acestei clauze, la cererea intimatei-reclamante, recurenta a emis factura nr. x/27.09.2016 în valoare de 9.900 Euro şi factura nr. x/15.03.2017 în valoare de 11.250 Euro, pe care le-a comunicat acesteia, în vederea compensării. Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în dosar, valoarea celor două facturi a fost stinsă cu sume datorate intimatei-reclamante în contul preţului produselor A. achiziţionate, acestea fiind singurele costuri de demarare suportate de A., iar intimata-reclamantă nu a administrat probe din care să rezulte suportarea unor costuri de demarare în valoare de 37.250 Euro. Expertiza contabilă efectuată în cauză a stabilit că valoarea costurilor de demarare suportate de A. a fost de 21.150 Euro.

Prin urmare, recurenta a fost obligată nelegal la restituirea unor costuri de demarare de care nu a beneficiat niciodată, în condiţiile în care expertiza efectuată în cauză a stabilit că suma suportată efectiv de intimata-reclamantă a fost de 21.150 Euro.

Astfel, din perspectiva celor evocate, a nerespectării de către intimata-reclamantă a obligaţiilor asumate convenţional referitoare la instruirea colaboratorilor - art. 6 alin. (2) şi la suportarea cheltuielilor generate de activităţi de marketing, adaptarea sistemului informatic şi altele asemenea în valoare forfetară de 37.250 Euro - art. 7 din convenţia părţilor, recurenta a opus acesteia excepţia de neexecutare a contractului, însă această apărare a rămas neanalizată de către tribunalul arbitral.

Nu în ultimul rând, susţine recurenta, că prin cererea în anulare a fost criticată soluţia de obligare a sa la plata sumei de 34.419 Euro reprezentând cheltuieli de demarare şi sprijin în baza Contractului nr. x, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1635 alin. (1) C. civ., întrucât intimata-reclamantă nu a învestit tribunalul arbitral cu o cerere de reziliere a convenţiei părţilor.

Pentru considerentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta arată că prima instanţă nu a analizat critica întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., întrucât are un caracter foarte general şi că nu i s-ar fi solicitat precizări cu privire la acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Totodată, contrar susţinerilor instanţei de fond, recurenta susţine că tribunalul arbitral nu a analizat niciuna dintre apărările sale şi nici nu le-a înlăturat motivat, nefiind arătat raţionamentul juridic prin prisma probelor administrate.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a acţiunii în anulare formulată de reclamanta B. S.R.L..

Aşadar, instanţa în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii a prezentat motivele pentru care a apreciat că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., evocate de recurentă nu au putut fi primite.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că tribunalul arbitral a analizat toate apărările recurentei, pronunţându-se atât asupra excepţiilor invocate, cât şi asupra apărărilor pe fond argumentând motivele pentru care reţine sau nu criticile părţilor, în condiţiile în care aceasta nu a indicat în concret argumentul apreciat necesar pentru soluţionarea cauzei şi care să determine, în opinia sa, incidenţa motivului de nulitate invocat. Chiar prin criticile formulate în recurs, aceasta nu indică în mod concret care sunt argumentele, respectiv apărări asupra cărora nu s-a pronunţat tribunalul arbitral.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susţine recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte maniera de soluţionare a criticii întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanţă cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1267-1268 C. civ. şi 1270 C. civ. a dat prevalenţă clauzei atributive de competenţă din cuprinsul condiţiilor de livrare, deşi, potrivit voinţei părţilor (art. 1 alin. (3) din Contract), clauzele din condiţiile de livrare sunt obligatorii în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din contract şi că, atribuirea competenţei în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial Bucureşti, este arbitrară şi lipsită de orice temei legal.

Aceste critici sunt nefondate şi vizează clauzele de la art. 16 alin. (5) teza finală din contractul de livrare x din 7 iunie 2016 şi art. 13 din condiţiile de livrare la acest contract. Astfel, potrivit art. 16 alin. (5) teza finală din contract, instanţa de judecată este în Bucureşti, iar conform art. 13 din condiţiile de livrare, instanţa competentă este Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti. Cu referire la condiţiile generale, la art. 1 alin. (3) din contract se precizează că acestea sunt parte componentă a contractului şi sunt obligatorii, în măsura în care în contract nu se derogă.

În cauză, părţile au puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte interpretarea celor două clauze, astfel că s-a apelat la regulile de interpretare a contractului, conform art. 1267 şi art. 1268 alin. (3) C. civ.

Referitor la susţinerea recurentei, potrivit căreia, nu există o instanţă arbitrală cu denumirea menţionată la art. 13 din condiţiile de livrare, respectiv de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti, în mod corect s-a constatat că acest aspect nu face inoperabilă clauza compromisorie, fiind determinată instanţa arbitrală competentă pe baza acestei denumiri, respectiv Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti, pe lângă care funcţionează instanţa arbitrală competentă în astfel de litigii, respectiv Curtea de Arbitraj Comercial Bucureşti, iar nu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României, cum susţine în mod greşit recurenta.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta susţine că acestea au vizat pe de o parte soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de modificare a acţiunii pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 52 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Bucureşti şi ale prevederilor art. 592 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, soluţia pe fondul cauzei pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) şi art. 1635 alin. (1) C. civ.

In ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că părţile au stabilit de comun acord regulile de procedură aplicabile şi au apelat la arbitrajul instituţionalizat, astfel că nu se poate susţine că s-a derogat sau nesocotit principiile fundamentale ale procesului civil.

Aşadar, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care au vizat soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de modificare a acţiunii se constată că nu pot fi primite, în raport cu prevederile art. 592 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin precizările depuse s-a arătat că temeiul acţiunii este doar contractul de livrare nr. x din 7 iunie 2016, acestea fiind depuse la termenul din 22 ianuarie 2020, ca urmare a dispoziţiei exprese a tribunalului arbitral, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 11 decembrie 2019.

Astfel, dispoziţiile despre care recurenta susţine că au fost încălcate se referă art. 576 şi art. 576 C. proc. civ., iar din interpretarea acestora rezultă că părţile sunt libere să stabilească regulile de procedură aplicabile, cu rezerva că nu pot deroga de la principiile fundamentale ale procesului civil şi, reţinându-se că norma evocată nu reglementează un astfel de principiu, s-a apreciat în mod corect că părţile pot deroga de la aceasta, aşa încât tribunalul arbitral a aplicat regulile proprii, întrucât norma invocată nu este imperativă.

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, recurenta susţine că această critică a fost respinsă de prima instanţă cu argumente străine de natura cauzei, invocându-se în acest sens, încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., motivat de împrejurarea că soluţia pronunţată nu a avut în vedere convenţia părţilor, precum şi a prevederilor art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) şi art. 1635 alin. (1) C. civ.

În speţă, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., având în vedere că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, încălcarea unor dispoziţii contractuale nu echivalează cu încălcarea legii, întrucât potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., forţa obligatorie a contractului există doar pentru că legea o recunoaşte, iar contractul fiind încheiat de părţi şi reglementând raportul dintre acestea nu poate conţine norme de la care părţile să nu poată deroga, astfel încât să fie calificate drept imperative.

Într-o altă critică, se susţine că recurenta a fost obligată nelegal la restituirea unor costuri de demarare de care nu a beneficiat niciodată - art. 7 din convenţia părţilor, în privinţa căreia, aceasta a opus excepţia de neexecutare a contractului, însă această apărare a rămas neanalizată de către tribunalul arbitral.

Această critică este nefondată, având în vedere că tribunalul arbitral a răspuns acestor critici arătând că la semnarea contractului ca şi pe parcursul derulării acestuia, recurenta nu a făcut obiecţiuni cu privire la suma convenită cu reclamanta, despre care se face vorbire în art. 7 din convenţia părţilor, context în care a apreciat că devin incidente dispoziţiile art. 14 alin. (5) din contractul de livrare nr. x din 7 iunie 2016.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 4.949 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurilor existente la dosarul de recurs.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. suma de 4.949 RON, constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 25 din 25 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va obliga să plătească intimatei-reclamante A. suma de 4.949 RON, constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 25 din 25 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.949 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.