Penalty-interest clauses in consumer credit void as unconscionable; bank's appeal rejected, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 22 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au formulat o cerere împotriva pârâtei C. S.A., pe care au precizat-o succesiv la data de 17 martie 2016 şi la data de 25 martie 2016 şi apoi au restrâns-o la termenul de judecată din 30 septembrie 2016, prin care au solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute şi caracterului abuziv ale clauzelor prevăzute la art. 6.2, 8.1 şi 8.2 din contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7059 din 12 mai 2016 a Judecătoriei Sectorului 3, Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul secţiei a VI-a Civile la data de 5 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7494 din 24 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., fiind obligaţi reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtei suma de 2.235 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorilor materiale din încheierea de dezbateri din 11 noiembrie 2016 formulată în cauza privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta C. S.A..

Împotriva sentinţe civile nr. 7494/2016 şi a încheierii din 16 ianuarie 2017 au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1552A din 4 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7494 din 24 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. S.A..

A fost anulată sentinţa atacată şi, evocând fondul, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

A fost admis apelul declarat împotriva încheierii din 16 ianuarie 2017, pe care a schimbat-o în sensul că a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul că susţinerea apărătorului reclamanţilor va fi menţionată ca fiind "Doamnă preşedinte cu banii luaţi nu s-a construit acea clădire, acea clădire s-a construit cu banii de la D., este ipotecă pusă de D. şi tocmai fiind sufocat de ratele pe care trebuiau să le achite lunar la D. au încercat să îşi uşureze un pic situaţia financiară" în loc de "Contractul de credit încheiat cu pârâta a avut drept scop achitarea contravalorii ratelor aferente contractului încheiat cu societatea bancară" cum în mod eronat s-a menţionat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 2297 din 5 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1552 A din 4 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o în parte, în sensul că au fost menţinute dispoziţiile referitoare la calitatea de consumatori a reclamanţilor şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel; de asemenea, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 februarie 2020, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7494 din 24 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată restrânsă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.1 şi în art. 8.2 din contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 700 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 12.525,91 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 8.1. şi 8.2. din Contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.525.91 RON. Cu cheltuieli de judecată în recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a concluzionat în sensul lipsei negocierii clauzelor prevăzute de art. 8.1. şi 8.2. din contractul de credit.

Astfel, primul argument a vizat inexistenţa vreunei dovezi care să demonstreze caracterul negociat al clauzelor în discuţie, instanţa de apel reţinând că argumentul invocat de recurentă, respectiv diminuarea dobânzii penalizatoare de la 1%/zi la 0,75% pe zi nu reprezintă o dovadă a negocierii.

In acest sens, se susţine că instanţa de fond a arătat că, chiar şi în condiţiile în care s-ar reţine caracterul negociat al clauzelor privind comisionul de administrare, aceasta nu ar demonstra caracterul negociat al clauzei privind dobânda penalizatoare.

Mai mult, recurenta susţine că nu a invocat caracterul negociat al comisionului ca dovadă a negocierii dobânzii penalizatoare, ci a arătat că singurele clauze pe care consumatorii au dorit să le negocieze au fost cele privind comisionul de administrare şi dobânda penalizatoare.

Astfel, dobânda penalizatoare prevăzută la art. 8.1 şi 8.2 din Contractul de credit din anul 2015 este în cuantum de 0,75% pe zi, mult diminuată faţă de dobânda penalizatoare de 1% pe zi prevăzută în clauzele corespunzătoare din ambele contracte de credit din anul 2013. Această diminuare a dobânzii penalizatoare s-a datorat exclusiv manifestării de voinţă a reclamanţilor, care au solicitat expres reducerea cuantumului de 1% pe zi prevăzut în modelul de contract al pârâtei, astfel încât, s-a procedat la negocierea directă a cuantumului dobânzii penalizatoare, iar în urma discuţiilor purtate, cuantumul acesteia a fost stabilit prin voinţă comună la valoarea de 0,75% pe zi.

La fel şi comisionul de administrare, a cărui valoare a scăzut de la 1%, care ar fi corespuns unei valori de 1.250 Euro, la valoarea de 700 Euro.

În acest context, se arată că diminuarea ambelor valori nu s-a produs din iniţiativa recurentei, al cărui interes evident era contrar, ci la iniţiativa celor doi consumatori care au solicitat expres negocierea celor două elemente ale contractului.

Prin urmare, recurenta susţine că aceasta este dovada clară a negocierii, în condiţiile în care reclamanţii nu au produs absolut nici o justificare care să stea la baza acestei diminuări valorice a dobânzii penalizatoare şi a comisionului de administrare. Instanţa de apel, însă a înlăturat, prin raţionamentul prezentat, valoarea probatorie a celor evocate, ajungând în final, la lipsa negocierii tuturor clauzelor contractuale, ceea ce nu corespunde realităţii.

Mai arată recurenta că, deşi instanţa de apel a arătat expres şi explicit că în cauză nu sunt admisibile argumentele reclamanţilor privind incidenţa prevederilor O.G. nr. 13/2001 în raport de conţinutul art. 9 din acest act normativ, atunci când a trecut la analiza incidenţei în cauză a prevederilor lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000, a folosit drept termen al comparaţiei chiar dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 lit. b) din O.G. nr. 13/2001.

În acest context, se apreciază că reprezintă un element clar de nelegalitate a hotărârii pronunţate analiza instanţei raportată la un text de lege inaplicabil în cauză, analiză care a condus la reţinerea incidenţei cazului prevăzut de alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 93/2000.

Astfel, caracterul "disproporţionat" al cuantumului dobânzii penalizatoare a fost apreciat în raport de dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2001, deşi art. 9 din acelaşi act normativ, dobânzile practicate de instituţiile financiare nebancare nu sunt guvernate şi, deci, nici nu pot fi comparate cu cele prevăzute de acest act normativ.

Într-o altă critică, se arată că în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu s-ar putea prezuma în mod rezonabil faptul că reclamanţii ar fi acceptat astfel de clauze în ipoteza negocierii individuale, în condiţiile în care nu există nici un argument de natură legală care să susţină legalitatea acestei prezumţii simple a instanţei de apel.

Dimpotrivă, contrariul acestei afirmaţii a instanţei de apel este demonstrat de însăşi încheierea şi existenţa contractelor de credit încheiate în anul 2013, contracte care prevedeau un cuantum al dobânzii penalizatoare mai mare cu 33% faţă de cel înscris în contractul din 2015, însă care nu a fost contestat de către reclamanţi ca fiind abuziv, deşi au fost calculate şi percepute dobânzi penalizatoare.

În consecinţă, există dovada certă că reclamanţii au acceptat chiar un cuantum superior al dobânzii penalizatoare, cuantum cu care au fost de acord, întrucât nu l-au atacat în nici un fel, solicitând doar diminuarea dobânzii penalizatoare cu ocazia refinanţării celor 2 credite în anul 2015, solicitare căreia recurenta i-a dat curs, negociind dobânda penalizatoare până la nivelul de 0,75% pe zi.

De asemenea, recurenta invocă nelegalitatea argumentului autorităţii de lucru judecat arătat de instanţa de apel cu privire la reţinerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţiunii de la pag. 11 alin. (8) din decizia de casare, potrivit căreia "Clauzele ce formează obiectul judecăţii îndeplinesc condiţiile pentru a fi calificate ca fiind abuzive în sensul Legii nr. 193/2000".

Această chestiune litigioasă - caracterul abuziv sau nu al clauzelor art. 8.1 şi 8.2. din contractul de credit nr. x/2015 - a constituit chiar obiectul analizei instanţei de apel după casare, împrejurare care se opune reţinerii autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare, întrucât, într-o asemenea ipoteză, cercetarea judecătorească efectuată de instanţa de apel devine în mod evident una pur formală, întrucât soluţia este dată, de fapt, de către instanţa de recurs care, prin decizia de casare, a învestit din nou instanţa de apel cu rejudecarea, în anumite limite, a apelului formulat de apelanţii-reclamanţi.

Recurenta mai evidenţiază nelegalitatea reţinerii de către instanţa de apel a pretinsei incorectitudini a pârâtei în relaţia cu reclamanţii, care s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajoasă din punctul de vedere al negocierii, decurgând din modalitatea de redactare a clauzelor privind dobânda penalizatoare, întrucât cuantumul dobânzii penalizatoare a fost determinat de negocierea directă purtată de reclamanţi cu reprezentanţii recurentei, în urma acestei operaţiuni rezultând actuala formulare a clauzei sub aspectul cuantumului procentual al dobânzii penalizatoare.

Totodată, se arată că sub nici un alt aspect nu au fost contestate clauzele art. 8.1. şi 8.2. din contractul de credit nr. x/2015, astfel încât orice analiză a altor aspecte se situează în afara limitelor invertirii instanţei şi, deci, complet nelegală.

Prin întâmpinarea depusă la data de 12 decembrie 2020, intimaţii-reclamanţii A. şi B. au solicitat în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, anularea acestuia, întrucât în cererea de recurs pot fi identificate exclusiv motive de netemeinicie, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 martie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 24 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează cazul de casare a unei hotărâri, care se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Rezultă, aşadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în speţă, întrucât acest motiv de recurs a fost invocat formal, având în vedere că în cuprinsul memoriului de recurs nu s-a arătat concret în ce constă pretinsa nemotivare a hotărârii din apel, nefiind dezvoltate critici pe acest aspect care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a concluzionat în sensul lipsei negocierii clauzelor prevăzute de art. 8.1. şi 8.2. din contractul de credit.

Astfel, primul argument a vizat inexistenţa vreunei dovezi care să demonstreze caracterul nenegociat al clauzelor în discuţie, instanţa de apel reţinând că argumentul invocat de recurentă, respectiv diminuarea dobânzii penalizatoare de la 1%/zi la 0,75% pe zi nu reprezintă o dovadă a negocierii.

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că în privinţa negocierii clauzelor contractului de credit dedus judecăţii, instanţa de apel a avut în vedere, cu prioritate, cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia de casare nr. 2297 din 5 decembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care instanţa de recurs a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că acest contract este un contract tip, astfel că se prezumă absenţa caracterului negociat al contractului.

Aşadar, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate, având în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, împrejurarea că instanţa de apel a făcut propria analiza a argumentelor invocate din perspectiva pretinsului caracter negociat al clauzelor contractuale, sens în care a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece nu s-a administrat niciun mijloc de probă susceptibil de a răsturna prezumţia instituită de legiuitor în favoarea unui consumator care a încheiat un contract de adeziune.

În ceea ce priveşte argumentul invocat de recurentă, în sensul că diminuarea dobânzii penalizatoare de la 1%/zi la 0,75% pe zi a fost consecinţa unor negocieri purtate între părţi şi că negocierea clauzelor contestate în cauză ar rezulta din faptul negocierii comisionului de administrare faţă de comisioanele asemănătoare prevăzute în contractele din anul 2013, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit.

Aceasta deoarece, chiar dacă ar fi fost negociată de către părţi clauza care reglementează comisionul de administrare în contractul dedus judecăţii, faţă de prevederile art. 4 alin. (3) teza I din Legea nr. 193/2000, recurenta avea obligaţia de a proba că au fost negociate şi clauzele referitoare la dobânda penalizatoare, aspect ce nu poate fi confirmat în cauză.

Mai susţine recurenta, că prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 9 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, întrucât, deşi instanţa de apel ar fi statuat că actul normativ respectiv nu se aplică în cauză a reţinut totuşi caracterul disproporţionat al dobândii penalizatoare contractuale raportat la dobânda legală reglementată de O.G. nr. 13/2011.

Această susţinere nu poate fi primită, având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat asupra inaplicabilităţii O.G. nr. 13/2011 în cadrul clauzei contractuale distincte - art. 6.2. din contract - ce instituie dobânda remuneratorie şi faţă de modul în care a fost învestită cu privire la analiza legalităţii acesteia.

În acest context, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 6.2 din contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015 nu încalcă dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, întrucât acest act normativ nu este aplicabil acestei clauze contractuale.

Aşadar, în cadrul secţiunii referitoare la analiza caracterului abuziv al art. 8.1., respectiv art. 8.2. din contractul de credit, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile legale incidente din legislaţia privind protecţia consumatorilor, fără să încalce dispoziţii din O.G. nr. 13/2011. Astfel, instanţa de apel nu a constatat nulitatea clauzelor respective pentru că ar încălca dispoziţii imperative ale O.G. nr. 13/2011, ci pentru că acele clauze au caracter abuziv, fiind întrunite atât condiţiile reglementate la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi cele ale art. 1 alin. (1) lit. j) din Anexa Ia acelaşi act normativ.

În acest sens, reclamanţii au susţinut că dobânda penalizatoare stipulată în contract îi obliga la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de profesionist, existând în mod evident în acest caz un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Aşadar, prin analiza comparativă ce a relevat o disproporţie incontestabilă între dobânda penalizatoare legală (5,75% pe an) şi dobânda penalizatoare contractuală (273,75% pe an), instanţa de apel nu a încălcat nicio dispoziţie legală aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, ci a procedat potrivit jurisprudenţei europene, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, aceasta nu conţine motive contradictorii.

Mai susţine recurenta C. S.A., că nu există niciun indiciu potrivit căruia nu s-ar putea prezuma în mod rezonabil faptul că reclamanţii ar fi acceptat în mod rezonabil astfel de clauze în ipoteza negocierii individuale.

Or, în mod evident, nicio persoană fizică care ar încheia un contract de credit în calitate de consumator nu ar accepta, în cazul în care ar exista posibilitatea unei negocieri individuale, o dobândă penalizatoare de 273,75% pe an, astfel, că trimiterea pe care o realizează recurenta cu privire la contractele de credit încheiate în anul 2013 este irelevantă.

De asemenea, recurenta invocă nelegalitatea argumentului autorităţii de lucru judecat arătat de instanţa de apel cu privire la reţinerea de către Înalta Curte a considerentelor din decizia de casare, potrivit cărora "clauzele ce formează obiectul judecăţii îndeplinesc condiţiile pentru a fi calificate ca fiind abuzive în sensul Legii nr. 193/2000".

Aceste susţineri sunt nefondate, aşa încât formularea unor critici care să vizeze modul în care au fost dezlegate aspectele deduse judecăţii, prin intermediul recursului formulat împotriva deciziei pronunţate în rejudecare, după casare nu pot fi primite, întrucât decizia instanţei de recurs pronunţată în cauză este definitivă şi se impune atât părţilor, cât şi instanţei de apel, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Referitor la cererea intimaţilor-reclamanţi A. şi B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 7.251,27 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la pagina 57 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimaţilor-reclamanţi A. şi B. suma de 7.251,27 RON constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va obliga să plătească intimaţilor-reclamanţi A. şi B. suma de 7.251,27 RON, constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 7.251,27 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.