Applicability of one-year limitation period for intellectual property consultants' late payment penalties under Article 2520 Civil Code

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei 94.277 reprezentând contravaloarea următoarelor facturi seria x: nr. x.11.2015 (22.142,56 RON); nr. x/06.10.2015 (11.195,15 RON); nr. x/01.07.2015 (30.263,69 RON); nr. x/29.06.2015 (55.676 RON, parţial achitată), in cuantum de 0,5% pe zi pentru valoarea facturii, conform dispoziţiilor Cap. III Art. 10 teza 3 din contractul cu nr. x/17.06.2009 şi la plata cheltuielilor de judecata.

In drept s-au invocat dispoziţiile art. 1516 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la plata penalităţilor de întârziere calculate până la data de 21 ianuarie 2017.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B., ca fiind prescrisă.

A obligat pârâta către reclamantă la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x: nr. x/11.11.2015; nr. x/06.10.2015; nr. x/01.07.2015; nr. x/29.06.2015, calculate de la data de 22.01.2017 şi până la până la data stingerii sumei datorate.

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.546 RON la cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul sa solicite cheltuielile de judecata pe cale separata.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta S.C. B..

Prin decizia civilă nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta S.C. B. împotriva sentinţei civile nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

Obligă pârâta S.C. B. să plătească reclamantei suma de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere.

Obligă pârâta S.C. B. să plătească reclamantei suma de 4.990,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la instanţa de fond (din care 2990,54 RON reprezintă taxa de timbru şi 2000 RON onorariu de avocat) şi suma de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta S.C. B. şi recurs incident reclamanta A. S.R.L..

Motivele de casare formulate de recurenta-pârâta B., prin recursul principal.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine determinarea eronată a termenului de prescripţie, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2520 C. civ. şi O.G. nr. 66/2000, sens în care se arată că termenul de prescripţie trebuia determinat în funcţie de dispoziţiile citate, întrucât reclamanta a încheiat contractul de consultanţă ca formă de exercitare a profesiei liberale de consilier de proprietate intelectuală.

Contractul nr. x/17.06.2009 a fost încheiat de pârâtă aşa cum se menţionează în contract, având în vedere înregistrarea consilierului în Registrul Naţional OSIM sub nr. x, eliberată de Carnea Naţională a Consilierilor în Proprietate Intelectuală din România.

Aşadar, în opinia recurentei, prescripţia trebuia judecată prin prisma termenului de 1 an reglementat de art. 2520 C. civ.

Chiar dacă prescripţia ar fi fost întreruptă la data de 14 octombrie 2016 cu privire la una dintre facturi prin aplicarea termenului de un an, creanţa ar fi fost deja prescrisă în data de 14 ianuarie 2017, cu mult înainte de investirea instanţei cu prezenta cauză în 23 ianuarie 2018.

Sub al doilea aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 10 din contractul x/2009, chestiune care nu a făcut obiectul analizei instanţei de judecată în sentinţa civilă nr. 641/2017 a Judecătoriei

Bârlad, motiv pentru care apărarea nu poate fi înlăturată prin trimiterea la art. 430 C. proc. civ.

Se reproşează instanţei de apel faptul că hotărârea judecătorească este pronunţată în cadrul unei proceduri superficiale, a ordonanţei de plată, incompatibile cu standardele emiterii unei hotărâri judecătoreşti apte pentru a bloca accesul la justiţie, în cadrul unei cauze aflate în legătură cu aceasta, dar fără a exista tripla identitate de părţi, cauză şi obiect.

Prin urmare, autoritatea/puterea de lucru judecat nu poate fi opusă în cauza de faţă, raportat la practica CEDO, iar existenţa unei sentinţe pronunţate într-o cauză în care au fost criticate pretenţiile la nivel superficial, nu poate fi opusă ca motiv pentru care să se refuze judecata.

Deşi au fost aduse la cunoştinţa judecătorului de fond considerentele încheierii din data de 14 septembrie 2016 pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Bârlad, considerente care au stat la baza refuzului emiterii ordonanţei de plată pentru penalităţile aplicate în baza aceluiaşi contract ce este temeiul de drept în prezenta cauză şi raportat şi la facturi ce constituie în parte şi obiectul prezentei cauze, acestea au fost complet ignorate.

Invocarea greşită a autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 641/2017 a dus la neanalizarea următoarelor apărări:

- facturile pentru care se solicită obligarea la plata de penalităţi nu sunt în executarea contractului nr. x/2009;

- nu există comandă din partea pârâtei;

- serviciile facturate nu se încadrează în obiectul contractului;

- reclamanta nu a asigurat pentru pârâtă beneficiul serviciilor sale, excepţie de neexecutare a contractului;

- contractul nu are obiect determinat sau determinabil, preţul acestuia nefiind agreat în cadrul acestuia, dar nici pe cale separată, prin anexă, act adiţional sau alt act scris însuşit de pârâtă;

- instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la cauza ilicită a contractului nr. x/2009;

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului, criticile fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 26.03.2021, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare şi recurs incident împotriva deciziei nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, comunicată recurentei-reclamante la 26 martie 2021, prin care a solicitat în ceea ce priveşte recursul pârâtei, în principal respingerea acestuia.

In ceea ce priveşte recursul incident, a solicitat în eventualitatea admiterii recursului principal, admiterea acestuia, casarea parţială a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea rejudecării în limitele casării.

Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamanta A. S.R.L., prin recursul incident.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la considerentele faţă de soluţia dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în vederea rejudecării în limitele casării.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că interesul soluţionării prezentului recurs se justifică în condiţiile în care recurenta-pârâtă a formulat recurs cu privire la soluţia instanţei de apel, iar unul dintre motivele invocate de aceasta în cererea de recurs cu privire la soluţia instanţei de apel se referă la reţinerea de către instanţă a prevederilor art. 2517 C. civ., faţă de art. 2520 C. civ., aşa cum aceasta a pretins.

În acest context, se arată că în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864 cu privire la termenul de 3 ani, apreciind că recursului îi sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la legea aplicabilă situaţiei deduse judecăţii şi la aplicabilitatea prescripţiei extinctive prevăzute de legea nouă sau de legea în vigoare la data naşterii pretenţiei.

In ceea ce priveşte C. civ. aplicabil în speţa de faţă, se arată că pentru actul de faţă legiuitorul a stabilit regula privind aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, nu numai în privinţa condiţiilor de validitate, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, respectiv şi pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi.

Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) C. civ., reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, cât şi din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi apreciază că instanţa de apel a confirmat în mod greşit soluţia instanţei de fond, arătând că sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ., având în vedere că efectele contractului de consultanţă s-au produs după intrarea în vigoare a acestui act normativ, or efectele contractului sunt sub incidenţa legii de la momentul încheierii actului.

Aplicarea noului C. civ. în raport cu data emiterii facturilor este eronată, întrucât factura nu este un contract sau act un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispoziţiile C. civ., ci are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată.

Penalităţile de întârziere sunt datorate în temeiul unei clauze penale inserate în contract, care potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părţilor, astfel încât aplicarea dispoziţiilor referitoare la intervenirea, calcularea prescripţiei extinctive se calculează raportat la data încheierii contractului, fiind aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii contractului, în speţa de faţă fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Recurenta citează dispoziţiile art. 1 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi arată că recunoaşterea pretenţiilor de către reclamantă rezultă şi din demersurile personale ori prin intermediul adreselor pe e-mail ori în urma notificărilor, urmare a încercării rezolvării situaţiei pe cale amiabilă iniţiate de reclamantă.

Având în vedere că pârâta nu a procedat la achitarea debitului principal, decât parţial, aceasta operând şi ca o recunoaştere a datoriei, dar şi data pronunţării celor două hotărâri de către Judecătoria Bârlad, cu privire la debitul principal, în cauzele cu nr. x/2016 şi y/2017, în raport de data introducerii acţiunii în cauza de faţă, termenul de prescripţie extinctivă pentru obţinerea penalităţilor aferente debitului principal nu a fost împlinit, pe cale de consecinţă nici termenul pentru prescrierea penalităţilor nu este împlinit.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele casării.

La 7 mai 2021, recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare Ia recursul incident, prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate de reclamantă, respectiv respingerea recursului incident ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul principal formulat de către recurenta-pârâtă B. este fondat şi urmează a fi admis cu consecinţa respingerii recursului incident declarat de către recurenta-reclamantă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă, având în vedere criticile recurentei-pârâte sub aspectul corectei determinări a termenului de prescripţie incident în cauză, ocazie cu care s-a susţinut că instanţa de apel a dat o decizie civilă nelegală prin care a încălcat atât normele de drept material care reglementează termenul de prescripţie cât şi normele care reglementează activitatea de consilier în proprietate intelectuală, reţine că se impune cercetarea cu prioritate a acestui motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., corelativ cu analizarea recursului incident referitor la greşita reţinere în considerente de către instanţa de apel a incidenţei Noului C. civ. şi a termenului de prescripţie aplicabil pretenţiilor deduse judecăţii de către recurenta-reclamantă.

În atare context, se constată că reclamanta a învestit instanţa judecătorească cu o cerere având un obiect evaluabil în bani solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere decurgând din mai multe facturi emise în perioada iunie 2015- noiembrie 2015, în temeiul contractului părţilor cu nr. x/17.06.2009.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că cercetarea criticilor recurentei-pârâte, sub aspectul faptului că obligarea sa la plata de penalităţi de întârziere nu poate decurge din executarea contractului nr. x/2009, prezintă un caracter subsidiar celor referitoare la corecta determinare a termenului de prescripţie incident în dosar şi urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel cu ocazia rejudecării apelului pârâtei.

Aşadar, în temeiul contractului părţilor de consultanţă cu nr. x/17.06.2009 având ca obiect acordarea de către reclamantă de asistenţă de specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi reprezentarea pârâtei-beneficiară de către reclamanta-consilier în procedurile în faţa OSIM şi în faţa terţilor, s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată a cărei analizare se impunea a fi analizată prin raportare la data emiterii facturilor emise de către reclamantă în perioada iunie- noiembrie 2015 şi care se află la baza pretenţiilor deduse judecăţii.

Referitor la legea aplicabilă în cauză, în mod corect atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au reţinut incidenţa art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit căruia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Astfel fiind, reclamanta a susţinut că a emis facturile fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în baza contractului de consultanţă nr. x/17.06.2009, iar termenul de prescripţie în cazul pretenţiilor patrimoniale care însoţesc acţiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, începând cu luna iunie 2015.

Prin urmare, din perspectiva dispoziţiilor tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a "Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor" a C. civ., în cauză îşi găseşte aplicabilitatea Noul C. civ., chiar dacă se are în vedere un contract încheiat între părţi anterior intrării în vigoare actului normativ evocat.

Cu toate acestea, având în vedere data emiterii facturilor în discuţie şi momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantei prin raportare la fiecare factură, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că reclamanta nu este un liber-profesionist în înţelesul art. 2520 alin. (1) pct. 8 din Noul C. civ. şi că nu se poate aplica termenul de prescripţie extinctivă de un an, aşa cum a susţinut pârâta-beneficiar.

Această reţinere este în contradicţie cu motivaţia încheierii contractului părţilor care stă la baza pretenţiilor reclamantei-consultant, motivaţie constând în asigurarea cadrului legal de protecţie a proprietăţii intelectuale de către specialişti autorizaţi în această meserie conform O.G.. nr. 66/2000 şi Legii nr. 437/2002, pregătiţi să îşi asume răspunderea de reprezentare a intereselor firmelor sau persoanelor fizice care apelează la serviciile lor.

Reclamanta-consultant îşi desfăşoară profesia de consilier în proprietate industrială în condiţiile Ordonanţei enunţate anterior iar potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ, consilierii de proprietate industrială cu liberă practică îşi desfăşoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăţi civile profesionale persoane juridice sau în societăţi comerciale având ca unic obiect activităţile din domeniul proprietăţii industriale. De altfel, profesia de consilier în proprietate industrială este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, se arată în art. 1 din aceeaşi Ordonanţă.

Pe cale de consecinţă, după reţinerea aplicabilităţii Noului C. civ. instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 care reglementează termenul de prescripţie de un an în cazul altor liber-profesionişti, în afara celor amintiţi în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestaţiile efectuate.

Procedând altfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale care stabilesc termenul special de prescripţie aplicabil acţiunilor patrimoniale în cazul liber-profesioniştilor şi a nesocotit caracterul profesiei de consilier în proprietate industrială, aspecte care fundamentează calea de atac promovată de pârâtă şi pentru care Înalta Curte urmează să admită recursul principal declarat de această parte.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 499 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu consecinţa respingerii recursului incident declarat de către reclamantă împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii în contradictoriu cu recurenta-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.